Facebook

REPORTAJ

În stînga și-n dreapta

Publicat

pe

N-am vizitat, pînă acum, în ianuarie 2018, Mausoleul de la Mărășești. Unii dintre colegii mei de redacție fuseseră acolo. Cu școala. De văzut, l-am văzut de nenumărate ori, din tren. Oricum, în memoria mea, monumentul păstrase vreme îndelungată o reprezentare filatelică: aveam în clasor un timbru micuț, cărămiziu, de 20 de bani, înfățișînd Mausoleul. Nu mai știu cînd am rătăcit clasorul, cu tot cu timbrele pe care le colecționam harnic în copilărie. Am rătăcit destule de atunci, nu doar clasorul cu timbre. Poate că și aceste rătăciri m-au dus, acum, la Mărășești.

Duminică, 14 ianuarie. 3:50. Închid ușa apartamentului. Pornesc, per pedes, spre Gara de Nord. E frig. Port două perechi de șosete. Străzile sînt pustii. Pe celălalt trotuar, un tînăr îmbrăcat elegant, dar subțire, bate, clătinîndu-se și vorbind la telefon, într-o poartă. În Piața Victoriei, unde circulația rutieră pare inepuizabilă la alte ore, poți trece lejer pe roșu. Văd, prin vitrina unei florării, o femeie moțăind rebegită în scaun. Și pe bulevardul Titulescu poți trece lejer pe roșu. E devreme și pentru tramvaie. Într-o altă florărie, cineva e învelit cu plapumă. La orizontală. Mă strecor printre blocuri și ies pe bulevardul Al. I. Cuza. Cîteva taxiuri, cu verdele aprins, lîngă ruina hotelului Dunărea. 4:25. Gara de Nord. Mihăiță a sosit mai devreme. Personalul 5001, al patrulea tren al zilei care pleacă din Nord, este deja la peron. O garnitură de patru vagoane etajate. Niște vagoane etajate care au o cromatică gri-portocalie. Am scris personalul 5001. De fapt, este trenul Regio 5001. Categoriile s-au schimbat în 2011, împrumutînd ranguri europene. Astfel, Topîrceanu n-ar mai scrie acum despre accelerat, ci despre interegio… Folosesc vechile denumiri nu din conservatorism, ci pentru că au mai mult farmec. În tren, nesperat de cald. Grijile mele termice au temeiuri: nu demult, dîrdîisem într-un personal „muncitoresc” de la Bacău la Piatra-Neamț. Găsim și un loc curățel, fără coji de semințe și urme de încălțări pe scaune. Puțini călători în personalul de Mărășești. Mai merge un călător din vagonul nostru în orașul vrîncean. Un tînăr cu o geantă ponosită și cu privirea ștearsă. Mă uit la bocancii lui scîlciați. Văd și niște ciorapi groși de lînă, trași în afara încălțărilor, peste pantaloni. Am adus ceai fierbinte în termos. Și Paracetamol. Și niște merinde. Covrigi și mere, de parcă m-aș fi întors de la colindat, în alte vremuri. Beznă adîncă. Halte luminate anemic. Rafinăria Brazi mai alungă negura. Ațipim pînă la Buzău.

La stînga. În căutarea unei datorii morale

Cu o întîrziere de 13 minute, personalul 5001 ajunge la Mărășești. Imediat, goarna locomotivei vestește, prin trei chiuituri înfundate, capătul de linie. Coborîm într-o iluzie de primăvară. Nu e un senin care să dureze. Nori vineții vor năpădi în curînd dîrele de albastru ale cerului. Întrebăm un impiegat uscățiv pe unde am putea să ieșim la Mausoleu. Peste linii. E și o cărare, n-are rost să ocolim pe drum. Traversăm liniile ferate. Multe linii ferate. Pe măsura unui nod feroviar. Ceea ce a și fost cîndva la Mărășești. Le vom număra la întoarcere. Ieșim în cîmp. În vara lui 1917, aici era frontul. Mă cuprinde un sentiment straniu, ca și cum aș savîrși o impietate călcînd fără cutremurări prin acest cîmp al jertfelor. Nu „murmură trecutul cu glas de bătălie”, se aude doar vuietul șoselei. Tot pe aici ar fi trebuit să se amenajeze canalul Siret-Bărăgan, pentru irigarea unor mari suprafețe agricole. Revenit în București, aflu pe google că fusese o idee vehiculată înainte de Primul Război Mondial. O idee care l-a preocupat, în perioada interbelică, și pe inginerul Dimitrie Leonida. Totuși, abia în a doua jumătate a anilor ´80, canalul avea să prindă contur, fără a fi dus la bun sfîrșit. Și în postsocialism au mai existat tentative de amenajare a canalului, mereu abandonate. Suim niște dîmburi. Iluzia de primăvară pe care o prinsesem în gară se spulberă brusc. Cerul s-a învinețit. Drumul european 85. Trei tiruri staționează pe marginea șoselei. Mausoleul. Din gară răzbat anunțuri feroviare rostite de o voce feminină. La casa de bilete a Mausoleului, două doamne înfofolite. Plătim. Pe bilet scrie Muzeul Vrancei. Într-o vitrină, cărți. Poate la plecare vom arunca o privire. Pe aleea care duce spre monument, busturi ale eroilor. O recunoaștem obligatoriu pe Ecaterina Teodoroiu. Cu fiecare pas se încheagă, timid, niște emoții. Nu-mi dau seama dacă acele emoții se încheagă, într-adevăr, instinctiv, cu fiecare pas, sau dacă vreau numai să se închege, dacă îmi doresc să se închege, dacă e o datorie morală să se închege. Deasupra intrării în Mausoleu, un epitaf care se poate citi de la distanță: „Întru slava eroilor neamului”. Iarăși, îmi dau tîrcoale emoții. Sau poate numai le caut, bîntuit de același gînd al datoriei morale. Urcăm treptele. Ne dăm jos fesurile. O masă, un scaun, o vitrină cu cărți. Nici un supraveghetor în preajmă. Vuietul șoselei nu pătrunde în Mausoleu. De data aceasta, nu mă mai păcălesc: chiar sînt emoții. N-ai cum să treci ca în plimbare pe lîngă criptele care adăpostesc mii de ostași. Sau pe lîngă mormîntul eroinei Maria Ion Zaharia. „Etate 12”. Străjuit de două jerbe și două coroane. Citesc panglicile tricolore de pe coroane. Una este semnată Primăria Orașului Ovidiu, cealaltă Colegiul Tehnologic „Spiru Haret” – Piatra Neamț. Pe un zid, urme de mîzgălituri cu carioca. Sarcofagul generalului maior Feodor Alexandrovici Coloacev. Reînhumat la Mărășești în august 1947… Sarcofagul generalului Eremia Grigorescu. Alte coroane. Semnate Naji Naaman, Școala „Ion Creangă” Suceava și Școala nr. 2 Ovidiu. Urcăm în Cupola Gloriei. Apar și alți vizitatori. O familie. Cu copii, cu bunic. Ceva zarvă. Muzeul Luptelor de la Mărășești. Frig. Zarva vine după noi. E și așa prea multă liniște în Muzeu. Documente, gravuri, arme, uniforme militare, obiecte de război, veșminte ale Ecaterinei Teodoroiu. Și fresce istorice. Cronologice. Încheiate cu momentul 23 august 1944… Din nou la Mausoleu. Roiesc fulgi. Latră un cîine. Ne îndreptăm spre ieșire, pe cealaltă alee. În spatele unui bust, doi cîini tolăniți pe pămînt. N-apuc să întreb, în glumă, pe cine păzesc, că se și stîrnește tărăboiul. Hămăituri, colți, repeziri. Îi repezim și noi. Cu efect. Noroc că nu sînt mătăhăloși. Hărmălaia se potolește după ce ne mai îndepărtăm. A, pe generalul Ion Dragalina îl păzeau cîinii. Casa de bilete. Luăm niște pliante. Iau și o vedere. Nu sînt tocmai arătoase cărțile poștale. Alte suveniruri nu sînt. Întrebăm dacă vine lumea la Mausoleu. Iarna, nu prea. Înapoi la gară. Numărăm liniile. 25. Unele sînt scoase din uz, au traverse de lemn, ca podelele din casele țărănești. Un vagon năpădit de rugină. Din nou în gară.

