Facebook

REPORTAJ

La pas, pe ritmuri de La Marseillaise

Publicat

pe


Corespondență din Marsilia


Acum 2600 de ani, grecii din Asia Mică debarcau pe coasta stîncoasă a ceea ce astăzi e capătul vestic al Coastei de Azur: Mediterana franceză. Acești greci au pus bazele, într-o calancă (un soi de fiord mediteranean) ceva mai deschisă, unei așezări urbane, unui port, care, în ciuda istoriei zbuciumate, a dăinuit, s-a dezvoltat, a înflorit, a decăzut, a luat-o mereu de la capăt. Massalia a devenit, sub Roma, Massilia, provensală și franceză fiind mai apoi, Marselha, respectiv Marseille, iar în română, probabil pe filieră italienească (Marsiglia), Marsilia.

Pe cea mai bătrînă urbe a Franței o voi înfățișa precum o văd: caldă, nefardată, contradictorie, ușor periculoasă, vuindă a Mistral și, desigur, datoare pe veci mării.

Farmecul de jos

Dacă ajungi la Marsilia pe uscat, cu trenul sau cu autobuzul, mai mult ca sigur sosirea e la Saint Charles (Sfîntul Carol), gara centrală. Aflată chiar în inima orașului, în 1er arrondissement – cod poștal 13001, pe o colină parcă. Prin grandoarea ei, dă impresia că tronează înfumurată peste o bună parte a orașului. De pe terasa gării se văd mai mult acoperișuri și cîțiva palmieri, iar cu puțină atenție se poate zări și marea. Bazilica Notre-Dame de la Garde (Maica Noastră Protectoarea) pare a fi la același nivel cu gara. Dar coborînd spre port, iluzia dispare, căci biserica a fost înălțată să domine solitară panorama orașului. Pășind în jos pe impresionantele trepte ale gării și privind înapoi, aerul colonial al edificiului poate fi frapant. Rămîne, totuși, unica mărturie arhitecturală de acest fel. Al doilea cel mai populat oraș al Franței, cu unele dintre cele mai sărace cartiere ale țării, Marsilia își arată trecutul nu doar prin clădiri, ci și prin oamenii care îl populează astăzi. Tot prin ei, chipul de mîine.

Pentru a coborî spre Vieux Port (Vechiul Port, unde au debarcat întîia oară grecii), cel mai simplu traseu e Boulevard d’Athènes (Bulevardul Atenei), pînă la intersecția cu La Canebière. Dacă de la intersecția în cauză se continuă înainte, ajungi la Cours Julien, o zonă „hipsterească”, împînzită de graffiti-uri, picturi murale, baruri și atmosferă de obicei calmă. Dar cum destinația e Vechiul Port, de la intersecție se face dreapta și se coboară pe La Canebière, pînă jos, la apă, lăsînd în spate, în capătul străzii, l’Église des Reformés (Biserica Reformaților). La Canebière desparte două cartiere aș zice muncitorești: Belsunce și Noailles. Cartiere cu iz de Ev Mediu tîrziu sau început de Modernitate, cu multe clădiri de prin secolul al XVII-lea. Străduțele înguste, menite să protejeze de vînt, dar și de soare, sînt învăluite în arome culinare. Iar dacă gunoierii sînt în grevă, locurile debordează, desigur, de gunoaie. Asta e mai mult în Belsunce. Noailles are o piață a sa, un soi de bazar cu iz magrebian, unde mirodeniile se-mbină cu mirosul de pește și, nu în ultimul rînd, cu cel de kebab. În aceste două cartiere, alături de „în-șoaptă-spusele” Cartiere Nord, e concentrată lumea neavută a Marsiliei. În Vechiul Port, orașul pare a se deschide, prețurile urcă, iar promenada e principala activitate a trecătorilor. În acest intrînd al mării în uscat, păzit de două bastioane, sînt etalate tot felul de ambarcațiuni de agrement de mărime mică. În stînga bazilica, sus, pe deal, asemeni unui Acropole modern, și cartierele care stau la baza acestuia. În dreapta Primăria și Le Vieux Panier (Vechiul Panier), cartier care pare a fi plantat în actualul oraș. Un fel de sat de pescari de care marea s-a îndepărtat pentru a face loc noului port. Prin stînga portului se ajunge pe Cornișa J. F. Kennedy, o șosea de-a lungul țărmului, loc perfect pentru alergat, la Plage des Catalans (Plaja Catalanilor), Plage du Prophète (Plaja Profetului), iar dacă e stăruință, și la Plages du Prado (Plajele Prado). Între toate aceste plaje, o multitudine de mici intrînduri ale mării, calănci, unde avizii de soare se strecoară și se-nghesuie pentru relaxare și, desigur, baie, vara. Malmousque, undeva între Plaja Catalanilor și cea a Profetului, o aglomerație de case mici și înghesuite, dă strania impresie de a fi la țară, la mare. Oarecum zdrobit între valuri și Cornișă, locul e aproape idilic. E o ultimă prelungire a orașului spre mare, căci, mai apoi, de-a lungul șoselei se vede doar orizontul infinit.

