Facebook

REPORTAJ

În stînga și-n dreapta

Publicat

pe

N-am vizitat, pînă acum, în ianuarie 2018, Mausoleul de la Mărășești. Unii dintre colegii mei de redacție fuseseră acolo. Cu școala. De văzut, l-am văzut de nenumărate ori, din tren. Oricum, în memoria mea, monumentul păstrase vreme îndelungată o reprezentare filatelică: aveam în clasor un timbru micuț, cărămiziu, de 20 de bani, înfățișînd Mausoleul. Nu mai știu cînd am rătăcit clasorul, cu tot cu timbrele pe care le colecționam harnic în copilărie. Am rătăcit destule de atunci, nu doar clasorul cu timbre. Poate că și aceste rătăciri m-au dus, acum, la Mărășești.

Duminică, 14 ianuarie. 3:50. Închid ușa apartamentului. Pornesc, per pedes, spre Gara de Nord. E frig. Port două perechi de șosete. Străzile sînt pustii. Pe celălalt trotuar, un tînăr îmbrăcat elegant, dar subțire, bate, clătinîndu-se și vorbind la telefon, într-o poartă. În Piața Victoriei, unde circulația rutieră pare inepuizabilă la alte ore, poți trece lejer pe roșu. Văd, prin vitrina unei florării, o femeie moțăind rebegită în scaun. Și pe bulevardul Titulescu poți trece lejer pe roșu. E devreme și pentru tramvaie. Într-o altă florărie, cineva e învelit cu plapumă. La orizontală. Mă strecor printre blocuri și ies pe bulevardul Al. I. Cuza. Cîteva taxiuri, cu verdele aprins, lîngă ruina hotelului Dunărea. 4:25. Gara de Nord. Mihăiță a sosit mai devreme. Personalul 5001, al patrulea tren al zilei care pleacă din Nord, este deja la peron. O garnitură de patru vagoane etajate. Niște vagoane etajate care au o cromatică gri-portocalie. Am scris personalul 5001. De fapt, este trenul Regio 5001. Categoriile s-au schimbat în 2011, împrumutînd ranguri europene. Astfel, Topîrceanu n-ar mai scrie acum despre accelerat, ci despre interegio… Folosesc vechile denumiri nu din conservatorism, ci pentru că au mai mult farmec. În tren, nesperat de cald. Grijile mele termice au temeiuri: nu demult, dîrdîisem într-un personal „muncitoresc” de la Bacău la Piatra-Neamț. Găsim și un loc curățel, fără coji de semințe și urme de încălțări pe scaune. Puțini călători în personalul de Mărășești. Mai merge un călător din vagonul nostru în orașul vrîncean. Un tînăr cu o geantă ponosită și cu privirea ștearsă. Mă uit la bocancii lui scîlciați. Văd și niște ciorapi groși de lînă, trași în afara încălțărilor, peste pantaloni. Am adus ceai fierbinte în termos. Și Paracetamol. Și niște merinde. Covrigi și mere, de parcă m-aș fi întors de la colindat, în alte vremuri. Beznă adîncă. Halte luminate anemic. Rafinăria Brazi mai alungă negura. Ațipim pînă la Buzău.