La dreapta. Cîtă dragoste într-un oraș defavorizat?

Clădirea gării e atinsă de paragină. Asta deși o plăcuță consacră locul ca monument istoric. Regionala CFR Galați, de care aparține, administrativ, stația Mărășești, a fost sancționată de Direcția Județeană pentru Cultură Vrancea în 2015 pentru acest lucru. Sîntem în 2018 și lucrările de renovare încă întîrzie. (Nu doar la Mărășești…)

Un bărbat cu față rotundă și pămîntie, avînd niște smocuri de păr cenușiu, îmbrăcat jigărit, ne cere bani. N-avem. Se îndepărtează bombănind. Răspîndește un iz fetid. În gară își face veacul și o haită de maidanezi. Nu sînt dulăi, nu par înrăiți. Unii se arată chiar prietenoși. Le împărțim cîțiva covrigi. Pătrundem în sala de așteptare. Patrupezii ne acompaniază, dînd buzna după noi. În fața gării, o piațetă. Cîinii nu se mai aventurează. Blocuri de patru etaje. În piațetă, un bust. Bustul sublocotenentului Gabriel Pruncu. Ridicat, voi citi pe site-ul primăriei Mărășești, în 1920. La parterul unui bloc, o agenție loto. Plină de atîrnători ai norocului. Sînt și păcănele. Trecem printr-un gang sordid și ieșim în strada Republicii. Îl zărim pe cerșetorul din gară. Un grup de băieți mai golănași îi strigă ceva din mers. Ceva ce pare bășcălie. Cerșetorul le răspunde ceva. Tot din mers. Ceva ce pare bășcălie. Băieții rîd zgomotos. Un părculeț triunghiular. Un alt bust. Al lui Al. I. Cuza. Pe site-ul primăriei Mărășești voi citi că este cel dintîi monument consacrat domnitorului. Din 1908. O clădire decorată cu motive folclorice. Ca dungile unei străchini de ceramică. Și, tot pe clădire, dar pe latura dinspre strada Republicii, o femeie zugrăvită în costum popular. Cu părul bălai. Ținînd sprinten deasupra capului o retortă. Un fel de Cosînzeană a chimiei. Dedesubt, trei inițiale: LCM sau ICM. Rămășițe ale altor timpuri. Citisem că la Mărășești a existat, încă de la începutul secolului al XX-lea, industrie chimică. În anii socialismului, mai ales după 1965, Chimica Mărășești devenise o întreprindere vestită, care împinsese populația orașului la peste 10.000 de locuitori. După 1989, de Chimica Mărășești s-a ales, încet-încet, praful. Cum s-a ales – scriu rutinier – de mai toată industria românească. Liceul tehnologic „Eremia Grigorescu”. Este și o stație feroviară în Mărășești care poartă acest nume: Ramificația General Eremia Grigorescu. Pe calea ferată spre Tecuci și Iași. O farmacie. (Urbea, de vreo șapte ani, nu mai are spital. Bolnavii sînt tratați la Focșani.) Un chioșc de ziare. Închis. Păcat. Îmi place să citesc presa locală. Piața e la rîndul ei închisă. Lîngă piață, un supermarket. Deschis. Intrăm să vedem prețurile din Mărășești. Nu sînt mici față de Capitală. Luăm o ciocolată, ca se ne mai înzdrăvenim. O casieră lipsită de zîmbet, nu însă și de bun-simț, cu părul vopsit negru. Pare să aibă peste 40 de ani. Cum o fi viața ei? Mă gîndesc că merge o dată pe lună la coafor, n-a vrut să plece la muncă în Italia sau Spania, e căsătorită cu un instalator, are un băiat în clasa a V-a, gătește șnițele și ciorbă de perișoare, întinde rufele pe sîrma din fața balconului… Mă rog. Exerciții de portrete provinciale. Vînzătoarea ne dă restul. Împărțim tabletele de ciocolată. Ne înzdrăvenim. O bodegă. Ușa e deschisă. Manele. Dinăuntru, de la o masă, ne privește fugar un bărbat cu ochii tulburi. Blocurile au rămas în urmă. Într-o curte, un Mercedes-Benz „șaizecist”, roșu. Case dichisite. Bălegar pe stradă. Biblioteca orășenească. Parcul „Joffre”. Pustiu. Un monument. Cam încărcat. Aici, în 2001, Jacque Chirac, președintele Franței, a fost numit Cetățean de Onoare al urbei. (Desigur, m-am documentat pe site-ul primăriei Mărășești…) Aleile parcului sînt pavate. Bănci vechi, balansoare vopsite albastru. Încerc să-mi imaginez parcul vara. Parcă nu se potrivește în acest parc un vînzător de înghețată, de porumb fiert sau vată de zahăr. E un orășel prea amărît pentru atari clișee. Pot să văd în parcul „Joffre” chibiți pensionari, flecărind, între o linie la table, despre politică. Pot să văd și niște golănași, cum am văzut mai devreme, pe corso… Îndrăgostiți nu prea pot să văd. Adică pot să văd cupluri. Dar cîtă dragoste poate încăpea în Mărășești? E loc de dragoste într-un oraș defavorizat? E loc de dragoste într-un oraș de unde tinerii pleacă? E loc de dragoste într-un asemenea oraș? Ne îndreptăm spre primărie, o clădire roz. Și aici, maidanezi. Pașnici. Aruncăm o privire la aviziere. În giratoriu, remarcasem un indicator spre Parcul Memoriei Naționale. Pornim în direcția Parcului. Școala gimnazială „Ecaterina Teodoroiu”. Peste drum, o casă bătrînă, dărăpănată. Apoi stînga, pe strada Ecaterina Teodoroiu. Un tractor cu o remorcă înaintează greoi. Mihăiță caută pe telefon parcul. Îl identifică. Ar mai fi de mers vreo 4 kilometri pînă acolo. E prea departe, undeva lîngă Siret. N-am avea timp să prindem trenul. (Abia acasă, pe google, am aflat ce este Parcul Memoriei Naționale. O campanie a televiziunii Antena 3. În noiembrie 2017, s-au plantat, la marginea orașului, 50.000 de stejari. Vor fi 335.000, în amintirea eroilor români căzuți în Primul Război Mondial…) Așa că ne întoarcem pe strada 6 martie. Au apus epoci, iar numele acestei străzi, evocînd ziua instălării, în 1945, a guvernului dr. Petru Groza, dată glorioasă în calendarul propagandei comuniste, încă dăinuie. (Străzile din Mărășești nu au plăcuțe cu numele lor. Reconstitui traseul „survolînd” urbea pe google.maps.) Trotuare sparte, drum pietruit. Mergem mai mult pe caldarîm. Cîini care latră agresiv de prin curți, năpustindu-se la garduri. Ieșim pe strada Mareșal Averescu. Asfalt. Dinspre primărie, coboară un bărbat și un copil ducînd împreună o butelie. Intră pe Fundătura Crizantemelor. Se aude galopul unei căruțe. Din cine știe ce frînturi de integrame cu care m-oi fi îndeletnicit cîndva, îmi răsare în minte cuvîntul atelaj. Căruțașul, în trening, stă cu hățurile în picioare. Nu oricum, ci la urcuș. Ceea ce pare un soi de acrobație. O biserică. Alți căruțași. Fără temerități acrobatice. Un bărbat cu bicicletă. Nu pedalează, cară o butelie proptită de ghidon. Într-o curte, un carton pe care scrie cărbune, 60 de bani kilogramul, 499 lei tona. Alt bărbat pe bicicletă. Cu niște pungi în coșul bicicletei. Din nou, Parcul „Joffre”. Biserica Creștină după Evanghelie. Din nou în gară.

