Facebook

Reportaj

Hercule în paragină

Publicat

pe

Nu. Astăzi, Băile Herculane nu sînt marcate decît conjunctural de chipul lui Hercule, statuie donată de către arhiducele Carol al Austriei soldaţilor care păzeau graniţa Imperiului Austro-Ungar. Doar conjunctural,  pentru că statuia care tronează în piaţeta cu acelaşi nume este înconjurată de ruine şi de clădiri lăsate în paragină. Nu e nevoie să te afli numai în această zonă pentru a observa nivelul de degradare în care se găsește staţiunea, amestecul de clădiri nou construite şi case care datează din secolele trecute fiind principalul factor care stă la baza imaginii dezolante.

Am aflat de curînd că pe teritoriul României sînt circa 3000 de izvoare cu ape minerale, unele termale, altele sulfuroase sau feruginoase, care ar putea fi exploatate în scop balneoclimateric. Acest lucru, bineînţeles, nu se întîmplă, una dintre dovezile certe fiind Ad Aquas Herculi Sacras sau, aşa cum este ştiută acum, staţiunea Băile Herculane.

Pe aici nu se trece

Începutul acestui septembrie m-a găsit în gara de la Băile Herculane, clădire ridicată, inițial, pentru plăcerile cinegetice ale împăratului Franz Iosif al Austriei. Modelul a fost castelul de vînătoare din apropierea Vienei al împărătesei Maria Tereza.

Somptuoasa clădire este decorată cu figuri de personaje mitologice (Hercule este cel care se impune), iar coloristica încă îşi mai păstrează din strălucire, în ciuda trecerii timpului. Nu timpul a fost de vină, totuşi, pentru geamurile sparte sau tocăria uşilor, care, pe alocuri, lipseşte. La finalul călătoriei, mi-am dat seama că gara este o primă piesă din puzzle-ul care alcătuiește Băile Herculane şi, poate, chiar un mesager important pentru turişti, un mesager care spune: „Atenţie! Totul se destramă!”.

Excursia la pas continuă prin staţiune. Observ, de data aceasta, construcţii noi, unele chiar în plin proces de înălţare: pensiuni, hoteluri, magazine, chioşcuri. Aspectul care frapează este dezinteresul pentru vechile clădiri, doar cîteva dintre ele fiind consolidate pe alocuri. Numai acelea care nu au ajuns la un grad ridicat de degradare. Inclusiv celebrele băi austriece, ridicate în urmă cu două secole, au fost abandonate şi parcă aşteaptă o sentinţă finală: să fie demolate sau renovate. Ceea ce nu lipseşte din micul orăşel de pe Valea Cernei sînt turiştii. Maşinile parcate de-a lungul şoselei ˗ şi nu numai ˗ evidenţiază diversitatea celor prezenţi, fie că vorbim de autoturisme înmatriculate în România, fie de cele cu numere ale unor ţări din Uniunea Europeană. Şi nu doar atît. Autocare pline cu străini. Aceștia sînt uşor de recunoscut, îmbrăcaţi parcă într-o uniformă clasică, bermude şi tricouri, nelipsitele rucsacuri şi căştile în care ghidul aflat în fruntea lor le oferă informaţii despre locurile vizitate. Şi ei par uimiţi de frumuseţea aşezării. Sînt la fel de uimiţi și de ruinele pe care le văd, dar poate că ei, spre deosebire de mine, nu ştiu că există diverse interese la mijloc, astfel încît staţiunea nu poate fi readusă la prosperitatea pe care o avea în perioada interbelică, de exemplu.

Prin 2012, jurnalistul britanic Charlie Ottley a realizat documentarul Wild Carpathia, fiind sprijinit financiar de către guvernul de la București. Unele fragmente în care englezul prezenta situaţia Băilor Herculane au fost eliminate, la cererea autorităţilor româneşti. Motivaţia acestui gest a fost ruşinea. Un sentiment care persistă şi după cinci ani, întrucît măsuri viabile nu s-au luat de atunci sau dintr-un alt moment în care au fost trase semnale de alarmă. Cu o mică excepţie, totuşi. Zonele care prezintă reale pericole pentru trecători au fost delimitate şi marcate cu însemnul ,,Accesul interzis!”.

Oameni la apă

Evident, turiştii pe care i-am văzut în staţiune nu veniseră doar pentru ruine sau pentru aerul proaspăt de munte, ci mai ales în scop medical. Îi atrag izvoarele cu apă termală, fie că au acces gratuit la ele, fie că sînt cazaţi într-unul dintre resorturile moderne, în care izvoarele au fost captate, iar apa distribuită în ştranduri sau piscine.

Cele mai cunoscute și folosite ape terapeutice din Herculane sînt acestea: Şapte Izvoare Calde. Nici acum, cînd toamna chiar nu a întârziat să apară, iar ploaia măruntă ar fi trebuit să-i gonească pe turişti în camerele de cazare, la Şapte Izvoare nu erau prea multe locuri libere. Nici măcar mirosul puternic de sulf nu-i deranjează pe cei veniţi în mod special pentru proprietăţile benefice ale apelor termale.

O altă mulţime mi-a atras din nou atenţia. În faţa primăriei staţiunii, erau adunate în jur de şapte sau opt persoane. Nu, nu voiau să depună vreo petiţie sau plîngere, ci luau apă de la fîntîna amplasată în vecinătatea instituției. După cum aveam să descopăr, erau turişti, dar se pare că oamenii vin şi din localităţile limitrofe pentru a se aproviziona de la această fîntînă.