La stînga. În căutarea unei datorii morale

Cu o întîrziere de 13 minute, personalul 5001 ajunge la Mărășești. Imediat, goarna locomotivei vestește, prin trei chiuituri înfundate, capătul de linie. Coborîm într-o iluzie de primăvară. Nu e un senin care să dureze. Nori vineții vor năpădi în curînd dîrele de albastru ale cerului. Întrebăm un impiegat uscățiv pe unde am putea să ieșim la Mausoleu. Peste linii. E și o cărare, n-are rost să ocolim pe drum. Traversăm liniile ferate. Multe linii ferate. Pe măsura unui nod feroviar. Ceea ce a și fost cîndva la Mărășești. Le vom număra la întoarcere. Ieșim în cîmp. În vara lui 1917, aici era frontul. Mă cuprinde un sentiment straniu, ca și cum aș savîrși o impietate călcînd fără cutremurări prin acest cîmp al jertfelor. Nu „murmură trecutul cu glas de bătălie”, se aude doar vuietul șoselei. Tot pe aici ar fi trebuit să se amenajeze canalul Siret-Bărăgan, pentru irigarea unor mari suprafețe agricole. Revenit în București, aflu pe google că fusese o idee vehiculată înainte de Primul Război Mondial. O idee care l-a preocupat, în perioada interbelică, și pe inginerul Dimitrie Leonida. Totuși, abia în a doua jumătate a anilor ´80, canalul avea să prindă contur, fără a fi dus la bun sfîrșit. Și în postsocialism au mai existat tentative de amenajare a canalului, mereu abandonate. Suim niște dîmburi. Iluzia de primăvară pe care o prinsesem în gară se spulberă brusc. Cerul s-a învinețit. Drumul european 85. Trei tiruri staționează pe marginea șoselei. Mausoleul. Din gară răzbat anunțuri feroviare rostite de o voce feminină. La casa de bilete a Mausoleului, două doamne înfofolite. Plătim. Pe bilet scrie Muzeul Vrancei. Într-o vitrină, cărți. Poate la plecare vom arunca o privire. Pe aleea care duce spre monument, busturi ale eroilor. O recunoaștem obligatoriu pe Ecaterina Teodoroiu. Cu fiecare pas se încheagă, timid, niște emoții. Nu-mi dau seama dacă acele emoții se încheagă, într-adevăr, instinctiv, cu fiecare pas, sau dacă vreau numai să se închege, dacă îmi doresc să se închege, dacă e o datorie morală să se închege. Deasupra intrării în Mausoleu, un epitaf care se poate citi de la distanță: „Întru slava eroilor neamului”. Iarăși, îmi dau tîrcoale emoții. Sau poate numai le caut, bîntuit de același gînd al datoriei morale. Urcăm treptele. Ne dăm jos fesurile. O masă, un scaun, o vitrină cu cărți. Nici un supraveghetor în preajmă. Vuietul șoselei nu pătrunde în Mausoleu. De data aceasta, nu mă mai păcălesc: chiar sînt emoții. N-ai cum să treci ca în plimbare pe lîngă criptele care adăpostesc mii de ostași. Sau pe lîngă mormîntul eroinei Maria Ion Zaharia. „Etate 12”. Străjuit de două jerbe și două coroane. Citesc panglicile tricolore de pe coroane. Una este semnată Primăria Orașului Ovidiu, cealaltă Colegiul Tehnologic „Spiru Haret” – Piatra Neamț. Pe un zid, urme de mîzgălituri cu carioca. Sarcofagul generalului maior Feodor Alexandrovici Coloacev. Reînhumat la Mărășești în august 1947… Sarcofagul generalului Eremia Grigorescu. Alte coroane. Semnate Naji Naaman, Școala „Ion Creangă” Suceava și Școala nr. 2 Ovidiu. Urcăm în Cupola Gloriei. Apar și alți vizitatori. O familie. Cu copii, cu bunic. Ceva zarvă. Muzeul Luptelor de la Mărășești. Frig. Zarva vine după noi. E și așa prea multă liniște în Muzeu. Documente, gravuri, arme, uniforme militare, obiecte de război, veșminte ale Ecaterinei Teodoroiu. Și fresce istorice. Cronologice. Încheiate cu momentul 23 august 1944… Din nou la Mausoleu. Roiesc fulgi. Latră un cîine. Ne îndreptăm spre ieșire, pe cealaltă alee. În spatele unui bust, doi cîini tolăniți pe pămînt. N-apuc să întreb, în glumă, pe cine păzesc, că se și stîrnește tărăboiul. Hămăituri, colți, repeziri. Îi repezim și noi. Cu efect. Noroc că nu sînt mătăhăloși. Hărmălaia se potolește după ce ne mai îndepărtăm. A, pe generalul Ion Dragalina îl păzeau cîinii. Casa de bilete. Luăm niște pliante. Iau și o vedere. Nu sînt tocmai arătoase cărțile poștale. Alte suveniruri nu sînt. Întrebăm dacă vine lumea la Mausoleu. Iarna, nu prea. Înapoi la gară. Numărăm liniile. 25. Unele sînt scoase din uz, au traverse de lemn, ca podelele din casele țărănești. Un vagon năpădit de rugină. Din nou în gară.

La dreapta. Cîtă dragoste într-un oraș defavorizat?

