Facebook

Reportaj

Hercule în paragină

Publicat

pe

Nu. Astăzi, Băile Herculane nu sînt marcate decît conjunctural de chipul lui Hercule, statuie donată de către arhiducele Carol al Austriei soldaţilor care păzeau graniţa Imperiului Austro-Ungar. Doar conjunctural,  pentru că statuia care tronează în piaţeta cu acelaşi nume este înconjurată de ruine şi de clădiri lăsate în paragină. Nu e nevoie să te afli numai în această zonă pentru a observa nivelul de degradare în care se găsește staţiunea, amestecul de clădiri nou construite şi case care datează din secolele trecute fiind principalul factor care stă la baza imaginii dezolante.

Am aflat de curînd că pe teritoriul României sînt circa 3000 de izvoare cu ape minerale, unele termale, altele sulfuroase sau feruginoase, care ar putea fi exploatate în scop balneoclimateric. Acest lucru, bineînţeles, nu se întîmplă, una dintre dovezile certe fiind Ad Aquas Herculi Sacras sau, aşa cum este ştiută acum, staţiunea Băile Herculane.

Pe aici nu se trece

Începutul acestui septembrie m-a găsit în gara de la Băile Herculane, clădire ridicată, inițial, pentru plăcerile cinegetice ale împăratului Franz Iosif al Austriei. Modelul a fost castelul de vînătoare din apropierea Vienei al împărătesei Maria Tereza.

Somptuoasa clădire este decorată cu figuri de personaje mitologice (Hercule este cel care se impune), iar coloristica încă îşi mai păstrează din strălucire, în ciuda trecerii timpului. Nu timpul a fost de vină, totuşi, pentru geamurile sparte sau tocăria uşilor, care, pe alocuri, lipseşte. La finalul călătoriei, mi-am dat seama că gara este o primă piesă din puzzle-ul care alcătuiește Băile Herculane şi, poate, chiar un mesager important pentru turişti, un mesager care spune: „Atenţie! Totul se destramă!”.

Excursia la pas continuă prin staţiune. Observ, de data aceasta, construcţii noi, unele chiar în plin proces de înălţare: pensiuni, hoteluri, magazine, chioşcuri. Aspectul care frapează este dezinteresul pentru vechile clădiri, doar cîteva dintre ele fiind consolidate pe alocuri. Numai acelea care nu au ajuns la un grad ridicat de degradare. Inclusiv celebrele băi austriece, ridicate în urmă cu două secole, au fost abandonate şi parcă aşteaptă o sentinţă finală: să fie demolate sau renovate. Ceea ce nu lipseşte din micul orăşel de pe Valea Cernei sînt turiştii. Maşinile parcate de-a lungul şoselei ˗ şi nu numai ˗ evidenţiază diversitatea celor prezenţi, fie că vorbim de autoturisme înmatriculate în România, fie de cele cu numere ale unor ţări din Uniunea Europeană. Şi nu doar atît. Autocare pline cu străini. Aceștia sînt uşor de recunoscut, îmbrăcaţi parcă într-o uniformă clasică, bermude şi tricouri, nelipsitele rucsacuri şi căştile în care ghidul aflat în fruntea lor le oferă informaţii despre locurile vizitate. Şi ei par uimiţi de frumuseţea aşezării. Sînt la fel de uimiţi și de ruinele pe care le văd, dar poate că ei, spre deosebire de mine, nu ştiu că există diverse interese la mijloc, astfel încît staţiunea nu poate fi readusă la prosperitatea pe care o avea în perioada interbelică, de exemplu.

Prin 2012, jurnalistul britanic Charlie Ottley a realizat documentarul Wild Carpathia, fiind sprijinit financiar de către guvernul de la București. Unele fragmente în care englezul prezenta situaţia Băilor Herculane au fost eliminate, la cererea autorităţilor româneşti. Motivaţia acestui gest a fost ruşinea. Un sentiment care persistă şi după cinci ani, întrucît măsuri viabile nu s-au luat de atunci sau dintr-un alt moment în care au fost trase semnale de alarmă. Cu o mică excepţie, totuşi. Zonele care prezintă reale pericole pentru trecători au fost delimitate şi marcate cu însemnul ,,Accesul interzis!”.

