Facebook

REPORTAJ

La pas, pe ritmuri de La Marseillaise

Publicat

pe


Corespondență din Marsilia


Acum 2600 de ani, grecii din Asia Mică debarcau pe coasta stîncoasă a ceea ce astăzi e capătul vestic al Coastei de Azur: Mediterana franceză. Acești greci au pus bazele, într-o calancă (un soi de fiord mediteranean) ceva mai deschisă, unei așezări urbane, unui port, care, în ciuda istoriei zbuciumate, a dăinuit, s-a dezvoltat, a înflorit, a decăzut, a luat-o mereu de la capăt. Massalia a devenit, sub Roma, Massilia, provensală și franceză fiind mai apoi, Marselha, respectiv Marseille, iar în română, probabil pe filieră italienească (Marsiglia), Marsilia.

Pe cea mai bătrînă urbe a Franței o voi înfățișa precum o văd: caldă, nefardată, contradictorie, ușor periculoasă, vuindă a Mistral și, desigur, datoare pe veci mării.

Farmecul de jos

Dacă ajungi la Marsilia pe uscat, cu trenul sau cu autobuzul, mai mult ca sigur sosirea e la Saint Charles (Sfîntul Carol), gara centrală. Aflată chiar în inima orașului, în 1er arrondissement – cod poștal 13001, pe o colină parcă. Prin grandoarea ei, dă impresia că tronează înfumurată peste o bună parte a orașului. De pe terasa gării se văd mai mult acoperișuri și cîțiva palmieri, iar cu puțină atenție se poate zări și marea. Bazilica Notre-Dame de la Garde (Maica Noastră Protectoarea) pare a fi la același nivel cu gara. Dar coborînd spre port, iluzia dispare, căci biserica a fost înălțată să domine solitară panorama orașului. Pășind în jos pe impresionantele trepte ale gării și privind înapoi, aerul colonial al edificiului poate fi frapant. Rămîne, totuși, unica mărturie arhitecturală de acest fel. Al doilea cel mai populat oraș al Franței, cu unele dintre cele mai sărace cartiere ale țării, Marsilia își arată trecutul nu doar prin clădiri, ci și prin oamenii care îl populează astăzi. Tot prin ei, chipul de mîine.

Pentru a coborî spre Vieux Port (Vechiul Port, unde au debarcat întîia oară grecii), cel mai simplu traseu e Boulevard d’Athènes (Bulevardul Atenei), pînă la intersecția cu La Canebière. Dacă de la intersecția în cauză se continuă înainte, ajungi la Cours Julien, o zonă „hipsterească”, împînzită de graffiti-uri, picturi murale, baruri și atmosferă de obicei calmă. Dar cum destinația e Vechiul Port, de la intersecție se face dreapta și se coboară pe La Canebière, pînă jos, la apă, lăsînd în spate, în capătul străzii, l’Église des Reformés (Biserica Reformaților). La Canebière desparte două cartiere aș zice muncitorești: Belsunce și Noailles. Cartiere cu iz de Ev Mediu tîrziu sau început de Modernitate, cu multe clădiri de prin secolul al XVII-lea. Străduțele înguste, menite să protejeze de vînt, dar și de soare, sînt învăluite în arome culinare. Iar dacă gunoierii sînt în grevă, locurile debordează, desigur, de gunoaie. Asta e mai mult în Belsunce. Noailles are o piață a sa, un soi de bazar cu iz magrebian, unde mirodeniile se-mbină cu mirosul de pește și, nu în ultimul rînd, cu cel de kebab. În aceste două cartiere, alături de „în-șoaptă-spusele” Cartiere Nord, e concentrată lumea neavută a Marsiliei. În Vechiul Port, orașul pare a se deschide, prețurile urcă, iar promenada e principala activitate a trecătorilor. În acest intrînd al mării în uscat, păzit de două bastioane, sînt etalate tot felul de ambarcațiuni de agrement de mărime mică. În stînga bazilica, sus, pe deal, asemeni unui Acropole modern, și cartierele care stau la baza acestuia. În dreapta Primăria și Le Vieux Panier (Vechiul Panier), cartier care pare a fi plantat în actualul oraș. Un fel de sat de pescari de care marea s-a îndepărtat pentru a face loc noului port. Prin stînga portului se ajunge pe Cornișa J. F. Kennedy, o șosea de-a lungul țărmului, loc perfect pentru alergat, la Plage des Catalans (Plaja Catalanilor), Plage du Prophète (Plaja Profetului), iar dacă e stăruință, și la Plages du Prado (Plajele Prado). Între toate aceste plaje, o multitudine de mici intrînduri ale mării, calănci, unde avizii de soare se strecoară și se-nghesuie pentru relaxare și, desigur, baie, vara. Malmousque, undeva între Plaja Catalanilor și cea a Profetului, o aglomerație de case mici și înghesuite, dă strania impresie de a fi la țară, la mare. Oarecum zdrobit între valuri și Cornișă, locul e aproape idilic. E o ultimă prelungire a orașului spre mare, căci, mai apoi, de-a lungul șoselei se vede doar orizontul infinit.