Clădirea gării e atinsă de paragină. Asta deși o plăcuță consacră locul ca monument istoric. Regionala CFR Galați, de care aparține, administrativ, stația Mărășești, a fost sancționată de Direcția Județeană pentru Cultură Vrancea în 2015 pentru acest lucru. Sîntem în 2018 și lucrările de renovare încă întîrzie. (Nu doar la Mărășești…)

Un bărbat cu față rotundă și pămîntie, avînd niște smocuri de păr cenușiu, îmbrăcat jigărit, ne cere bani. N-avem. Se îndepărtează bombănind. Răspîndește un iz fetid. În gară își face veacul și o haită de maidanezi. Nu sînt dulăi, nu par înrăiți. Unii se arată chiar prietenoși. Le împărțim cîțiva covrigi. Pătrundem în sala de așteptare. Patrupezii ne acompaniază, dînd buzna după noi. În fața gării, o piațetă. Cîinii nu se mai aventurează. Blocuri de patru etaje. În piațetă, un bust. Bustul sublocotenentului Gabriel Pruncu. Ridicat, voi citi pe site-ul primăriei Mărășești, în 1920. La parterul unui bloc, o agenție loto. Plină de atîrnători ai norocului. Sînt și păcănele. Trecem printr-un gang sordid și ieșim în strada Republicii. Îl zărim pe cerșetorul din gară. Un grup de băieți mai golănași îi strigă ceva din mers. Ceva ce pare bășcălie. Cerșetorul le răspunde ceva. Tot din mers. Ceva ce pare bășcălie. Băieții rîd zgomotos. Un părculeț triunghiular. Un alt bust. Al lui Al. I. Cuza. Pe site-ul primăriei Mărășești voi citi că este cel dintîi monument consacrat domnitorului. Din 1908. O clădire decorată cu motive folclorice. Ca dungile unei străchini de ceramică. Și, tot pe clădire, dar pe latura dinspre strada Republicii, o femeie zugrăvită în costum popular. Cu părul bălai. Ținînd sprinten deasupra capului o retortă. Un fel de Cosînzeană a chimiei. Dedesubt, trei inițiale: LCM sau ICM. Rămășițe ale altor timpuri. Citisem că la Mărășești a existat, încă de la începutul secolului al XX-lea, industrie chimică. În anii socialismului, mai ales după 1965, Chimica Mărășești devenise o întreprindere vestită, care împinsese populația orașului la peste 10.000 de locuitori. După 1989, de Chimica Mărășești s-a ales, încet-încet, praful. Cum s-a ales – scriu rutinier – de mai toată industria românească. Liceul tehnologic „Eremia Grigorescu”. Este și o stație feroviară în Mărășești care poartă acest nume: Ramificația General Eremia Grigorescu. Pe calea ferată spre Tecuci și Iași. O farmacie. (Urbea, de vreo șapte ani, nu mai are spital. Bolnavii sînt tratați la Focșani.) Un chioșc de ziare. Închis. Păcat. Îmi place să citesc presa locală. Piața e la rîndul ei închisă. Lîngă piață, un supermarket. Deschis. Intrăm să vedem prețurile din Mărășești. Nu sînt mici față de Capitală. Luăm o ciocolată, ca se ne mai înzdrăvenim. O casieră lipsită de zîmbet, nu însă și de bun-simț, cu părul vopsit negru. Pare să aibă peste 40 de ani. Cum o fi viața ei? Mă gîndesc că merge o dată pe lună la coafor, n-a vrut să plece la muncă în Italia sau Spania, e căsătorită cu un instalator, are un băiat în clasa a V-a, gătește șnițele și ciorbă de perișoare, întinde rufele pe sîrma din fața balconului… Mă rog. Exerciții de portrete provinciale. Vînzătoarea ne dă restul. Împărțim tabletele