În gară. Și cine să se mai bucure de ninsoare?

Sătui de cenușiu, ne „îmburghezim”. Luăm bilete la IR 1754, care vine de la Suceava. La 15:49. Bărbatul cu smocuri de păr prăfuit e aici. Mai sînt și doi copii balaoacheși, o fată și un băiat, care se încălzesc lîngă un calorifer. Cîinii năvălesc în sală. Mai e și o femeie nevoiașă, într-un pardesiu jerpelit, înconjurată de sacoșe. Bărbatul cu smocuri de păr cenușiu ne ia din nou în primire. Se refugiază lîngă un perete. Îngînă ceva. Apoi dispare. Se întoarce cu o pereche de blugi și o cămașă. Copiii îl întreabă de unde le are. Bîiguie ceva. Băiatul îi spune „Mă-ta!”. Bărbatul iese la peron. Doi cîini sînt pe cale să se împerecheze. Bărbatul se învîrte prin sală. Femeia cu pardesiul jerpelit îi întinde bărbatului o bancnotă de un leu. Bărbatul nu vrea bancnota. Scriu cîteva rînduri pe vederea luată de la Mausoleu. Am un timbru în portofel. Depun ilustrata în cutia poștală de lîngă gară. O cutie poștală fără vreo inscripție. Mă gîndesc că nu mai funcționează. Nu m-ar mira. (Peste patru zile, destinatarul va primi vederea.) În gară, la ghișeu, apar două fete. Nu par să aibă mai mult de 12-13 ani. Vor să știe ce trenuri sînt spre Focșani. Un interegio și un personal. Vor personalul și întind carnetele de elev. Casiera îi spune uneia dintre fete că va telefona părinților acesteia. Să sune, răspunde fata, deloc îngrijorată. O fi sunat? Dar ce caută fetele astea la Focșani? Ieșim din gară. Facem cîțiva pași pe strada Doinei. La loto încă e lume. Un bărbat cu părul alb așteaptă nu știu ce microbuz. Îl întreb cum se descurcă oamenii la Mărășești, dacă au locuri de muncă. Nu prea au. Cît a fost Chimica, a fost bine. Acum e rău. Nu văzusem, cînd am dat raita prin oraș, hotelul Parc. De fapt, fostul hotel Parc. Geamuri de sticlă, murdare, cu rame de lemn scorojite. În dreptul intrării, scrie „Te închide”. L-a închis. Mai luăm o ciocolată și țigări de la un chioșc. Apare la chioșc și femeia nevoiașă din gară. Credeam că o să ne ceară bani. Nu ne cere. Ne întoarcem în gară. Străbatem peronul. Vine un automotor obosit de la Tecuci. Pare o jucărie de tablă. Stă două minute și pleacă. Începe să ningă. Ninge frumos. Cine să se mai bucure de ninsoare? Vine și IR 1754.

În vagoane, cald. Cei mai mulți călători stau cu ochii în telefoane. Stăm și noi la taclale. După trei ore și jumătate, sîntem în București. La dus, cu personalul, am făcut aproape șase. Boieri și proletari pe calea ferată… În Gara de Nord, aglomerație. Tineri, cu bentițe tricolore, cu drapele tricolore, care convoacă lumea la protestul din 20 ianuarie. Se împart fluturași, se vorbește, se desfac steaguri. Cineva îmi strigă mobilizator „Hai la revoluția generației noastre!”. Cobor la metrou și nu mai înțeleg nimic.