Ieșirea din haos

Marsilia nu e doar urbană. Are locuri unde poți fugi, unde te poți refugia de ritmul alienant al orașului, de traficul agresiv și bezmetic, de claxoanele și sirenele de poliție și de pompieri care sfredelesc brutal creierii, de multitudinea de oameni care mișună exasperant în centru, la orele de vîrf. Înconjurată din mai toate părțile de dealuri înalte și stîncoase, singura scăpare pare a fi marea. Nu e chiar așa. În partea de sud, orașul pătrunde puțin în Parcul Național Calanques, așa că evadarea nu e foarte departe. Calăncile, aceste fiorduri mediteraneene, pot fi adevărate monumente ale naturii. Cele din parc o demonstrează din plin. Marea pătrunde adînc și ascuțit în uscat, creînd locuri grozave pentru îmbăiat, străjuite de stînci abrupte și presărate cu pini, terminîndu-se cu plaje mici și adesea lăsate sălbatice. Dimineața e momentul ideal pentru a te regăsi singur aici. Mai tîrziu ajung și ceilalți căutători de liniște, iar aceasta, desigur, dispare.

Marea rămîne, totuși, cea mai sigură scăpare. Cum în largul Marsiliei, nu departe de țărm, sînt Insulele Frioul, următoarea oprire în căutarea liniștii e evidentă. Din Vechiul Port pleacă destul de des (cu o pauză iarna) ambarcațiuni care duc la insule. Ajuns în micul port Frioul, cele cîteva case și cele două-trei mașini confirmă încetarea căutării. Cu o potecă dintr-un capăt în celălalt al celor două insule unite de un dig, cu țărmuri întortocheate, abrupte sau line, cu cele cîteva calănci, Ratonneau și Pomègues (numele individuale ale insulelor) se așteaptă cutreierate la pas. Atenție la pescăruși și la albatroși, căci insulele le sînt pe post de casă, ceva mai departe de haosul de pe continent!

Viața metropolei după atentatul terorist

Marsilia e o metropolă, dar nu orice fel de metropolă. Declarată sau autodeclarată metropolă mediteraneană, nu-și trădează titlul. Nu știu cît a fost în trecut, însă astăzi sigur e un Babilon al Mare Nostrum. Identitatea orașului pare legată de Franța mai mult politic și, prin natura schimburilor, și economic; cultural, ceva mai mult de Provența, în pofida diferențelor dintre zonele continentale și cele de țărm ale ținutului. Cu riviera de la Est nu împarte decît aceeași mare. Dacă e să aparțină pe deplin cuiva, orașul aparține Mediteranei. Locuitori ai celui mai mare port al țării, poartă de intrare pentru populații din toate colțurile mării care o străjuiește și chiar de dincolo de ea, marseiezii sînt exponenții unui univers. Tonurile pielii sînt dintre cele mai diverse, porturile destul de variate și ele, iar limbile care se aud pe străzi – de neidentificat toate la un prim auz. Franceza e cea care se aude totuși peste tot, urmată de arabă, care pare a fi preponderentă în unele cartiere, și cred, mai apoi, de italiană. Franceza din Marsilia e precum orașul: aparte! Cu o pronunție specifică și cuvinte și expresii din vechea provensală, franceza marseieză e vorbită, mai pronunțat sau mai voalat, de marseiezii „verzi”, indiferent de fundamentul cultural, de originea lor sau a părinților lor.

Ceea ce poate surprinde e felul în care conviețuiesc atîtea seminții în acest oraș. Voluntar sau nu, par a-și fi împrumutat unii de la alții obiceuri, atît bune cît și mai puțin bune, par a se întrepătrunde, fără a se amesteca iremediabil. Rămîne un soi de precauție culturală, dar îmi pare că nu-și dau nici unii seama că, de fapt, nu se mai pot identifica unei culturi; de fapt, ei sînt marseiezi.