Vizita la Băile Herculane a fost destul de scurtă şi trebuie să recunosc faptul că m-am gîndit constant la posibilitatea unei întîlniri cu o viperă, staţiunea fiind recunoscută pentru o faună bogată în astfel de vieţuitoare. Nu a fost cazul. Poate că mă voi întoarce cîndva în Băile Herculane şi, asemenea lui Alecsandri, care, deși foarte bolnav şi slăbit, a ținut să revadă pentru o ultimă dată Mehadia (aşa cum era cunoscută pe atunci staţiunea), mă voi ataşa de aceste locuri. Pînă atunci, nu pot decît să mă minunez de frumuseţea peisajelor, să mă bucur de sălbăticia naturii şi să fiu în asentiment, în ceea ce priveşte ruşinea, cu cei care ne conduc.

P.S. Calitatea aparatului pe care l-am folosit nu este una profesională. Tind să cred că nuanţele de gri care predomină nu sînt pur întîmplătoare.

 

 

Lăsați un comentariu

Lăsați un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Deschideți articolul

Trending

SPECIAL

O campanie „trenul nostru”: 12 rute ale Centenarului

Publicat

pe

Ne aflăm în anul Centenarului Marii Uniri. De aceea, am gîndit o campanie publicistică itinerantă, care să marcheze momentul jubiliar. O campanie intitulată trenul nostru pe drumurile Unirii.

Pe scurt

Vom merge, de-a lungul lui 2018, în 12 orașe românești semnificative, din punct de vedere istoric, pentru devenirea României Mari. Astfel, în fiecare lună, o echipă a trenului nostru va poposi într-una dintre cele 12 destinații alese în redacție și deja programate calendaristic. Ca să descoperim împreună cum arată acele locuri în anul Centenarului, cum trăiesc oamenii acelor locuri în Anul Centenarului și care e atmosfera acelor locuri în Anul Centenarului.

De unde pînă unde

Campania trenul nostru pe drumurile Unirii a pornit, în ianuarie, la Mărășești. Mihăiță Stroe și Alexandru Dumitriu publică în acest număr două reportaje consacrate eroicei localități din Vrancea. Traseul va acoperi majoritatea provinciilor românești și se va încheia, simbolic, la Alba-Iulia, în decembrie. Pentru că în 1918 s-a făurit România Mare, care însemna o altă hartă decît cea amputată a prezentului, vom descinde, pe drumurile Unirii, și la Chișinău. Iată desfășurătorul campaniei:

  1. Mărășești (ianuarie)
  2. Tîrgu Jiu (februarie)
  3. Curtea de Argeș (martie)
  4. Drobeta Turnu Severin (aprilie)
  5. Medgidia (mai)
  6. Toplița (iunie)
  7. Tîrgu Neamț (iulie)
  8. Chișinău (august)
  9. Brad (septembrie)
  10. Carei (octombrie)
  11. Bîrlad (noiembrie)
  12. Alba Iulia, Zlatna (decembrie)

Costuri

Cîteva detalii tehnice: deplasările vor fi suportate de membrii redacției. Mijlocul de transport este cel feroviar. Nu pentru că revista se numește trenul nostru, ci pentru că nu posedăm mașini. Punctul de plecare va fi, așadar, Gara de Nord. Vom petrece măcar o zi în localitățile cuprinse în plan. Prin urmare, vom înnopta în mai toate locurile.

Precedente

Unii cititori de presă tipărită își mai amintesc, poate, campania estivală Descoperirea României a ziarului „Jurnalul național” din anii 2004-2006, ziar condus, pe atunci, de Marius Tucă. Această caravană străbătea rutier, vară de vară, un traseu dinainte precizat. Zilnic, în „Jurnalul național” apăreau, pe durata campaniei, reportaje din țară. Evident, nu ne putem compara, ca efectiv numeric și potențial bănesc, cu „Jurnalul național”, care mobiliza mulți ziariști în Descoperirea României, dispunînd și de alte posibilități financiare. Dar în ceea ce privește calitatea textelor, îndrăznim să sperăm într-o vagă apropiere.

Pledoarie pentru „teren”

Presa culturală autohtonă nu prea are obiceiul „terenului”. Întîlnim rarisim cîte un reportaj în paginile acestor publicații, atinse de sedentarism, fie că vorbim despre print, fie că vorbim despre online. Sigur, există însemnări de la evenimente (naționale sau internaționale) la care participă, ca invitați, redactori & colaboratori ai revistelor. Însoțite, cîteodată, însemnările respective, și de impresii turistice. Campania noastră este una autentic reportericească. Nu ne va întîmpina nimeni la gară, nu ne va rezolva nimeni cazarea, nu ne va plimba nimeni prin oraș.

România reală

Va fi, inevitabil, destul festivism patriotard în acest an al Centenarului. Va fi, inevitabil, și destulă înflăcărare demagogică. Va fi, iarăși inevitabil, și agresivitate politicianistă. Au apărut provocări, vor mai apărea. Au fost riposte, vor mai fi. Noi vom căuta un Centenar al decenței. Un Centenar al echilibrului și al toleranței. Un Centenar care să aducă în prim-plan România reală. Cu bunele și relele ei. Am considerat și considerăm că rosturile unei reviste culturale trebuie să cuprindă, în mod obligatoriu, viața obișnuită a oamenilor. Viața de dincolo de București și de marile orașe. Pentru că, fără a înțelege realitățile țării, realitățile de jos, realitățile grele de jos, de care mulți sînt străini sau se feresc cu dispreț elitist, nu ai cum să înțelegi nici cultura acestei țări. E frumos să mergem la lecturi publice prin ceainării și la seri de jazz. Dar nu e de-ajuns.

Prin urmare, din acest număr, trenul nostru pe drumurile Unirii. Sînt, de fapt, drumuri în România reală.

Trending

Copyright © 2017 trenul nostru