Lăsați un comentariu

Lăsați un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Trending

INTERVIU

„Unii confrați vor să fiu doar profesor, ca să nu deranjez viața de concert”

Publicat

pe


Interviu-Express


Încă din luna decembrie a anului trecut îmi doream un interviu cu pianistul Viniciu Moroianu, după ce asistasem la concertul susținut de dumnealui la Sala Radio, de Ziua Națională a României (unde a interpretat copleșitor, inenarabil Concertul în la minor pentru pian și orchestră op. 54, de Schumann). Am reușit să ne întîlnim abia în această primăvară, pe 15 martie, la Universitatea Națională de Muzică din București. Acolo, în Cancelaria instituției, s-a și desfășurat convorbirea care urmează. I-am spus distinsului muzician că mi-ar plăcea să rezulte un interviu preponderent „biografist”. Care să strîngă amănunte mai puțin cunoscute, dincolo de ceea ce putem lejer afla pe Internet sau în broșurile din sălile de spectacol. Cu îngăduința/„complicitatea” dumnealui, chiar așa a ieșit dialogul nostru. Un interviu preponderent„biografist”, fără fracul și papionul din fotografii – însă la același standard al eleganței –, care adună mai ales secvențe memorialistice. Destule, inedite. A fost, cum veți vedea parcurgînd sumarul acestui număr al revistei noastre, o întîlnire rodnică. Îi mulțumesc și aici pentru bunăvoința pe care ne-a arătat-o. Reperele activității concertistice și discografice a lui Viniciu Moroianu le puteți găsi pe pagina de Facebook a artistului. Tot acolo sînt anunțate și recitalurile dumnealui. Acum, vă invit să descoperim împreună, altfel decît îl știm de pe scenă sau din caietele-program, un mare artist. De o modestie pe măsura harului său.



Tocmai mi-am închis telefonul. Pornind de la acest lucru, vreau să vă întreb, stimate domnule Viniciu Moroianu: e un deranj cînd mai auziți din sală, în timpul recitalurilor dvs., soneria telefoanelor?

– Pentru mine este, într-adevăr, un deranj. Poate ați auzit în timpul Festivalului „Enescu” artiști care spun că nu îi deranjează deloc asemenea zgomote, că e bine să vină lumea la concerte… Nu știu, totuși, cît de sinceri sînt unii dintre ei! A da viață unei partituri presupune un efort de concentrare și de coeziune a mesajului pe care îl trimiți să treacă rampa și atunci sigur că orice zgomot, mai mult sau mai puțin strident, te perturbă. În același timp, trebuie să fim căliți și să ducem discursul muzical mai departe, sperînd ca acele zgomote să dureze cît mai puțin sau să se întîmple cît mai rar!

Înainte de ´89, la Conservator s-a făcut minimum de politică

Mi-ați spus dimineață, telefonic, să ne vedem la Conservator. Denumirea oficială a acestei instituții este Universitatea Națională de Muzică din București. Care era titulatura în anii studenției dvs.?

– Pe atunci, se numea Conservatorul de Muzică „Ciprian Porumbescu”. A rămas în limbajul curent această denumire de origine franceză. S-a schimbat de mai multe ori denumirea pînă să se ajungă la cea de acum. Și din rațiuni de reprezentare, de finanțare, ca să înțeleagă ministerul de resort mai bine cine sîntem și ce vrem! Mai de mult, această instituție s-a numit Academia Regală de Muzică. Dar denumirea de Conservator a rămas adînc întipărită. Inclusiv în limbajul studenților. Este instituția unde m-am format și toți vorbim despre ea folosind acest titlu.

– Ați devenit student al Conservatorului în 1981…

– Așa este.

– O perioadă care, din punct de vedere politic și nu numai, nu era prea fericită. Cum simțea un tînăr artist realitățile acelei epoci, ce împliniri putea afla?

– Situația acelor ani nu e chiar atît de ușor de cîntărit în puține cuvinte. Sigur că aparțineam sau ne formam să devenim membrii unei bresle despre care nu prea se înțelegea de ce face umbră pămîntului. Lucrurile se atrofiau, se stricau de la an la an. Promoțiile de după mine au luat, cu fiecare an, viața în piept încă mai dur decît promoția noastră. Așa cum, invers, colegii mei cu 1-2-3-4 ani mai vîrstnici au mai prins niște trenuri, care s-au blocat în stații cu fiecare an care a trecut. Examenul de admitere era foarte drastic, locurile se tot împuținau… Prin urmare, eram foarte motivați să facem performanță. Eram puțini, ne cunoșteam între noi, exista o solidaritate, exista o dorință de a ne ajuta, de a ne bucura unii de succesele celorlalți. Am prins o generație aleasă de profesori, formați în perioada interbelică, care ne-au fost modele. Totuși, în această instituție s-a făcut minimum de politică. În afară de portrete și lozinci, s-a vorbit despre arta înaltă în sălile de curs și în sălile de instrument. Profesorii încercau din răsputeri să ne sprijine, să ne fie alături. Ne era tot mai mult tăiat contactul cu Occidentul, pașaport primeam cu imensă greutate. Funcționa prezumția de vinovație că nu ne vom mai întoarce, ceea ce se tot întîmpla cu colegii mei. Din ce în ce mai mulți rămîneau în străinătate.

Cînd am absolvit, posturile în București și în orașele mari s-au redus aproape spre zero

– V-a tentat și pe dumneavoastră acest gînd?

– Da, am cochetat cu gîndul acesta. Însă m-am întors de fiecare dată în țară. Finalmente, nu regret, deși anii aceia au însemnat destule sacrificii și privațiuni. Revenind la ce m-ați întrebat, atmosfera artistică în sine nu era neapărat sumbră. Dar asta se datora mai ales unora dintre profesori, care erau de mare calitate. Unii au emigrat în timpul studenției mele. Am avut norocul să-i prindem o vreme. A fost un mare privilegiu. Cum spuneam, lucrurile se înrăutățeau de la an la an. Eu am dat pe 6 locuri la pian, după mine au fost 5 și, după aceea, pînă în ´89, numai 3. La celelalte instrumente, locurile erau și mai puține, au fost chiar și ani închiși. Lucruri triste… Promoția care termina cînd am intrat eu a prins ultimul așa-numit an de specializare, ceea ce se cheamă astăzi masterat, care însemna un post mai bun, de solist de stat la o filarmonică. Exact cînd am intrat eu, acest an cinci s-a desființat. Posturile în București și în orașele mari s-au redus aproape spre zero. De exemplu, cînd am terminat eu, pentru București posturile erau închise. Se putea obține, prin detașare, un post într-o orchestră filarmonică din țară. În nici un caz în Capitală. Ca absolvent de Pian, aveam de ales între a lucra în sistemul culturii – în cămine culturale și în școli populare de arte – sau învățămînt, unde lucrurile erau și mai complicate. Am prins un post în cultură. Am făcut o navetă de patru ani, la Tîrgoviște, la Școala Populară de Artă. Acolo, la Tîrgoviște, am dat și definitivatul, în iunie ´89. Ulterior, nu mi-a folosit la nimic acest examen. Anii de navetă au fost o experiență dură.