Și Marsilia s-a numărat printre țintele terorismului islamist. Două atacuri au fost dejucate. Un al treilea a reușit. La gara Saint Charles, nu cu multă vreme în urmă, un individ a ucis două femei, fiind și el ucis de militarii care patrulează la orice oră, în gări și în zone aglomerate. Viața orașului nu s-a schimbat cu absolut nimic după acest atentat. Oamenii continuă să trăiască, să interacționeze exact ca înainte. Nu cred că e o poveste excepțională. Cam la fel s-a întîmplat peste tot în Franța pe unde au lovit demențe de acest fel.

Nu tocmai cocheta capitală a săpunurilor

Marsilia păstrează foarte puțin din imaginea idilică a Provenței cu cîmpuri de lavandă și sate liniștite și arse de soare. Imaginea aceasta corespunde Nordului provinciei, spre zonele mai înalte; Marsilia e portul, e urbea, e haosul. Totuși, acest potențial dat de culturile de lavandă, de măslini a fost de-a lungul secolelor exploatat cu succes la Marsilia, unde de timpuriu s-a produs, la început artizanal, apoi și industrial, săpun. Ba mai mult, săpunul cu 72% ulei de măsline poartă denumirea de „săpun de Marsilia”. Pe lîngă acest clasic, multe alte tipuri de săpun cu toate aromele Provenței sînt produse și vîndute în savoneriile din oraș. Strămoșul său e săpunul de Aleppo (din actuala Sirie). Din nou, Mediterana a dat orașului ceva. Perioada de glorie a săpunului marseiez a fost la începutul secolului al XX-lea, cînd undeva la jumătate din cantitatea mondială de săpun era produsă aici. Declinul a apărut spre anii ’50, odată cu consumul la scară largă al detergenților. Istoria săpunului are și un paradox: dincolo de eterna problemă a gunoaielor, orașul, mare, foarte înghesuit în zona centrală, nu dispune de toalete publice. Prin urmare, locuitorii, mai ales bărbații, găsesc suficient de decent să urineze la orice colț. Mai ales pe străzile în pantă, trotuarele poartă dîre care provoacă dezgust și experiențe olfactive aiurisante. Dar asta e Marsilia. La doi pași de dezgust e foarte probabil să te atingă, dintr-o drogherie, parfumul de lavandă.

Dacă ar fi să atribui un soi poreclă personală acestui oraș, cred că i-aș spune orașul-mojar. Fără nici o urmă de romantism. E mare, e indisciplinat, e murdar și poate chiar ceva mai sărac, e periculos noaptea în anumite cartiere și aproape deloc în altele, însă e și incredibil de luminos, e cald, e divers. E ca un mojar în care marea, Mistralul și soarele îi amestecă, cu mai mult sau mai puțin succes, pe toți.

Lăsați un comentariu

Lăsați un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Cîmpurile obligatorii sînt marcate cu *

Deschideți articolul

Trending

SPECIAL

„Noul val românesc”, un nou gen cinematografic?

Publicat

pe

La prima vedere, o discuție despre tendințe și genuri cinematografice pare futilă. Realismul din secolul al XIX-lea, precum și Cinéma Vérité, Neorealismul italian și British Free Cinema par să fi epuizat posibilitățile realizatorilor de filme de a inova în încercarea lor de a fi veridici și fideli realității. Succesul internațional fără precedent al noului cinema românesc numit adesea „Noul val românesc”, începînd cu anul 2001, a atras atenția criticilor din întreaga lume. Cei favorabili, precum Steven Zeitchik de la Los Angeles Times, au observat  „un mod autentic de a povesti” sau că „românii nu pot face filme proaste. Sînt ilegale în țara lor. Sau cel puțin nu sînt în ADN-ul lor”. În timp ce alții, ca Derek Elley de la Variety, se temeau că „este ușor să presupunem din selecțiile festivalurilor că toate filmele românești (în prezent «hot») sînt drame repulsive, mizerabiliste, filmate în DV”. În același timp, criticii fascinați de noile filme românești, precum și cei nefavorabili au observat un nou stil cinematografic și au recunoscut, chiar și în trecere, unele dintre trăsăturile sale, printre care și capacitatea de a crea drame autentice depresive.