de ciocolată. Ne înzdrăvenim. O bodegă. Ușa e deschisă. Manele. Dinăuntru, de la o masă, ne privește fugar un bărbat cu ochii tulburi. Blocurile au rămas în urmă. Într-o curte, un Mercedes-Benz „șaizecist”, roșu. Case dichisite. Bălegar pe stradă. Biblioteca orășenească. Parcul „Joffre”. Pustiu. Un monument. Cam încărcat. Aici, în 2001, Jacque Chirac, președintele Franței, a fost numit Cetățean de Onoare al urbei. (Desigur, m-am documentat pe site-ul primăriei Mărășești…) Aleile parcului sînt pavate. Bănci vechi, balansoare vopsite albastru. Încerc să-mi imaginez parcul vara. Parcă nu se potrivește în acest parc un vînzător de înghețată, de porumb fiert sau vată de zahăr. E un orășel prea amărît pentru atari clișee. Pot să văd în parcul „Joffre” chibiți pensionari, flecărind, între o linie la table, despre politică. Pot să văd și niște golănași, cum am văzut mai devreme, pe corso… Îndrăgostiți nu prea pot să văd. Adică pot să văd cupluri. Dar cîtă dragoste poate încăpea în Mărășești? E loc de dragoste într-un oraș defavorizat? E loc de dragoste într-un oraș de unde tinerii pleacă? E loc de dragoste într-un asemenea oraș? Ne îndreptăm spre primărie, o clădire roz. Și aici, maidanezi. Pașnici. Aruncăm o privire la aviziere. În giratoriu, remarcasem un indicator spre Parcul Memoriei Naționale. Pornim în direcția Parcului. Școala gimnazială „Ecaterina Teodoroiu”. Peste drum, o casă bătrînă, dărăpănată. Apoi stînga, pe strada Ecaterina Teodoroiu. Un tractor cu o remorcă înaintează greoi. Mihăiță caută pe telefon parcul. Îl identifică. Ar mai fi de mers vreo 4 kilometri pînă acolo. E prea departe, undeva lîngă Siret. N-am avea timp să prindem trenul. (Abia acasă, pe google, am aflat ce este Parcul Memoriei Naționale. O campanie a televiziunii Antena 3. În noiembrie 2017, s-au plantat, la marginea orașului, 50.000 de stejari. Vor fi 335.000, în amintirea eroilor români căzuți în Primul Război Mondial…) Așa că ne întoarcem pe strada 6 martie. Au apus epoci, iar numele acestei străzi, evocînd ziua instălării, în 1945, a guvernului dr. Petru Groza, dată glorioasă în calendarul propagandei comuniste, încă dăinuie. (Străzile din Mărășești nu au plăcuțe cu numele lor. Reconstitui traseul „survolînd” urbea pe google.maps.) Trotuare sparte, drum pietruit. Mergem mai mult pe caldarîm. Cîini care latră agresiv de prin curți, năpustindu-se la garduri. Ieșim pe strada Mareșal Averescu. Asfalt. Dinspre primărie, coboară un bărbat și un copil ducînd împreună o butelie. Intră pe Fundătura Crizantemelor. Se aude galopul unei căruțe. Din cine știe ce frînturi de integrame cu care m-oi fi îndeletnicit cîndva, îmi răsare în minte cuvîntul atelaj. Căruțașul, în trening, stă cu hățurile în picioare. Nu oricum, ci la urcuș. Ceea ce pare un soi de acrobație. O biserică. Alți căruțași. Fără temerități acrobatice. Un bărbat cu bicicletă. Nu pedalează, cară o butelie proptită de ghidon. Într-o curte, un carton pe care scrie cărbune, 60 de bani kilogramul, 499 lei tona. Alt bărbat pe bicicletă. Cu niște pungi în coșul bicicletei. Din nou, Parcul „Joffre”. Biserica Creștină după Evanghelie. Din nou în gară.