Oameni la apă

Evident, turiştii pe care i-am văzut în staţiune nu veniseră doar pentru ruine sau pentru aerul proaspăt de munte, ci mai ales în scop medical. Îi atrag izvoarele cu apă termală, fie că au acces gratuit la ele, fie că sînt cazaţi într-unul dintre resorturile moderne, în care izvoarele au fost captate, iar apa distribuită în ştranduri sau piscine.

Cele mai cunoscute și folosite ape terapeutice din Herculane sînt acestea: Şapte Izvoare Calde. Nici acum, cînd toamna chiar nu a întârziat să apară, iar ploaia măruntă ar fi trebuit să-i gonească pe turişti în camerele de cazare, la Şapte Izvoare nu erau prea multe locuri libere. Nici măcar mirosul puternic de sulf nu-i deranjează pe cei veniţi în mod special pentru proprietăţile benefice ale apelor termale.

O altă mulţime mi-a atras din nou atenţia. În faţa primăriei staţiunii, erau adunate în jur de şapte sau opt persoane. Nu, nu voiau să depună vreo petiţie sau plîngere, ci luau apă de la fîntîna amplasată în vecinătatea instituției. După cum aveam să descopăr, erau turişti, dar se pare că oamenii vin şi din localităţile limitrofe pentru a se aproviziona de la această fîntînă.

Vizita la Băile Herculane a fost destul de scurtă şi trebuie să recunosc faptul că m-am gîndit constant la posibilitatea unei întîlniri cu o viperă, staţiunea fiind recunoscută pentru o faună bogată în astfel de vieţuitoare. Nu a fost cazul. Poate că mă voi întoarce cîndva în Băile Herculane şi, asemenea lui Vasile Alecsandri, care, deși foarte bolnav şi slăbit, a ținut să revadă pentru o ultimă dată Mehadia (aşa cum era cunoscută pe atunci staţiunea), mă voi ataşa de aceste locuri. Pînă atunci, nu pot decît să mă minunez de frumuseţea peisajelor, să mă bucur de sălbăticia naturii şi să fiu în asentiment, în ceea ce priveşte ruşinea, cu cei care ne conduc.

P.S. Calitatea aparatului pe care l-am folosit nu este una profesională. Tind să cred că nuanţele de gri care predomină nu sînt pur întîmplătoare.

 

 

Lăsați un comentariu

Lăsați un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Cîmpurile obligatorii sînt marcate cu *

Deschideți articolul

Trending

SPECIAL

„Noul val românesc”, un nou gen cinematografic?

Publicat

pe

La prima vedere, o discuție despre tendințe și genuri cinematografice pare futilă. Realismul din secolul al XIX-lea, precum și Cinéma Vérité, Neorealismul italian și British Free Cinema par să fi epuizat posibilitățile realizatorilor de filme de a inova în încercarea lor de a fi veridici și fideli realității. Succesul internațional fără precedent al noului cinema românesc numit adesea „Noul val românesc”, începînd cu anul 2001, a atras atenția criticilor din întreaga lume. Cei favorabili, precum Steven Zeitchik de la Los Angeles Times, au observat  „un mod autentic de a povesti” sau că „românii nu pot face filme proaste. Sînt ilegale în țara lor. Sau cel puțin nu sînt în ADN-ul lor”. În timp ce alții, ca Derek Elley de la Variety, se temeau că „este ușor să presupunem din selecțiile festivalurilor că toate filmele românești (în prezent «hot») sînt drame repulsive, mizerabiliste, filmate în DV”. În același timp, criticii fascinați de noile filme românești, precum și cei nefavorabili au observat un nou stil cinematografic și au recunoscut, chiar și în trecere, unele dintre trăsăturile sale, printre care și capacitatea de a crea drame autentice depresive.

