Facebook

REPORTAJ

Jurnal de Bordeaux

Publicat

pe


Corespondență din Franța


Izvorăște din Pirineii spanioli și poartă numele Garona, ca mai apoi, pe sol francez să devină și Garonne, să se regăsească în numele a trei departamente și să scalde două mari orașe ale aceleași țări. Scaldă stînci, cîmpii și multă, multă viță de vie. Coroana ținutului o poartă, mult în aval, aproape de vărsare, Bordeaux. Spaniolii îi spun Burdeos, iar în gasconă i s-ar mai zice Bordeu. Vechi oraș, dintotdeauna port, Bordeaux se întinde pe malul stîng al fluviului Garonne și mult prea puțin pe cel drept. Nu departe, fluviul îmbrățișează rîul Dordogne și continuă spre estuarul Girondei, unul din cele mai mari din Europa, un soi de pîlnie a Atlanticului adînc înfiptă-n continent, prin care mareea și sarea oceanului urcă, odată cu navele, în port.

În amontele timpului, orașul poartă vechi semne de locuire. A luat chip urban pe vremea galilor și, cucerit de romani, a devenit unul din castrumurile Imperiului. În Evul Mediu a fost reședința Aquitaniei, regiune care, cîteva secole, a fost parte a Coroanei engleze printr-o alianță maritală. Relativ tîrziu a devenit parte a Regatului Franței. E atîta istorie la mijloc, aproape toată stropită cu vin sec sau dulce, spumant sau nu, încît voi așeza aici doar frînturi.

Eleganța rece a cheiului

Cel dintîi pas pe largul cheiului, nu departe de gară, dă o primă impresie care se confirmă avansînd spre centru. Nu foarte mare, potrivit, liniștit, curat, în aerul orașului plutește un soi de distincție, de eleganță. Rece. Nu pare a te primi necondiționat, de la prima interacțiune. O plimbare de-a lungul întregului chei e proba pe care oricine vrea să cunoască și să înțeleagă Bordeaux-ul trebuie să o facă. Acest chei, reamenajat de vreo zece ani, într-un mod prin care spațiul este redat locuitorilor și mai puțin mașinilor, e un soi de arteră carotidă a urbei. Plimbările, alergările, fotografiile, lecturile se fac în mare parte aici, prin adierile de vînt care par a veni dinspre Ocean. Înaintînd pe chei, se simte, totuși, că, dincolo de primul rînd de clădiri – întinse care mai semețe, care mai discrete de-a lungul fluviului – e ceva mai mult. Agitația, forfota, școlile, comerțul, piețele și piațetele, toate sînt dincolo de zidul estetic cuprins în atîtea și atîtea fotografii. Undeva mai departe de Podul de Piatră al lui Napoleon, pe la mijlocul cheiului, se arată fluviului Piața Bursei (Place de la Bourse) – a Bursei maritime, desigur –, care se reflectă aproape pustie în mai noua Oglindă de Apă (Mirroir d’Eau), cel mai recent monument al orașului. Un soi de baltă de ploaie, rectangulară, culcată pe o piatră care aduce a granit negru. Piața, pentru a putea fi admirată, necesită distanță, deci rămîne mai mereu pustie. Oglinda de Apă e locul unde copiii urlă a jale către părinții care nu vor să-i lase să-și bage picioarele în apa de-acum rece. Unii cedează și acceptă scăldatul. Singura regulă e să țopăie desculți. La cîteva sute de metri depărtare, se ivește un alt loc deschis, care pătrunde mai adînc în oraș, Esplanade des Quinconces, care în Place des Quinconces se termină cu Monumentul Girondinilor (Monument aux Girondins), o columnă impozantă dedicată deputaților girondini, victime ale Terorii. Puternic marcat de perioada sa de glorie, secolul al XVIII-lea, rămîn în vintrele orașului vestigii medievale foarte bine conservate, majoritatea biserici, palate și porți. Mai înghesuite, multe dintre clădirile din interiorul orașului nu se bucură de aceeași largă vedere precum cele de pe chei; asta nu le face mai puțin frumoase, ci doar le ține ceva mai ascunse. Se regăsesc, totuși, excepții, precum Palatul Primăriei (Palais Rohan) și Catedrala Sfîntul Andrei (Cathédrale Saint-André), dar și Opera, din Piața căreia pornește lunga arteră comercială Sfînta Caterina (Rue Sainte Catherine). Și pentru a reveni la chei, ceea ce m-a frapat încă de la început a fost sentimentul de déjà-vu pe care o bună parte dintre clădirile de pe mal mi l-a dat. A trebuit să sap cîteva secunde printre amintiri pentru a găsi sursa. Mi-au reapărut în minte cîteva orașe din Țările de Jos: Utrecht, Maastricht, poate puțin chiar și Amsterdam. Mi s-a părut nelalocul ei asocierea făcută. Cultural, istoric, geografic nu vedeam conexiunile. Mai tîrziu am aflat că, prin secolul al XVIII-lea, s-au instalat în port comercianți olandezi. Abia atunci ilogicul a început să aibă sens.