Ieșirea din haos

Marsilia nu e doar urbană. Are locuri unde poți fugi, unde te poți refugia de ritmul alienant al orașului, de traficul agresiv și bezmetic, de claxoanele și sirenele de poliție și de pompieri care sfredelesc brutal creierii, de multitudinea de oameni care mișună exasperant în centru, la orele de vîrf. Înconjurată din mai toate părțile de dealuri înalte și stîncoase, singura scăpare pare a fi marea. Nu e chiar așa. În partea de sud, orașul pătrunde puțin în Parcul Național Calanques, așa că evadarea nu e foarte departe. Calăncile, aceste fiorduri mediteraneene, pot fi adevărate monumente ale naturii. Cele din parc o demonstrează din plin. Marea pătrunde adînc și ascuțit în uscat, creînd locuri grozave pentru îmbăiat, străjuite de stînci abrupte și presărate cu pini, terminîndu-se cu plaje mici și adesea lăsate sălbatice. Dimineața e momentul ideal pentru a te regăsi singur aici. Mai tîrziu ajung și ceilalți căutători de liniște, iar aceasta, desigur, dispare.

Marea rămîne, totuși, cea mai sigură scăpare. Cum în largul Marsiliei, nu departe de țărm, sînt Insulele Frioul, următoarea oprire în căutarea liniștii e evidentă. Din Vechiul Port pleacă destul de des (cu o pauză iarna) ambarcațiuni care duc la insule. Ajuns în micul port Frioul, cele cîteva case și cele două-trei mașini confirmă încetarea căutării. Cu o potecă dintr-un capăt în celălalt al celor două insule unite de un dig, cu țărmuri întortocheate, abrupte sau line, cu cele cîteva calănci, Ratonneau și Pomègues (numele individuale ale insulelor) se așteaptă cutreierate la pas. Atenție la pescăruși și la albatroși, căci insulele le sînt pe post de casă, ceva mai departe de haosul de pe continent!

Viața metropolei după atentatul terorist

Marsilia e o metropolă, dar nu orice fel de metropolă. Declarată sau autodeclarată metropolă mediteraneană, nu-și trădează titlul. Nu știu cît a fost în trecut, însă astăzi sigur e un Babilon al Mare Nostrum. Identitatea orașului pare legată de Franța mai mult politic și, prin natura schimburilor, și economic; cultural, ceva mai mult de Provența, în pofida diferențelor dintre zonele continentale și cele de țărm ale ținutului. Cu riviera de la Est nu împarte decît aceeași mare. Dacă e să aparțină pe deplin cuiva, orașul aparține Mediteranei. Locuitori ai celui mai mare port al țării, poartă de intrare pentru populații din toate colțurile mării care o străjuiește și chiar de dincolo de ea, marseiezii sînt exponenții unui univers. Tonurile pielii sînt dintre cele mai diverse, porturile destul de variate și ele, iar limbile care se aud pe străzi – de neidentificat toate la un prim auz. Franceza e cea care se aude totuși peste tot, urmată de arabă, care pare a fi preponderentă în unele cartiere, și cred, mai apoi, de italiană. Franceza din Marsilia e precum orașul: aparte! Cu o pronunție specifică și cuvinte și expresii din vechea provensală, franceza marseieză e vorbită, mai pronunțat sau mai voalat, de marseiezii „verzi”, indiferent de fundamentul cultural, de originea lor sau a părinților lor.