În gară. Și cine să se mai bucure de ninsoare?

Sătui de cenușiu, ne „îmburghezim”. Luăm bilete la IR 1754, care vine de la Suceava. La 15:49. Bărbatul cu smocuri de păr prăfuit e aici. Mai sînt și doi copii balaoacheși, o fată și un băiat, care se încălzesc lîngă un calorifer. Cîinii năvălesc în sală. Mai e și o femeie nevoiașă, într-un pardesiu jerpelit, înconjurată de sacoșe. Bărbatul cu smocuri de păr cenușiu ne ia din nou în primire. Se refugiază lîngă un perete. Îngînă ceva. Apoi dispare. Se întoarce cu o pereche de blugi și o cămașă. Copiii îl întreabă de unde le are. Bîiguie ceva. Băiatul îi spune „Mă-ta!”. Bărbatul iese la peron. Doi cîini sînt pe cale să se împerecheze. Bărbatul se învîrte prin sală. Femeia cu pardesiul jerpelit îi întinde bărbatului o bancnotă de un leu. Bărbatul nu vrea bancnota. Scriu cîteva rînduri pe vederea luată de la Mausoleu. Am un timbru în portofel. Depun ilustrata în cutia poștală de lîngă gară. O cutie poștală fără vreo inscripție. Mă gîndesc că nu mai funcționează. Nu m-ar mira. (Peste patru zile, destinatarul va primi vederea.) În gară, la ghișeu, apar două fete. Nu par să aibă mai mult de 12-13 ani. Vor să știe ce trenuri sînt spre Focșani. Un interegio și un personal. Vor personalul și întind carnetele de elev. Casiera îi spune uneia dintre fete că va telefona părinților acesteia. Să sune, răspunde fata, deloc îngrijorată. O fi sunat? Dar ce caută fetele astea la Focșani? Ieșim din gară. Facem cîțiva pași pe strada Doinei. La loto încă e lume. Un bărbat cu părul alb așteaptă nu știu ce microbuz. Îl întreb cum se descurcă oamenii la Mărășești, dacă au locuri de muncă. Nu prea au. Cît a fost Chimica, a fost bine. Acum e rău. Nu văzusem, cînd am dat raita prin oraș, hotelul Parc. De fapt, fostul hotel Parc. Geamuri de sticlă, murdare, cu rame de lemn scorojite. În dreptul intrării, scrie „Te închide”. L-a închis. Mai luăm o ciocolată și țigări de la un chioșc. Apare la chioșc și femeia nevoiașă din gară. Credeam că o să ne ceară bani. Nu ne cere. Ne întoarcem în gară. Străbatem peronul. Vine un automotor obosit de la Tecuci. Pare o jucărie de tablă. Stă două minute și pleacă. Începe să ningă. Ninge frumos. Cine să se mai bucure de ninsoare? Vine și IR 1754.

În vagoane, cald. Cei mai mulți călători stau cu ochii în telefoane. Stăm și noi la taclale. După trei ore și jumătate, sîntem în București. La dus, cu personalul, am făcut aproape șase. Boieri și proletari pe calea ferată… În Gara de Nord, aglomerație. Tineri, cu bentițe tricolore, cu drapele tricolore, care convoacă lumea la protestul din 20 ianuarie. Se împart fluturași, se vorbește, se desfac steaguri. Cineva îmi strigă mobilizator „Hai la revoluția generației noastre!”. Cobor la metrou și nu mai înțeleg nimic.

Lăsați un comentariu

Lăsați un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Trending

INTERVIU

„«România literară» e parte din mine”

Publicat

pe


Interviu-Express


10 octombrie 1968: apare primul număr al României literare, revistă care înlocuiește Gazeta literară, întemeiată în 1954.

10 octombrie 2018: România literară împlinește 50 de ani.

Criticul literar Gabriel Dimisianu ne-a acordat un interviu despre anii pe care i-a petrecut în redacțiile Gazetei literare și României literare. În 1968, avea 32 de ani și era redactor-șef adjunct al proaspetei Românii literare. În 2018, are 82 de ani și continuă să publice în România literară, deținînd rubrica „Lecturi libere”.



Alexandru Dumitriu: Stimate domnule Gabriel Dimisianu, se împlinesc, în acest octombrie, 50 de ani de cînd există săptămînalul România literară. Mai exact, 50 de ani de cînd Gazeta literară a devenit România literară. Ați fost, la începuturile noii reviste, redactor-șef adjunct, sub conducerea poetului Geo Dumitrescu. Și ați rămas în această funcție vreme îndelungată. Cum a fost pregătită trecerea la România literară?