O istorie a vinului. Via Gruzia

Contemplînd harta viticolă a regiunii, se poate observa că suprafețele pe care le ocupă culturile de viță de vie, de-o parte și de alta a fluviului Garonne, dar și a rîului Dordogne și a afluenților acestora, sînt enorme. În jurul Bordeaux-ului se cultivă viță de vie și se produce vin, iar în oraș totul este cu și despre vin. În trecut, din port plecau vase întregi doldora de butoaie cu vin. Bordelezii, sub Coroana engleză, aveau multe privilegii, mai ales de ordin fiscal, ceea ce a propulsat și mai mult producția de și comerțul cu vin. Odată cu incorporarea regiunii în Regatul Franței, toate aceste avantaje s-au pierdut. Asta nu a însemnat nicidecum un declin. A fost nevoie de reorganizare și de adaptare. Comercianții care au venit din Țările de Jos au relansat nu doar comerțul, dar au adus și mult savoir-faire în păstrarea vinului. Prin secolul al XIX-lea au apărut, odată cu elanul luat de burghezie, și domeniile viticole. Iar, mai tîrziu, James Rotschild, cumpărînd o moșie viticolă în regiune, a venit cu metode noi de promovare a vinului, practici adoptate foarte ușor de ceilalți producători.

Toate acestea și mult mai multe pot fi descoperite, dacă plimbarea pe chei se încheie dincolo de cartierul Chartrons, în mai noul și mai modernul Bacalan. Pe malul apei, într-o clădire care vrea să imite vîrtejul creat de vin la vărsarea în pahar, licorii tuturor năzuințelor bordelezilor i s-a dedicat un templu: La Cité du vin. Timpul și răbdarea m-au lăsat să pătrund doar în galeria permanentă, desfășurată pe două nivele. Prima oprire: Georgia. Nu, nu! Nu e vorba de Georgia cea de lîngă Alabama, de peste Ocean, ci despre cea de peste Marea Neagră, din Caucaz, cunoscută cîndva și sub numele de Gruzia. Acestei țări, într-o galerie întreagă, îi este recunoscut meritul de a fi leagănul vinului, adică al unei civilizații, al unui rost, al unui zeu. De-a lungul întregii vizite asta e impresia pe care o poți avea, că te afli într-un alt templu, dedicat unui zeu, dar nu închipuit, ci făcut de oameni, să-i însoțească în absolut toate momentele existenței lor. Istoria vinului se împletește în galerie cu istoria Georgiei, într-un decor sumbru, slab luminat, ca într-o biserică cu geamuri mici, probabil și ea georgiană. La etajul al doilea se aduc mărturii cum că peste tot pe unde au ajuns butașii de vie, au ajuns și civilizația, rostul și zeul vinului. Pe ecrane enorme se proiectează imagini cu podgorii din lumea-ntreagă, mai apoi, pe mese interactive, cu o simplă atingere se pot descoperi istorii oenologice din toate colțurile globului, descrieri ale vinului și ale nenumăratelor forme, arome și texturi pe care acesta poate să le capete. Puterea simbolică a vinului, în credințe, în viața de zi cu zi, în erotism, este înfățișată și ea la fel de interactiv, prin tot felul de ecrane și scurte proiecții. Vinului, deși dezbrăcat de taine, nu i se ia din misticism și nici din senzualitate. Nu e vorba despre un muzeu, ci, așa cum am mai spus, despre un templu, în care oamenii nu sînt invitați să-și exploreze doar conștiința, ci și simțurile, slăbiciunile.

De la terasa celui de-al optulea și ultim nivel al Cité du vin, cu un pahar de vin în față și un iureș de gînduri și viitoare noi amintiri, cu o priveliște atotcuprinzătoare asupra orașului și fluviului său, în lumina unui soare apunînd, Bordeaux-ul se destăinuie tăcut.

Lăsați un comentariu

Lăsați un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Deschideți articolul

Trending

SPECIAL

O campanie „trenul nostru”: 12 rute ale Centenarului

Publicat

pe

Ne aflăm în anul Centenarului Marii Uniri. De aceea, am gîndit o campanie publicistică itinerantă, care să marcheze momentul jubiliar. O campanie intitulată trenul nostru pe drumurile Unirii.