Ceea ce poate surprinde e felul în care conviețuiesc atîtea seminții în acest oraș. Voluntar sau nu, par a-și fi împrumutat unii de la alții obiceuri, atît bune cît și mai puțin bune, par a se întrepătrunde, fără a se amesteca iremediabil. Rămîne un soi de precauție culturală, dar îmi pare că nu-și dau nici unii seama că, de fapt, nu se mai pot identifica unei culturi; de fapt, ei sînt marseiezi.

Și Marsilia s-a numărat printre țintele terorismului islamist. Două atacuri au fost dejucate. Un al treilea a reușit. La gara Saint Charles, nu cu multă vreme în urmă, un individ a ucis două femei, fiind și el ucis de militarii care patrulează la orice oră, în gări și în zone aglomerate. Viața orașului nu s-a schimbat cu absolut nimic după acest atentat. Oamenii continuă să trăiască, să interacționeze exact ca înainte. Nu cred că e o poveste excepțională. Cam la fel s-a întîmplat peste tot în Franța pe unde au lovit demențe de acest fel.

Nu tocmai cocheta capitală a săpunurilor

Marsilia păstrează foarte puțin din imaginea idilică a Provenței cu cîmpuri de lavandă și sate liniștite și arse de soare. Imaginea aceasta corespunde Nordului provinciei, spre zonele mai înalte; Marsilia e portul, e urbea, e haosul. Totuși, acest potențial dat de culturile de lavandă, de măslini a fost de-a lungul secolelor exploatat cu succes la Marsilia, unde de timpuriu s-a produs, la început artizanal, apoi și industrial, săpun. Ba mai mult, săpunul cu 72% ulei de măsline poartă denumirea de „săpun de Marsilia”. Pe lîngă acest clasic, multe alte tipuri de săpun cu toate aromele Provenței sînt produse și vîndute în savoneriile din oraș. Strămoșul său e săpunul de Aleppo (din actuala Sirie). Din nou, Mediterana a dat orașului ceva. Perioada de glorie a săpunului marseiez a fost la începutul secolului al XX-lea, cînd undeva la jumătate din cantitatea mondială de săpun era produsă aici. Declinul a apărut spre anii ’50, odată cu consumul la scară largă al detergenților. Istoria săpunului are și un paradox: dincolo de eterna problemă a gunoaielor, orașul, mare, foarte înghesuit în zona centrală, nu dispune de toalete publice. Prin urmare, locuitorii, mai ales bărbații, găsesc suficient de decent să urineze la orice colț. Mai ales pe străzile în pantă, trotuarele poartă dîre care provoacă dezgust și experiențe olfactive aiurisante. Dar asta e Marsilia. La doi pași de dezgust e foarte probabil să te atingă, dintr-o drogherie, parfumul de lavandă.

Dacă ar fi să atribui un soi poreclă personală acestui oraș, cred că i-aș spune orașul-mojar. Fără nici o urmă de romantism. E mare, e indisciplinat, e murdar și poate chiar ceva mai sărac, e periculos noaptea în anumite cartiere și aproape deloc în altele, însă e și incredibil de luminos, e cald, e divers. E ca un mojar în care marea, Mistralul și soarele îi amestecă, cu mai mult sau mai puțin succes, pe toți.

Lăsați un comentariu

Lăsați un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Deschideți articolul

Trending

SPECIAL

O campanie „trenul nostru”: 12 rute ale Centenarului

Publicat

pe

Ne aflăm în anul Centenarului Marii Uniri. De aceea, am gîndit o campanie publicistică itinerantă, care să marcheze momentul jubiliar. O campanie intitulată trenul nostru pe drumurile Unirii.

Pe scurt

Vom merge, de-a lungul lui 2018, în 12 orașe românești semnificative, din punct de vedere istoric, pentru devenirea României Mari. Astfel, în fiecare lună, o echipă a trenului nostru va poposi într-una dintre cele 12 destinații alese în redacție și deja programate calendaristic. Ca să descoperim împreună cum arată acele locuri în anul Centenarului, cum trăiesc oamenii acelor locuri în Anul Centenarului și care e atmosfera acelor locuri în Anul Centenarului.