Gabriel Dimisianu: Ce-mi vine întîi în minte este chiar faptul că au trecut atît de mulți ani! 50 de ani înseamnă ceva covîrșitor… Sigur că îmi amintesc de acele momente. A fost o perioadă în care a existat Gazeta literară, apărută în 1954, pe cînd eram student. A fost un moment, chiar și pentru atunci, de emulație și de speranță că se va întîmplă și în cultură ceva bun. În cazul Gazetei literare, modelul era de inspirație sovietică: Literaturnaia Gazeta. Dar pentru cei de atunci, pentru cei care ne interesam de literatură a fost un fapt pozitiv. Cu toate că revistele de atunci, și Contemporanul, și care mai erau, erau încă marcate grav de tot de sociologism, de dogmatismul epocii. Însă chiar simplul fapt că apărea o revistă consacrată numai literaturii fusese, pentru noi, un semn bun, era ceva care ne încuraja.

August 1968. Speranțe că va fi mai bine

Alexandru Dumitriu: Apariția României literare este anunțată în Gazeta literară încă din iulie ’68. A fost, apoi, momentul Cehoslovacia…

Gabriel Dimisianu: Da, sigur că august ´68 a fost un moment de încurajare a mișcării național-culturale. S-a întrevăzut atunci că dependența exclusivă față de ce venea dinspre Răsărit și dinspre Moscova poate fi atenuată, pentru a se face loc unei afirmări naționale în cultură. Eram foarte tineri și orice mișcare în acest sens ne încuraja, ne dădea speranțe că va fi mai bine…

Alexandru Dumitriu: Păstrați primul număr al României literare?

Gabriel Dimisianu: Nu cred că îl mai am. Ce pot să mai spun că am este amintirea unei epoci. Așadar, înainte de România literară fusese Gazeta literară, la care am lucrat. Vreo doi ani am lucrat și la revista Amfiteatru, condusă de Ion Băieșu, care era o revistă a studențimii. Cred că era publicația cea mai deschisă către înnoire în acei ani. M-am reîntors la Gazeta literară, de care eram deja legat printr-o serie de prieteni, colegi care erau încă acolo. Mă refer la Valeriu Cristea, la Lucian Raicu, la Marcel Mihalaș. Toți au fost și în echipa Gazetei.

În tipografiile altei epoci

Andreea Teliban: Despre perioada în care ați îndeplinit funcția de corector la Gazeta literară notați, între altele, în Amintiri și portrete literare: „Primele zile din săptămînă le petreceam aproape întregi în tipografie, inhalînd, fără limite, fum de țigară și emanațiile cu miros dulceag ale plumbului topit”. Fumați, ați fumat vreodată?

Gabriel Dimisianu: Sigur că da! Am fumat mai bine de 20 de ani. Dar am deja 20 și ceva de ani de cînd nu mai fumez. Într-o zi, m-am hotărît să renunț.

Andreea Teliban: Fumatul a fost, în cazul dvs., un viciu căpătat în urma „maratoanelor” tipografice?

Gabriel Dimisianu: Nu, fumam – pe ascuns – încă din copilărie! De la 13-14 ani…

Andreea Teliban: Credeam că a fost o contaminare în tipografie…

Gabriel Dimisianu: Nu, tipografia, mă rog, mi-a dat senzația unei suprasaturări în această privință! Fuma toată lumea, ce era acolo era greu de suportat. Dar eram tineri… Într-o zi am hotărît să mă las de fumat. Mi-am dobîndit admirația soției, care nu credea că sînt în stare de așa ceva. Am făcut-o!

Andreea Teliban: Care era atmosfera în tipografie?

Gabriel Dimisianu: Mă refer la sediul Gazetei literare și al altor publicații din strada Brezoianu, unde funcționa atunci, în primul rînd, Informația Bucureștiului. Acolo, la etajul 2 sau 3, aveam și noi, cei de la Gazeta literară, un spațiu, care era al corecturii, ocupat de cei cinci corectori: Matei Călinescu, Modest Morariu și cu mine și doi cu mai veche experiență gazetărească, Ionel Marinescu și Mircea Popescu, care erau din vechea gardă, ca să zic așa. Acolo se tipărea Gazeta literară și eram în contact imediat cu tipografia. Era un spațiu cu geamuri, în care se afla corectura. Erau și alții, de la alte publicații. Ziarele, revistele se tipăreau la linotip. Azi e cu totul altfel. Tehnica despre care vorbesc aparține altei epoci…

Săptămîna începe joi

Alexandru Dumitriu: Se ignoră uneori eforturile din spatele revistei, eforturile redacționale. Cît de solicitantă este această muncă, mai ales pentru un redactor-șef adjunct?