– A fost o navetă feroviară?

– Da.

N-am vrut compromisuri pentru a obține pașaport

– Se întîmpla să și rămîneți în oraș peste noapte?

– Mergeam două-trei zile pe săptămînă. Din fericire, n-am avut normă întreagă. Rămîneam peste noapte în oraș, ca să folosesc la maximum timpul pentru predare. Încercam să și studiez acolo, împărțeam timpul foarte atent, ca să pot folosi niște piane bune pe care le avea școala. În restul săptămînii, eram liber. În acei patru ani de navetă, stagiunile muzicale au mers în continuare, am avut stagiuni dense. Mi-am propus, neexistînd vreo încurajare oficială în acest sens, să prezint mereu lucrări noi, să aleg cele mai provocatoare partituri. N-am contramandat, n-am amînat nici un concert în acei patru ani. Dar, încă o dată spun, a fost o experiență dură. Inclusiv din punct de vedere alimentar. În această privință, lucrurile stăteau atunci mai rău în provincie decît în București.

La Tîrgoviște erați profesor de pian?

– N-am predat pian, era o răspundere care m-ar fi acaparat prea mult. Țineam cu dinții să-mi continui stagiunile de concerte la un nivel cît se poate de înalt. N-am primit pașaport în anii aceia… În sfîrșit, au pățit-o atîția! Sau cine n-a pățit-o, a făcut niște compromisuri morale pe care eu, unul, n-am vrut să le accept. La Tîrgoviște am făcut corepetiție de muzici de toate felurile, inclusiv de muzică populară, de muzică ușoară. În oraș se desfășura Festivalul Național de Romanțe „Crizantema de Aur”. Am încercat cu elevii de la canto – unii dintre ei mai mari sau chiar mult mai mari decît tînărul stagiar care eram atunci – să am un dialog pe linie profesională care m-a ajutat, prin aura artei, să-mi înving o anume timiditate. Le-am cerut să fie cît mai onești în ceea ce fac, să lupte cu kitsch-ul și impostura care se revărsau atunci, și cred că, într-o mare măsură, și acum, pe canalele media.

Oaze de spiritualitate la Tîrgoviște

– Unde locuiați? Cum era orașul?

– Am schimbat mai multe gazde. Orașul era sărac, fără viață muzicală, dar cu niște intelectuali izolați pe care mi i-a scos Dumnezeu în cale și care știau muzică așa cum nu știau mulți de aici. Melomani care se informau din cărți, din discuri și care erau foarte avizați. Se stătea la coadă la cărțile rare. Unele manifestări culturale care n-au mai avut loc în București au fost mutate la Tîrgoviște. De exemplu, Zilele Cărții Sovietice. Am găsit la Tîrgoviște, în ´87, un album de icoane Rubliov. În București nu se găsea, l-am luat de acolo. Iarăși, Zilele Culturii Israeliene, cu tot felul de cărți de istorie pe care era important să le știu. Trilogia cunoașterii de Blaga am cumpărat-o tot din Tîrgoviște, în București n-am găsit-o nicăieri. Ajunsesem să am o legătură cu un librar de la Casa Cărții, care mi-a păstrat unicul exemplar din Trilogia cunoașterii sosit la Tîrgoviște. Din Istoria religiilor a lui Eliade, un volum sau două le-am luat de-acolo, nu din București. La un moment dat s-a găsit, cu un preț mare pentru bugetul omului de rînd, integrala simfoniilor lui Gustav Mahler, pe 14 L.P.-uri, din Cehoslovacia. Era 44 de lei un disc. S-au cumpărat! Așa ceva nu putea fi cumpărat de niște snobi. Au cumpărat cunoscători care au dat ultimul ban din casă pentru a asculta o muzică înaltă. Au fost niște repere. Am cunoscut acolo doi pictori care erau, ca preocupări și ca artă, sincroni cu continentul.

– Ați avut prilejul să întîlniți și scriitori?

– L-am cunoscut pe Constantin Manolescu. Erau reuniuni ale unor intelectuali care vorbeau despre altceva decît despre cenușiul vieții de fiecare zi. Plus, monumentele istorice. Curtea Domnească, mănăstirea Stelea a lui Vasile Lupu, mănăstirea Dealu erau oaze de spiritualitate, pe care le-am căutat. Maica stareță Eufrasia de la mănăstirea Dealu avea în chilie o bibliotecă impresionantă și vorbea o limbă franceză foarte frumoasă. În acei ani, părintele Sofian picta biserica mănăstirii Dealu. L-am văzut pe schele, la mare înălțime, era șef de șantier și duhovnicul mănăstirii. Astfel de momente te încărcau, te făceau să reziști și îți dădeau o speranță adîncă.

Am avut pian și pick-up în casă de cînd mă știu

– Ați vorbit mai devreme despre calitatea deosebită a unora dintre profesorii pe care i-ați avut la Conservator. Dvs. proveniți dintr-o familie selectă. Tatăl dvs., Mihai Moroianu, a fost un distins arhitect și muzicolog, autorul unei monografii Anton Bruckner. Unchiul dvs., fratele tatălui, a fost compozitorul și medicul Bogdan Moroianu. Cît a contat în formarea dvs. această familie?

– Foarte mult! Am avut un mediu ideal în familie, am fost înconjurat de iubitori de muzică. Atît tata cît și unchiul m-au ajutat foarte mult. Am avut pian în casă de cînd mă știu, am avut pick-up în casă de cînd mă știu. Muzica răsuna tot timpul la noi în casă! Iar tata, deși a profesat toată viața arhitectura, a avut un talent deosebit în muzică, cînta bine la pian, compunea, este autorul a două cărți de muzicologie. Mi-a dăruit totul! În același timp, am avut în casă o bibliotecă vastă, așa că am îmbrățișat de timpuriu fenomenul artistic în ansamblul lui. Am avut, iarăși, norocul ca, de la vîrste mici, niște mari maeștri să stea benevol în preajma mea. De la 9 ani am avut privilegiul de a lucra cu Doru Popovici, mai tîrziu cu Pascal Bentoiu, cu dirijorul Constantin Bugeanu. Pe toți i-am cunoscut grație profesoarei mele de pian, Marta Paladi. Aveam foarte multă nevoie de acești magiștri. Astfel de discipline se predau, în învățămîntul oficial, doar de prin clasa a IX-a mai de mult și abia în facultate acum. Pregătirea unui tînăr s-a tot redus. Or, eu am avut un sprijin extraordinar și nu-mi pot imagina devenirea mea muzicală fără aceste completări esențiale, cu mult peste cele oferite de învățămîntul muzical.