Este evident că, în afara imaginilor blocurilor comuniste ponosite, tipice pentru filmele est-europene, după 2001, dramele românești au adus ceva nou nu numai în ceea ce privește tehnica, precum sînt priza direct de sunet și utilizarea camerei portabile. De aceea, îndrăznesc să cred că, în comparație cu dramele românești ale Noului Val, cele ale neorealismului par chiar melodrame. Pentru a vă convinge, voi compara Moartea domnului Lăzărescu (2005) și Aurora (2010), ale lui Cristi Puiu, și Polițist adjectiv (2009), al lui Corneliu Porumboiu, cu Hoții de biciclete (1948) și Umberto D. (1952), ale lui Vittorio De Sica. M-am folosit de cîteva citate concentrate și pline de autoritate din importanți critici străini de film. Motivele pentru care am ales astfel de termeni de comparație sînt evidente, deoarece acestea sînt filme reprezentative pentru Noul Val Românesc, respectiv pentru Neorealismul italian. Majoritatea criticilor de film consideră Hoții de biciclete drept cel mai important film neorealist, în timp ce Georges Sadoul și Paolo Russo aleg Umberto D. La rîndul său, Leonard Maltin scrie despre Umberto D. că „De Sica îl consideră a fi cea mai mare realizare a sa, și se poate să fi avut dreptate”. Un alt motiv pentru alegerea acestor filme este că subiectele lor sînt asemănătoare. În Umberto D. și Moartea domnului Lazărescu avem de-a face cu bătrîni și animalele lor de companie, ale căror existențe sînt în pericol. Un alt element în comun este acela că două femei sînt interesate de soarta lor. La rîndul lor, Hoții de biciclete și Polițist, adjectiv au o intrigă polițistă.

Umberto D. este un pensionar simpatic: un intelectual „plin de demnitate”, forțat să-și vîndă cărțile pentru Sadoul, incapabil să cerșească, dar capabil, în același timp, să se îngrijoreze de soarta tinerei menajere gravide și a cîinelui său, o corcitură jucăușă. La rîndul său, pentru public și pentru vecinii săi, Lăzărescu este doar un bătrîn care bea și al cărui apartament miroase a urină de pisică; este destul de scîrbos în pijamalele sale, mai ales după ce a făcut pe el în cele cîteva călătorii de la un spital la altul. Pentru Leonard Maltin, Umberto D. are o „concluzie lacrimogenă”, în timp ce „Moartea domnului Lăzărescu urmărește povestea unui om mai în vîrstă, confruntat cu dureri de stomac, care este dus de la un spital la altul, în timp ce starea lui se deteriorează pe parcursul lungii nopți […] dar o asistentă de pe ambulanță de vârstă mijlocie (Luminița Gheorghiu) refuză sa-l abandoneze. O meditație puternică asupra birocrației și a inumanității acesteia. Lung dar convingător; o privire asupra stării îngrijorătoare a sistemului de sănătate, care este, se pare, o problemă universală”. Maltin sugerează aici și abordarea lui Puiu: în timp ce se ocupă de o „problemă aparent universală”, are o viziune „umanistă”. Spre deosebire de medicii din filmul său, el nu judecă sau ironizează pe nimeni. În plus, spre deosebire de maeștrii Neorealismului, el nu se luptă cu nedreptatea lumii, ci își urmărește eroul pînă la sfîrșitul călătoriei sale. Trebuie să ne amintim întregul nume al lui Lăzărescu, care are un evident simbolism: „Remus Dante Lăzărescu”. „Remus” este o aluzie la Roma și la mîndria românilor de a avea rădăcini latine, deci o antonomază sau un epitom pentru români; „Dante” evocă o călătorie în infern, în timp ce „Lăzărescu” amintește de Lazăr, cel ridicat de Iisus din morți.

Rahul Hamid, în 1001 de filme pe care trebuie să le vezi înainte de a muri, rezumă Umberto D. ca „o poveste melodramatică tragică explicită despre disperarea și dragostea unui bătrîn pentru animalul său de companie, precum și un comentariu sensibil asupra nedreptății sociale”.

Pentru Leonard Maltin și Paolo Russo, Hoții de biciclete este un film despre un bărbat care „petrece o săptămînă cutremurătoare cu fiul său”, respectiv despre o „încercare disperată de a-și recupera” bicicleta furată. Cu alte cuvinte, este vorba despre tensiune, despre un thriller. La Puiu, în Marfa și banii (2001), precum și în Moartea domnului Lăzărescu, putem vorbi de anti-thriller-e. În primul film, regizorul nu insistă asupra conținutului micului pachet care trebuie trimis de un mesager de la Constanța la București. Putem spune chiar că privim un thriller nereușit, deoarece, în cele din urmă, se poate vedea mașina urmăritorilor ciuruită de gloanțe, dar nu ni se arată cum s-a întîmplat acest lucru. De asemenea, trebuie menționat că mașina a dispărut după ce tânărul mesager l-a sunat pe angajator și i-a comunicat că este urmărit. În Moartea domnului Lăzărescu, titlul înlătură în mod deliberat emoția pentru că anticipează deznodământul.