Gabriel Dimisianu: Încă o dată spun: nu pot să mă refer decît la o epocă diferită, care, și sub raportul tehnicii, e altfel decît azi. Atunci erau trei instanțe, ca să spun așa: una era redacția, alta corectura și, în fine, tipografia. Noi, cei din redacție, primeam textele colaboratorilor, care atunci erau dactilografiate, le corectam, le vedea conducerea publicației și mergeau la tipografie. Revista se tipărea la linotip, paginile reveneau în redacție, apoi urma corectura, mă rog, erau mai multe etape pînă se structura revista. O dădeam din nou tipografilor și ei se ocupau de apariția revistei. Joi dimineața așteptam cu nerăbdare să apară, să vedem cum a ieșit, după ce participasem la configurarea ei. În fiecare săptămînă aveam acest program.

Andreea Teliban: Așteptarea revistei din rotative presupunea o noapte albă?

Gabriel Dimisianu: Revista se tipărea miercuri seara, dar nu așteptam noi acolo, în tipografie. Ne îndeplinisem treburile și o vedeam a doua zi, la chioșc, sau cînd veneam în redacție și răsfoiam primele exemplare.

La redacție, ca acasă…

Andreea Teliban: Sediul redacției României literare a fost, pe rînd, pe Ana Ipătescu, în Casa Scînteii, în Casa Monteoru și, acum, pe Calea Victoriei. De care dintre aceste adrese vă leagă cele mai frumoase amintiri?

Soții Gabriel și Georgeta Dimisianu acasă, la București, în octombrie 2018

Gabriel Dimisianu: De toate mă leagă ceva, dar în mod special mă leagă multe de sediul din Ana Ipătescu 15. Azi mi se pare că acolo e o ambasadă. Ei, acolo, la primul etaj, funcționa Gazeta literară, era și Luceafărul la etajul celălalt, iar la parter era Viața românească. La subsol era o încăpere în care am locuit eu cu soția mea 5 sau 6 ani. Acolo a fost locuința noastră! Eram foarte aproape de locul de muncă, urcam o scară! Iar soția mea mergea cîteva zeci de metri, ea lucra la E.S.P.L.A. [Editura de Stat Pentru Literatură și Artă, n.r.], care era tot pe Ana Ipătescu. Erau acolo cele trei redacții pe care le-am amintit. Foarte aproape, în Calea Victoriei, era sediul Casei Scriitorilor, instituție-anexă a Uniunii. Erau mai multe instituții care țineau de Uniunea Scriitorilor. Sediul Uniunii a fost în Kiseleff, pe vremea președinției lui Beniuc și a lui Stancu, pe urmă s-a mutat în Calea Victoriei.

Andreea Teliban: Cît timp ați locuit în subsolul din Apa Ipătescu, vă beați cafeaua acasă sau în redacție, la etaj?

Gabriel Dimisianu: Și acasă, și în redacție… Beam multe cafele pe atunci! Mă rog, era un spațiu în care m-am simțit bine și, în același timp, sigur, cu dezavantajul faptului că prietenii scriitori simțeau nevoia să treacă și pe la noi, să ne bată în ușă, înainte de a urca la redacție. Era simpatic! Aveam numeroși prieteni. Mulți, din nefericire, nu mai sînt în viață. Asta e…

Din toate generațiile

Alexandru Dumitriu: Au fost situații cînd v-ați gîndit să părăsiți revista?

Gabriel Dimisianu: Nu, m-am simțit bine la revistă. Cum spuneam, prietenii mei cei mai buni, pe care i-am amintit, erau acolo. Mă simțeam bine, lucram. Ceea ce făceam era în asentiment cu aspirațiile mele, cu dorințele mele de a face o revistă la care totdeauna am ținut și, cît am putut, atîția ani, am realizat-o.

Alexandru Dumitriu: Nu v-a încercat nici sentimentul uzurii fiind „prins” săptămînă de săptămînă în această activitate?

Gabriel Dimisianu: Nu. Mă simțeam foarte bine. Mai ales că revista era, mă rog, făcută de cîțiva redactori, dar la compunerea ei participau mulți alți scriitori, din toate generațiile, și tineri, și mai puțini tineri, și clasici, cîți mai erau în viață în acei ani. Scriau pentru România literară și era un motiv de satisfacție să obțin texte de la acești scriitori.