Mă încîntă moștenirea arhitecturală a Bucureștilor, atît cît a mai rămas

– Sînteți născut în București, sînteți bucureștean. Ce locuri îndrăgiți în această metropolă?

– Provenind dintr-o familie de arhitecți – nu numai tata a fost arhitect, ci și mama, sînt mai multe generații de arhitecți în familia noastră –, cred că am moștenit curiozitatea și bucuria de a privi artistic și tehnic o casă frumoasă. De aceea, mă încîntă moștenirea arhitecturală a Bucureștilor, atît cît a mai rămas, căci, din păcate, generația noastră a trăit dispariția dureroasă a unor monumente; o dispariție care, din păcate, continuă și astăzi. Prin urmare, îmi place cartierul de La Șosea, din preajma Statuii Aviatorilor. În clădirea care este acum sediul Institutului Cultural Român,  fosta casă Malaxa, a funcționat, pînă în anii ´80, Ateneul Tineretului, găzduind stagiuni de concerte… Apoi, îmi place cartierul de la Biserica Sfîntul Elefterie, Cotroceni. Îmi plac și case izolate dintr-o zonă sau alta. Eu însumi locuiesc într-un cartier care a scăpat miraculos de la demolare, lîngă Hala Traian – Izvorul Rece, în sectorul 3. Am înțeles că era în plan pentru primele luni ale anului 1990 să fie demolat…

Acolo ați copilărit?

– Din ´71, stau acolo. Deci, locuiesc de niște decenii în aceeași casă, o casă frumoasă, a cărei izolare mi-a îngăduit și îmi îngăduie să studiez oricînd la pian. Un alt mare privilegiu. Sînt încă destule locuri frumoase în București. Mă doare cînd văd că nu întotdeauna sînt îngrijite sau renovate corespunzător. Nu toți concitadinii noștri au simț civic. Asta, pînă la urmă, reprezintă o problemă de mentalitate. Acest oraș, repet, are locuri foarte frumoase, inserții de Mic Paris, care ar trebui îngrijite și apreciate mai mult. Mă gîndesc la clădirile de patrimoniu, cum sînt Palatul Cantacuzino, unde se găsește Muzeul „Enescu”, Ateneul Român, care mă fascinează de decenii…

Discurile și partiturile de la magazinul „Muzica”

– Bănuiesc că de mic mergeați la concertele de la Ateneu, de la Sala Radio…

– Da, am împletit ascultatul muzicii pe viu cu ceea ce îmi ofereau acasă radioul și discurile. Am cumpărat masiv discuri și cărți.

De unde cumpărați discurile?

– De la magazinul „Muzica”. Tot de acolo cumpăram și partituri, care sînt marea problemă a generațiilor de azi. Tinerii artiști le comandă pe Internet, fără să știe neapărat ce ediții găsesc. Era foarte importantă ideea de partituri în album, în care aveai, să spunem, sonatele lui Beethoven în trei volume, sau lucrări de Chopin pe genuri, puteai să încadrezi cutare piesă în ce s-a mai compus în acel gen, să descoperi evoluția stilistică… Astăzi, se extrag numai paginile pe care le ai de învățat. Ideea de a avea o bibliotecă muzicală acasă, o bibliotecă de partituri și de cărți, nu poate fi înlocuită de nimic.

La 14 ani, am publicat o cărticică de proză

– Domnule profesor, citeam că Dinu Lipatti avea mai multe pasiuni: asambla aparate de radio, era atras de fotografie, îi plăcea să șofeze, croșeta… Dvs. aveți sau ați avut asemenea, să le spun așa, „excentricități”?

– Îndemînare manuală am avut, dar nu prea am exersat-o în afara pianului. Viața în fața instrumentului, studiul și diversele greutăți ale sistemului de învățămînt care mi-au ocupat de dimineață pînă seară anii m-au făcut să mă concentrez la maximum pe ceea ce am simțit dintotdeauna ca pe o vocație. Dar, în afara studiului muzicii pe multiple planuri, am făcut literatură, destul de serios, la un moment dat, în anii de gimnaziu. Cred că a fost singurul lux pe care mi l-am putut permite. Am făcut parte din Cenaclul literar al Palatului Pionierilor în anii ´70, pînă să dispară. A fost o experiență aparte. Cenaclul era condus de poeta Veronica Porumbacu, care a pierit în cutremurul din ´77 și care era un mentor, era o adevărată flacără pentru generația noastră. M-a încurajat, am fost publicat în antologii pionierești. Scriam proză. Cu cîteva luni înainte de cutremur, mi-a apărut și o cărticică, la editura Litera, care se numește Diezul de aur. O cărticică de legende și povești. În paralel, am făcut intens compoziție, mi-am prezentat lucrări, vocale și de pian, la Ateneul Tineretului, despre care vă vorbeam. Mi s-a și tipărit, în 1978, un lied pe versuri de Magda Isanos [în broșura Caleidoscop pionieresc, apărută la editura „Ion Creangă”, n.m./A.D.]. Am compus, pînă am intrat în facultate, cît am putut de mult. Fiecare moment liber sau vacanțele le-am dat creației. După aceea, timpul mi s-a tot îngustat. Sper să revin cîndva la această îndeletnicire. Am rămas cu o anumită îndemînare de a scrie sau de a stiliza texte, de a redacta partituri. Acum, învățămîntul ne obligă să îndrumăm lucrări de licență și de master. Studenții nu sînt neapărat pregătiți, nu fac filologie. Li se cere, pe lîngă instrument, o parte teoretică scrisă, cu rigorile ei. Așa că această abilitate m-a ajutat. Sînt recunoscător unor mentori pentru asta. Întîlnirea cu maestrul Gabriel Amireș a fost decisivă pentru a mă orienta, cu prioritate, spre performanța pianistică.

Relație ambiguă cu matematica

– Încerc uneori să-mi imaginez cîte ceva despre cei cu care stau de vorbă. Nu-mi dau seama de ce, în cazul dvs., mi-am imaginat că sînteți și un foarte bun șahist.