Este evident că, în afara imaginilor blocurilor comuniste ponosite, tipice pentru filmele est-europene, după 2001, dramele românești au adus ceva nou nu numai în ceea ce privește tehnica, precum sînt priza direct de sunet și utilizarea camerei portabile. De aceea, îndrăznesc să cred că, în comparație cu dramele românești ale Noului Val, cele ale neorealismului par chiar melodrame. Pentru a vă convinge, voi compara Moartea domnului Lăzărescu (2005) și Aurora (2010), ale lui Cristi Puiu, și Polițist adjectiv (2009), al lui Corneliu Porumboiu, cu Hoții de biciclete (1948) și Umberto D. (1952), ale lui Vittorio De Sica. M-am folosit de cîteva citate concentrate și pline de autoritate din importanți critici străini de film. Motivele pentru care am ales astfel de termeni de comparație sînt evidente, deoarece acestea sînt filme reprezentative pentru Noul Val Românesc, respectiv pentru Neorealismul italian. Majoritatea criticilor de film consideră Hoții de biciclete drept cel mai important film neorealist, în timp ce Georges Sadoul și Paolo Russo aleg Umberto D. La rîndul său, Leonard Maltin scrie despre Umberto D. că „De Sica îl consideră a fi cea mai mare realizare a sa, și se poate să fi avut dreptate”. Un alt motiv pentru alegerea acestor filme este că subiectele lor sînt asemănătoare. În Umberto D. și Moartea domnului Lazărescu avem de-a face cu bătrîni și animalele lor de companie, ale căror existențe sînt în pericol. Un alt element în comun este acela că două femei sînt interesate de soarta lor. La rîndul lor, Hoții de biciclete și Polițist, adjectiv au o intrigă polițistă.

Umberto D. este un pensionar simpatic: un intelectual „plin de demnitate”, forțat să-și vîndă cărțile pentru Sadoul, incapabil să cerșească, dar capabil, în același timp, să se îngrijoreze de soarta tinerei menajere gravide și a cîinelui său, o corcitură jucăușă. La rîndul său, pentru public și pentru vecinii săi, Lăzărescu este doar un bătrîn care bea și al cărui apartament miroase a urină de pisică; este destul de scîrbos în pijamalele sale, mai ales după ce a făcut pe el în cele cîteva călătorii de la un spital la altul. Pentru Leonard Maltin, Umberto D. are o „concluzie lacrimogenă”, în timp ce „Moartea domnului Lăzărescu urmărește povestea unui om mai în vîrstă, confruntat cu dureri de stomac, care este dus de la un spital la altul, în timp ce starea lui se deteriorează pe parcursul lungii nopți […] dar o asistentă de pe ambulanță de vârstă mijlocie (Luminița Gheorghiu) refuză sa-l abandoneze. O meditație puternică asupra birocrației și a inumanității acesteia. Lung dar convingător; o privire asupra stării îngrijorătoare a sistemului de sănătate, care este, se pare, o problemă universală”. Maltin sugerează aici și abordarea lui Puiu: în timp ce se ocupă de o „problemă aparent universală”, are o viziune „umanistă”. Spre deosebire de medicii din filmul său, el nu judecă sau ironizează pe nimeni. În plus, spre deosebire de maeștrii Neorealismului, el nu se luptă cu nedreptatea lumii, ci își urmărește eroul pînă la sfîrșitul călătoriei sale. Trebuie să ne amintim întregul nume al lui Lăzărescu, care are un evident simbolism: „Remus Dante Lăzărescu”. „Remus” este o aluzie la Roma și la mîndria românilor de a avea rădăcini latine, deci o antonomază sau un epitom pentru români; „Dante” evocă o călătorie în infern, în timp ce „Lăzărescu” amintește de Lazăr, cel ridicat de Iisus din morți.

Rahul Hamid, în 1001 de filme pe care trebuie să le vezi înainte de a muri, rezumă Umberto D. ca „o poveste melodramatică tragică explicită despre disperarea și dragostea unui bătrîn pentru animalul său de companie, precum și un comentariu sensibil asupra nedreptății sociale”.

Pentru Leonard Maltin și Paolo Russo, Hoții de biciclete este un film despre un bărbat care „petrece o săptămînă cutremurătoare cu fiul său”, respectiv despre o „încercare disperată de a-și recupera” bicicleta furată. Cu alte cuvinte, este vorba despre tensiune, despre un thriller. La Puiu, în Marfa și banii (2001), precum și în Moartea domnului Lăzărescu, putem vorbi de anti-thriller-e. În primul film, regizorul nu insistă asupra conținutului micului pachet care trebuie trimis de un mesager de la Constanța la București. Putem spune chiar că privim un thriller nereușit, deoarece, în cele din urmă, se poate vedea mașina urmăritorilor ciuruită de gloanțe, dar nu ni se arată cum s-a întîmplat acest lucru. De asemenea, trebuie menționat că mașina a dispărut după ce tânărul mesager l-a sunat pe angajator și i-a comunicat că este urmărit. În Moartea domnului Lăzărescu, titlul înlătură în mod deliberat emoția pentru că anticipează deznodământul.