O altă comparație se poate face între Hoții de biciclete și Aurora sau Polițist, adjectiv. Filmul lui Corneliu Porumboiu nu este, de asemenea, un adevărat thriller polițist pentru că se desfășoară într-un ritm lent, care amintește de timpul real. Pe de altă parte, avem de-a face cu însăși definiția polițistului, ceea ce îl diferențiază de cel din filmele americane. Polițistul trebuie să aplice legea, nu să o pună la îndoială și să fie moralist. O revistă austriacă a folosit „Ästhetik der Echtzeit” („Estetica timpului real”) ca titlu al unui articol despre Aurora lui Cristi Puiu. Autorul, Gunnar Landsgesell, a folosit chiar expresia „filmare în slow-motion”. Într-adevăr, povestea lui Puiu despre un ucigaș în serie surprinde publicul cu deznodământul său, dar în decurs de trei ore camera insistă asupra detaliilor pe care thriller-ele le ignoră ca fiind neimportante.

Putem încheia acceptând un paradox: în comparație cu dramele românești, cele neorealiste par melodrame. Regizorii români aspiră la banalitate și sordid ca măsuri ale veridicității și resping pitorescul și senzaționalul, în timp ce realizatorii filmor neorealiste căutau tipicitatea, astfel încât să poată alege un destin „convingător” sau o „poveste melodramatică explicită” (în termenii lui Rahul Hamid) pentru a-și atinge scopul. De fapt, Rahul Hamid și-a început recenzia filmului Umberto D. observând că „o critică importantă adusă neorealismului este aceea că tratamentul melodramatic al povestirii diluează mesajul social mai larg al filmului și pretenția lui de realism”. Pe de altă parte, caracterul anti-thriller al unor filme românești sau modul lor de filmare lentă (în termenii lui Gunnar Landsgesell) ar putea duce la un alt paradox. Criticul bulgar de cinema Genoveva Dimitrova a observat influența Morții domnului Lăzărescu asupra unui documentar bulgar, Ultima ambulanță din Sofia (2012) al lui Ilian Metev, un film care dezvăluie realitatea serviciului medical bulgar de urgență. Având în vedere lumea ficțională a filmului lui Puiu, ar părea absurd ca acesta să fi fost model al realității care a inspirat, la rândul său, documentarul dur al lui Metev, dar observația Genovevei Dimitrova în acest sens nu este numai flatantă, dar și adevărată, cel puțin în măsura în care unii spectatori nu pot vedea documentarul lui Ilian Metev fără a avea în minte filmul de ficțiune anterior al lui Cristi Puiu. Însăși perpectiva asupra realității (serviciul de ambulanță din Sofia) se schimbă în urma unui film de ficțiune românesc.

Pe de altă parte, am putea accepta, precum Derek Elley de la Variety, că dramele românești sînt „repulsive, mizerabiliste, filmate în DV”. Legat de mizeria din filmele românești vă voi împărtăși o experiență personală ca organizator de programe de filme românești în străinătate. Câteva ambasade și centre culturale din străinătate mi-au cerut să prezint filme românești premiate la festivaluri majore. După ce am proiectat filme precum Moartea domnului Lăzărescu, 4 luni, 3 săptămîni și 2 zile (2007), al lui Cristian Mungiu și A fost sau n-a fost? (2004), al lui Corneliu Porumboiu, toate premiate la Cannes, diplomații nu erau satisfăcuți. Chiar mi-au reproșat cu o anume disperare: „Ați adus doar filme sumbre: despre moartea unui bătrîn, despre avort și despre vremea lui Ceaușescu etc. Nu ați putut aduce niște povestiri frumoase de dragoste filmate în peisaje pitorești?”. Am răspuns copleșit că am ales filme românești bune, care au primit mari premii la Cannes și Berlin și că, din păcate, nu există filme românești recente cu povești de dragoste în peisaje pitorești, nici măcar unele proaste. O teamă similară față de reprezentarea de sine a fost exprimată de ministrul socialist (!) Giulio Andreotti în anii ´50 referindu-se la filmele neorealiste. El le-a descris ca pe niște „rufe murdare care nu ar trebui să fie spălate și agățate să se usuce în aer liber”.

Deschideți articolul

Trending

Copyright © 2017 trenul nostru