– Nu știu șah! Dar, într-adevăr, i-am admirat întotdeauna pe șahiști. Mi se pare un sport al minții extraordinar. Am fost silit de viață să-mi reduc preocupările, să storc maximum de performanță din arta muzicală, să citesc mult, să mă informez mult. Plus alte lucruri pe care viața te obligă să le faci. Probabil că există niște legături între alambicatele combinații armonice ale sunetelor pe care încerc să le fotografiez cu ochii minții și să le rețin printr-o logică muzicală, printr-un echilibru al secțiunilor, al rezolvărilor armonice, cu combinațiile și logica șahului. Cu matematica am avut, să spun așa, o relație ambiguă! Geometria mi-a plăcut, algebra mai puțin. Dar am în familie muzicieni performanți, proveniți din arhitectură și inginerie. Am doi veri care sînt cercetători în matematică: Sergiu și Andrei Moroianu. Mama lor a fost membru corespondent al Academiei Române pe linie de matematică. În fine! Da, șahul a rămas un teritoriu la care mă uit cu jind și care cred că este fascinant inclusiv pentru un muzician.

Lumea artei este foarte dificilă

– Soția dvs. este o excelentă violonistă, doamna Mioara Moroianu, membră din 1990 a Filarmonicii „George Enescu”. Ce înseamnă pentru dvs. să aveți alături o persoană cu care împărtășiți aceleași bucurii și crezuri artistice?

– Lumea artei este foarte dificilă. Există un raport între problemele inerente, de zi cu zi, și stările înalte, de performanță și autoperfecționare continuă. Reducînd, sînt două căi posibile: să ai lîngă tine un om de aceeași profesiune, care să te înțeleagă, care să te ajute să depășești probleme, momente de neîncredere, lovituri pe care ți le dau viața sau confrații. Cel puțin la noi în țară nu sîntem scutiți mai nicicînd de așa ceva. Asta ar fi o variantă. Cealaltă variantă ar fi să ai lîngă tine pe cineva devotat, dar de altă meserie, care să vegheze din off, din umbră și să-ți ofere un echilibru, fără să fie propriu-zis implicat în fenomenul artistic, fără să existe riscul de ciocnire de orgolii, de concurență – astea sînt cele mai cumplite într-o căsnicie de artiști. La mine a fost varianta primă, în sensul ideal. Pot să spun că am avut și aici o minunată șansă, să am alături un muzician de mare probitate și modestie, cu calități care m-au fascinat și fără de care nu se poate face artă înaltă. Încercăm să ne sprijinim reciproc cît putem de mult și să ne „certăm” unul pe altul că celălalt este prea modest…

Vedem cum cîștigă cei care sînt mai tupeiști, care dau telefoane mai des

Dacă-mi îngăduiți, am observat la dvs., urmărindu-vă în unele emisiuni disponibile pe YouTube, o modestie din altă epocă…

– După mulți din jurul nostru, e un mare defect acest lucru. Destui pătrund în prim-plan cu coatele și cu un soi de tupeu și de obrăznicie străin de arta înaltă. Pe de altă parte, la noi, în materie de artă, instituția impresariatului, dispărută după Război, nu a mai renăscut. În domeniul muzicii clasice, lipsesc acei intermediari calificați, care să știe să propulseze artistul, să-l scutească de discuțiile cu instituțiile de concert, de spectacol, cu omologii din alte țări… Trebuie să ne luptăm singuri cu decidenții culturali, mai mult sau mai puțin competenți, mai mult sau mai puțin dispuși să sprijine valorile muzicale destul de puține care mai sînt în țară. Aș sublinia cu tristețe că aparțin unei generații care este, în mare parte, descompletată. Mulți dintre colegii mei nu mai sînt în țară, au emigrat. Și atunci, sigur că se simte un gol între generațiile mai vîrstnice și cele tinere. Generații tinere care ne consideră pe noi vîrstnici în acest moment! Trebuie să ne zbatem mai mereu singuri, să încercăm să luptăm cu reținerea și cu modestia pe care le cer slujirea cu răspundere a actului muzical. Vedem cum cîștigă cei care sînt mai insistenți, mai tupeiști, care dau telefoane mai des. Din comoditatea sau ignoranța unor oameni din birouri sînt programați să cînte, sînt trimiși în străinătate să reprezinte țara nu neapărat valori, ci cei care se dovedesc mai insistenți. Ne luptăm cu această situație și nu este ușor deloc. Revenind la ce m-ați întrebat adineauri, am găsit un partener de viață minunat. Din păcate, nu avem mult timp să cîntăm împreună. Viața artistică a fiecăruia nu ne oferă prea des această posibilitate. Eu am concertele mele, soția mea este membră performantă a primei orchestre a țării, Filarmonica „George Enescu”. Sînt activități care ne storc de puteri, dar într-un mod plăcut. Încercăm să fim de folos societății cît putem de mult, s-o îmbunăm și să-i inoculăm încredere, să-i arătăm că trebuie să existe și lucruri frumoase în viață.

Amintiri din decembrie 1989

– Am notat, pregătind acest interviu, o întrebare despre decembrie 1989. Aveați atunci 27 de ani. Cum ați trăit acel moment, ce sentimente v-au încercat, unde erați?

– Sînteți primul care mă întreabă asta de atunci! Absolut primul!

Nu știu dacă să mă bucure sau să mă întristeze acest lucru…

– Spre spaima celor din jur, care mă implorau să mă păzesc, am vrut să trăiesc în stradă acele evenimente. Mi s-a părut firesc, simțeam că așa trebuia să fac. Voiam să fiu martor al evenimentelor, voiam să mă îmbogățesc cu ceva pe viu. De aceea, în 21 decembrie am stat ore în șir în Piața Universității, pînă seara tîrziu, la baricadă, cînd a început să se tragă mai puternic. Pe 22, iarăși, am stat în oraș pînă spre seară. Cu destul risc, am stat și în 14-15 iunie 1990, la mineriadă. Dar și în ziua de 13 iunie am văzut, ca un fel de reporter, momentele cheie din tot ce s-a întîmplat în perimetrul Pieței Universității și la Ministerul de Interne. Am umblat mult prin oraș în acele zile. Mi se părea că sub ochii noștri se scria istoria și consideram că nu pot lipsi. M-am nimerit la Tîrgu Mureș în prima zi a confruntărilor interetnice din martie 1990. Am participat, în aprilie-iunie 1990, cît am putut, la demonstrațiile din Piața Universității. Sigur că am făcut-o – așa mi s-a părut firesc – cu discreție, fără să încerc să mă fac văzut și să mă bat cu pumnul în piept că am fost în Piață, cum au făcut unii după aceea, amintind poate indecent de des acest lucru.