O altă comparație se poate face între Hoții de biciclete și Aurora sau Polițist, adjectiv. Filmul lui Corneliu Porumboiu nu este, de asemenea, un adevărat thriller polițist pentru că se desfășoară într-un ritm lent, care amintește de timpul real. Pe de altă parte, avem de-a face cu însăși definiția polițistului, ceea ce îl diferențiază de cel din filmele americane. Polițistul trebuie să aplice legea, nu să o pună la îndoială și să fie moralist. O revistă austriacă a folosit „Ästhetik der Echtzeit” („Estetica timpului real”) ca titlu al unui articol despre Aurora lui Cristi Puiu. Autorul, Gunnar Landsgesell, a folosit chiar expresia „filmare în slow-motion”. Într-adevăr, povestea lui Puiu despre un ucigaș în serie surprinde publicul cu deznodământul său, dar în decurs de trei ore camera insistă asupra detaliilor pe care thriller-ele le ignoră ca fiind neimportante.

Putem încheia acceptând un paradox: în comparație cu dramele românești, cele neorealiste par melodrame. Regizorii români aspiră la banalitate și sordid ca măsuri ale veridicității și resping pitorescul și senzaționalul, în timp ce realizatorii filmor neorealiste căutau tipicitatea, astfel încât să poată alege un destin „convingător” sau o „poveste melodramatică explicită” (în termenii lui Rahul Hamid) pentru a-și atinge scopul. De fapt, Rahul Hamid și-a început recenzia filmului Umberto D. observând că „o critică importantă adusă neorealismului este aceea că tratamentul melodramatic al povestirii diluează mesajul social mai larg al filmului și pretenția lui de realism”. Pe de altă parte, caracterul anti-thriller al unor filme românești sau modul lor de filmare lentă (în termenii lui Gunnar Landsgesell) ar putea duce la un alt paradox. Criticul bulgar de cinema Genoveva Dimitrova a observat influența Morții domnului Lăzărescu asupra unui documentar bulgar, Ultima ambulanță din Sofia (2012) al lui Ilian Metev, un film care dezvăluie realitatea serviciului medical bulgar de urgență. Având în vedere lumea ficțională a filmului lui Puiu, ar părea absurd ca acesta să fi fost model al realității care a inspirat, la rândul său, documentarul dur al lui Metev, dar observația Genovevei Dimitrova în acest sens nu este numai flatantă, dar și adevărată, cel puțin în măsura în care unii spectatori nu pot vedea documentarul lui Ilian Metev fără a avea în minte filmul de ficțiune anterior al lui Cristi Puiu. Însăși perpectiva asupra realității (serviciul de ambulanță din Sofia) se schimbă în urma unui film de ficțiune românesc.

Pe de altă parte, am putea accepta, precum Derek Elley de la Variety, că dramele românești sînt „repulsive, mizerabiliste, filmate în DV”. Legat de mizeria din filmele românești vă voi împărtăși o experiență personală ca organizator de programe de filme românești în străinătate. Câteva ambasade și centre culturale din străinătate mi-au cerut să prezint filme românești premiate la festivaluri majore. După ce am proiectat filme precum Moartea domnului Lăzărescu, 4 luni, 3 săptămîni și 2 zile (2007), al lui Cristian Mungiu și A fost sau n-a fost? (2004), al lui Corneliu Porumboiu, toate premiate la Cannes, diplomații nu erau satisfăcuți. Chiar mi-au reproșat cu o anume disperare: „Ați adus doar filme sumbre: despre moartea unui bătrîn, despre avort și despre vremea lui Ceaușescu etc. Nu ați putut aduce niște povestiri frumoase de dragoste filmate în peisaje pitorești?”. Am răspuns copleșit că am ales filme românești bune, care au primit mari premii la Cannes și Berlin și că, din păcate, nu există filme românești recente cu povești de dragoste în peisaje pitorești, nici măcar unele proaste. O teamă similară față de reprezentarea de sine a fost exprimată de ministrul socialist (!) Giulio Andreotti în anii ´50 referindu-se la filmele neorealiste. El le-a descris ca pe niște „rufe murdare care nu ar trebui să fie spălate și agățate să se usuce în aer liber”.

Deschideți articolul

Trending

Copyright © 2017 trenul nostru