De unde pînă unde

Campania trenul nostru pe drumurile Unirii a pornit, în ianuarie, la Mărășești. Mihăiță Stroe și Alexandru Dumitriu publică în acest număr două reportaje consacrate eroicei localități din Vrancea. Traseul va acoperi majoritatea provinciilor românești și se va încheia, simbolic, la Alba-Iulia, în decembrie. Pentru că în 1918 s-a făurit România Mare, care însemna o altă hartă decît cea amputată a prezentului, vom descinde, pe drumurile Unirii, și la Chișinău. Iată desfășurătorul campaniei:

  1. Mărășești (ianuarie)
  2. Tîrgu Jiu (februarie)
  3. Curtea de Argeș (martie)
  4. Drobeta Turnu Severin (aprilie)
  5. Medgidia (mai)
  6. Toplița (iunie)
  7. Tîrgu Neamț (iulie)
  8. Chișinău (august)
  9. Brad (septembrie)
  10. Carei (octombrie)
  11. Bîrlad (noiembrie)
  12. Alba Iulia, Zlatna (decembrie)

Costuri

Cîteva detalii tehnice: deplasările vor fi suportate de membrii redacției. Mijlocul de transport este cel feroviar. Nu pentru că revista se numește trenul nostru, ci pentru că nu posedăm mașini. Punctul de plecare va fi, așadar, Gara de Nord. Vom petrece măcar o zi în localitățile cuprinse în plan. Prin urmare, vom înnopta în mai toate locurile.

Precedente

Unii cititori de presă tipărită își mai amintesc, poate, campania estivală Descoperirea României a ziarului „Jurnalul național” din anii 2004-2006, ziar condus, pe atunci, de Marius Tucă. Această caravană străbătea rutier, vară de vară, un traseu dinainte precizat. Zilnic, în „Jurnalul național” apăreau, pe durata campaniei, reportaje din țară. Evident, nu ne putem compara, ca efectiv numeric și potențial bănesc, cu „Jurnalul național”, care mobiliza mulți ziariști în Descoperirea României, dispunînd și de alte posibilități financiare. Dar în ceea ce privește calitatea textelor, îndrăznim să sperăm într-o vagă apropiere.

Pledoarie pentru „teren”

Presa culturală autohtonă nu prea are obiceiul „terenului”. Întîlnim rarisim cîte un reportaj în paginile acestor publicații, atinse de sedentarism, fie că vorbim despre print, fie că vorbim despre online. Sigur, există însemnări de la evenimente (naționale sau internaționale) la care participă, ca invitați, redactori & colaboratori ai revistelor. Însoțite, cîteodată, însemnările respective, și de impresii turistice. Campania noastră este una autentic reportericească. Nu ne va întîmpina nimeni la gară, nu ne va rezolva nimeni cazarea, nu ne va plimba nimeni prin oraș.

România reală

Va fi, inevitabil, destul festivism patriotard în acest an al Centenarului. Va fi, inevitabil, și destulă înflăcărare demagogică. Va fi, iarăși inevitabil, și agresivitate politicianistă. Au apărut provocări, vor mai apărea. Au fost riposte, vor mai fi. Noi vom căuta un Centenar al decenței. Un Centenar al echilibrului și al toleranței. Un Centenar care să aducă în prim-plan România reală. Cu bunele și relele ei. Am considerat și considerăm că rosturile unei reviste culturale trebuie să cuprindă, în mod obligatoriu, viața obișnuită a oamenilor. Viața de dincolo de București și de marile orașe. Pentru că, fără a înțelege realitățile țării, realitățile de jos, realitățile grele de jos, de care mulți sînt străini sau se feresc cu dispreț elitist, nu ai cum să înțelegi nici cultura acestei țări. E frumos să mergem la lecturi publice prin ceainării și la seri de jazz. Dar nu e de-ajuns.

Prin urmare, din acest număr, trenul nostru pe drumurile Unirii. Sînt, de fapt, drumuri în România reală.

Trending

Copyright © 2017 trenul nostru