Asta mă îndeamnă să cred că nu aveți certificat de revoluționar…

– Nu este cazul. Mi-aduc aminte cum s-au scris, cu vopsea, versurile din „Deșteaptă-te, române!” în 21 decembrie, pe la 6 seara. Eram la cîțiva metri distanță, am văzut cum s-a scris literă cu literă. Băteau clopotele de la Biserica Colțea. Lucruri care nu se pot uita. M-a ferit Dumnezeu să mi se întîmple ceva rău în mulțimea aceea de oameni. Am trăit ca o dramă personală secerarea atîtor sute de oameni. Mai aud și acum vocile unora dintre ei. Au fost momente care mă vor bîntui toată viața. La fel, cutremurul din ´77, cînd au pierit mari artiști. Între aceștia, și tînărul pianist Tudor Dumitrescu, despre care astăzi, din păcate, se vorbește atît de puțin… Am amintit-o pe poeta Veronica Porumbacu, de care am fost apropiat la acel cenaclu de la Palatul Pionierilor. Eram elev de liceu atunci, în ´77. După cutremur au început și amputările masive de fond arhitectural din București. Sînt momente care m-au marcat și, într-un fel, m-au construit. Am simțit nevoia să cunosc momentele cheie ale convulsiilor postrevoluționare, să le știu în toate nuanțele și în toate amănuntele. Dacă nu direct, pentru că nu am putut participa întotdeauna la ele, atunci măcar din surse credibile. Și cred că oricine ar trebui să facă acest lucru.

Cu Teatrul Evreiesc de Stat în Berlinul de Est

– Încă făceați naveta la Tîrgoviște în decembrie 1989?

– Nu. În urma definitivatului, am reușit, în sfîrșit, cu legile de atunci, să pot da un concurs în București. În toamna lui ´89, am concurat pentru un post de corepetitor cu studii medii la Teatrul Evreiesc de Stat, unde am stat un an. A fost o altă experiență culturală interesantă, după anii de la Tîrgoviște. Am avut și o participare internațională cu teatrul, în ianuarie 1990. Era al doilea turneu artistic postrevoluționar, aprobat în ultimul moment. A fost un spectacol muzical, cu 4 actori, între care Maia Morgenstern. Altă experiență interesantă. Am fost în Berlinul de Est. Poarta Brandenburg se deschisese. Noi nu puteam trece cu pașaport din Est în Vest, dar est-berlinezii puteau, pentru o zi, cu obligația să se întoarcă seara. Plecau dimineață și se întorceau seara.

Cum era atmosfera în Berlin, plutea în aer ideea de reunificare?

– Cred că da. În noiembrie ´89, a căzut zidul. Se simțea, într-adevăr, un aer de libertate. În același timp, mi-aduc aminte cît de cald a fost primită delegația noastră. Se uitau la noi ca la niște eroi, pentru ei eram niște oameni care au învins balaurul! Atunci, în Berlinul de Est se schimbau lei, cot la cot cu alte valute. Ne-am simțit mîndri. Istorie… Cînd ne-am întors, n-am putut ateriza imediat. În aceeași seară sosea în România, după zeci de ani, Ion Rațiu. Avionul nostru a aterizat la Constanța, pentru că pe „Otopeni” se organizase o primire oficială pentru Ion Rațiu. În fine! În lunile acelea am fost, ca angajat la teatru, destul de liber. Am cunoscut și mi-am descoperit propriul popor. Cu toate dezamăgirile de mai tîrziu. Iar în 1990, s-au deschis, în sfîrșit, concursurile la Facultate și am putut intra asistent. Nu la Pian, ci la Muzică de cameră. Peste 4 ani, am ajuns, prin concurs, la Pian principal, unde sînt și astăzi.

Trebuie să fim mai grijulii cu tinerii

Am simțit, în mărturisirile dvs., umbra unor dezamăgiri. Care este cea mai mare dezamăgire pe care o purtați cu dvs.?

– Am încercat de cînd am absolvit facultatea, în ´85, să obțin un post de solist concertist, să pot propune, în stagiuni, integrale de lucrări, cicluri tematice… Nu s-a putut niciodată. A rămas o neîmplinire de viață. Dar am încercat, ca outsider, să marchez stagiunile muzicale cît am putut mai bine. Și, de asemenea, am încercat să-mi îndeplinesc cît mai bine misiunea din învățămînt.

– Vă împlinește profesoratul?

– N-am crezut că învățămîntul o să fie o a doua vocație! Unii confrați influenți mi-au creat imaginea de profesor care mai cîntă în timpul liber; aici ar fi locul meu, ca să nu deranjez viața muzicală, viața de concert. Mă lupt cu ștampila aceasta de mulți ani. Dar am considerat că a face învățămînt este o responsabilitate uriașă. La fel ca pe scenă. Învățămîntul nu e doar un mijloc de a-ți rotunji niște venituri. Normele sînt mari, răspunderea este și mai mare. De la 4 studenți în anii ´90, azi avem 10, ceea ce înseamnă o răspundere uriașă de timp, care nu se poate cuantifica. Dacă vrei să duci niște tineri spre performanță, trebuie să te implici foarte serios. Să le alegi programe de concursuri, să mergi, pe cît se poate, la concertele lor, precedate de repetiții de sală. Toate acestea sînt în plus față de ce faci cu ei la catedră. Oficial, doar o oră și un sfert pe săptămînă lucrăm cu ei. Însă cu cei performanți e nevoie de mult mai mult timp. Au fost bucurii și aici. Nu e ușor, fiindcă studenții se schimbă de la an la an, ca mentalitate și determinare, însă talente apar tot timpul. E un lucru miraculos și ar trebui să fim mai grijulii cu tinerii, să îi ajutăm să devină profesioniști, să fie cît mai dedicați și mai culți în ceea ce fac. Mă străduiesc să pun o cărămidă și aici!


Fotografiile care ilustrează acest material au fost realizate de colegul nostru, Mihăiță Stroe, cu ocazia recitalului extraordinar susținut de maestrul Viniciu Moroianu pe 25 martie a.c., în cadrul celei de-a doua ediții a Festivalului „I love Lipatti”, un festival creat de regizoarea Alice Barb, în 2017. Evenimentul, petrecut între 19 și 25 martie 2018, cu intrare liberă, la Casa Artelor „Dinu Lipatti” din București, a oferit melomanilor, seară de seară, un program dens, la care și-au adus contribuția numeroși artiști. Astfel, timp de o săptămînă, în frumoasa clădire din bulevardul Lascăr Catargiu nr. 12 unde a copilărit Dinu Lipatti au fost conferințe, au fost recitaluri, a fost o expoziție fotografică și, de asemenea, a fost proiectat un film documentar. Toate acestea consacrate marelui muzician român. Iar pe 25 martie, pianiștii Horia Maxim și Viniciu Moroianu au dăruit publicului „Integrala lucrărilor pentru pian solo” de Dinu Lipatti.

Trending

Copyright © 2017 trenul nostru