Pe scurt

Vom merge, de-a lungul lui 2018, în 12 orașe românești semnificative, din punct de vedere istoric, pentru devenirea României Mari. Astfel, în fiecare lună, o echipă a trenului nostru va poposi într-una dintre cele 12 destinații alese în redacție și deja programate calendaristic. Ca să descoperim împreună cum arată acele locuri în anul Centenarului, cum trăiesc oamenii acelor locuri în Anul Centenarului și care e atmosfera acelor locuri în Anul Centenarului.

De unde pînă unde

Campania trenul nostru pe drumurile Unirii a pornit, în ianuarie, la Mărășești. Mihăiță Stroe și Alexandru Dumitriu publică în acest număr două reportaje consacrate eroicei localități din Vrancea. Traseul va acoperi majoritatea provinciilor românești și se va încheia, simbolic, la Alba-Iulia, în decembrie. Pentru că în 1918 s-a făurit România Mare, care însemna o altă hartă decît cea amputată a prezentului, vom descinde, pe drumurile Unirii, și la Chișinău. Iată desfășurătorul campaniei:

  1. Mărășești (ianuarie)
  2. Tîrgu Jiu (februarie)
  3. Curtea de Argeș (martie)
  4. Drobeta Turnu Severin (aprilie)
  5. Medgidia (mai)
  6. Toplița (iunie)
  7. Tîrgu Neamț (iulie)
  8. Chișinău (august)
  9. Brad (septembrie)
  10. Carei (octombrie)
  11. Bîrlad (noiembrie)
  12. Alba Iulia, Zlatna (decembrie)

Costuri

Cîteva detalii tehnice: deplasările vor fi suportate de membrii redacției. Mijlocul de transport este cel feroviar. Nu pentru că revista se numește trenul nostru, ci pentru că nu posedăm mașini. Punctul de plecare va fi, așadar, Gara de Nord. Vom petrece măcar o zi în localitățile cuprinse în plan. Prin urmare, vom înnopta în mai toate locurile.

Precedente

Unii cititori de presă tipărită își mai amintesc, poate, campania estivală Descoperirea României a ziarului „Jurnalul național” din anii 2004-2006, ziar condus, pe atunci, de Marius Tucă. Această caravană străbătea rutier, vară de vară, un traseu dinainte precizat. Zilnic, în „Jurnalul național” apăreau, pe durata campaniei, reportaje din țară. Evident, nu ne putem compara, ca efectiv numeric și potențial bănesc, cu „Jurnalul național”, care mobiliza mulți ziariști în Descoperirea României, dispunînd și de alte posibilități financiare. Dar în ceea ce privește calitatea textelor, îndrăznim să sperăm într-o vagă apropiere.

Pledoarie pentru „teren”

Presa culturală autohtonă nu prea are obiceiul „terenului”. Întîlnim rarisim cîte un reportaj în paginile acestor publicații, atinse de sedentarism, fie că vorbim despre print, fie că vorbim despre online. Sigur, există însemnări de la evenimente (naționale sau internaționale) la care participă, ca invitați, redactori & colaboratori ai revistelor. Însoțite, cîteodată, însemnările respective, și de impresii turistice. Campania noastră este una autentic reportericească. Nu ne va întîmpina nimeni la gară, nu ne va rezolva nimeni cazarea, nu ne va plimba nimeni prin oraș.

România reală

Va fi, inevitabil, destul festivism patriotard în acest an al Centenarului. Va fi, inevitabil, și destulă înflăcărare demagogică. Va fi, iarăși inevitabil, și agresivitate politicianistă. Au apărut provocări, vor mai apărea. Au fost riposte, vor mai fi. Noi vom căuta un Centenar al decenței. Un Centenar al echilibrului și al toleranței. Un Centenar care să aducă în prim-plan România reală. Cu bunele și relele ei. Am considerat și considerăm că rosturile unei reviste culturale trebuie să cuprindă, în mod obligatoriu, viața obișnuită a oamenilor. Viața de dincolo de București și de marile orașe. Pentru că, fără a înțelege realitățile țării, realitățile de jos, realitățile grele de jos, de care mulți sînt străini sau se feresc cu dispreț elitist, nu ai cum să înțelegi nici cultura acestei țări. E frumos să mergem la lecturi publice prin ceainării și la seri de jazz. Dar nu e de-ajuns.

Prin urmare, din acest număr, trenul nostru pe drumurile Unirii. Sînt, de fapt, drumuri în România reală.

Trending

Copyright © 2017 trenul nostru