Alexandru Dumitriu: Ați păstrat, ca documente de istorie literară, aceste manuscrise sau dactilograme?

Gabriel Dimisianu: Nu. Apăreau în revistă. Nu mai știu ce s-a întîmplat cu manuscrisele.

O publicație culturală trebuie să pună în lumină noutățile valoroase

Alexandru Dumitriu: De ce calități credeți că este nevoie pentru a conduce o revistă literară?

Gabriel Dimisianu: Mi-e greu să spun care sînt condițiile de azi. Cred că e foarte important ca realizatorii unei reviste să fie cu adevărat pasionați de cultură, de literatură și să dobîndească – dacă nu au avut de mai înainte – o experiență gazetărească. Probabil că astăzi această experiență se deosebește de aceea pe care o știu eu. Dar, în mare, tot cam același lucru trebuie să fie.

Alexandru Dumitriu: Ce nu ar trebui să lipsească unei reviste culturale?

Gabriel Dimisianu: Sînt cîteva structuri fără de care nu poate exista o asemenea publicație: partea de critică, opinia critică a revistei, care se manifestă prin cronica literară, prin articole de recenzare a aparițiilor curente. Noutățile valoroase trebuie să fie puse în lumină de o publicație, nu se poate altfel. Acesta este rostul principal: să distingă în ce apare, în ce se întîmplă în lumea literară, în lumea editorială ce e valoare. Mă rog, dacă se confirmă sau nu se confirmă, asta e altceva. Cei care lucrează în redacțiile culturale trebuie să facă acest lucru: să discearnă, să aleagă din ce apare ce cred ei că e valoros. Rămîne de văzut dacă reușesc sau nu…

Nu întotdeauna am scris despre ce aș fi vrut

Andreea Teliban: Ați menționat importanța criticii pentru o revistă culturală. Obișnuiați să alegeți dumneavoastră cărțile despre care scriați?

Gabriel Dimisianu: Sigur că da! Era o posibilitate de a interveni în procesul literar. Nu totdeauna alegeai sau ajungeai să scrii despre ce voiai să scrii cu adevărat. În orice redacție sînt împrejurări, sînt necesități interne cărora trebuie să le faci față. Dar, în general, cărțile despre care am scris, într-un fel sau altul, bine sau rău, exprimă o opțiune personală. Nu totdeauna am scris însă despre ce voiam neapărat să scriu. Sînt împrejurări, într-o redacție, cum spun, de care trebuie ținut cont.

Andreea Teliban: Vă amintiți un astfel de episod?

Gabriel Dimisianu: Ei, nu-mi mai amintesc lucruri foarte îndepărtate. S-au întîmplat, bineînțeles. N-aș putea să vă exemplific acum. Dar erau scriitori impuși cumva atenției de puterea de atunci. Prin faptul că acei scriitori făceau niște concesii, făceau niște servicii puterii politice. Sigur că noi, criticii, nu eram dispuși să îi primim cu brațele deschise, cum ni se cerea s-o facem. Erau scriitori agreați de putere, de regimul de atunci și mai puțin sau chiar deloc de critica literară, care încerca să exprime un punct de vedere propriu și să discearnă între ce e bun și ce e rău. Se înșela sau nu – asta s-a văzut în timp. Erau scriitori care făceau jocul puterii de atunci și, mă rog, care nu conveneau criticii propriu-zise. Dar au fost și multe concesii făcute. Pentru că, pentru a fi prezent, în acea epocă, în reviste, în ziare nu se prea putea fără a face unele concesii. Din nefericire. Nu se prea putea. În ce constau aceste concesii? În a scrie despre un autor pe care îl prețuiai mai puțin. Pe cît am putut, pe cît m-au ținut puterile, m-am ferit să fac concesii prea multe. Nu pot să spun că nu am făcut. Ar fi să nu spun adevărul.

Lupta cu organele de control. Cedări sau necedări

Alexandru Dumitriu: Pot apărea dezavantaje într-o funcție de conducere a unei reviste? Care ar fi ele?

Gabriel Dimisianu: Da. Sînt dezavantaje și avantaje. Avantajele erau că încercam să impunem o perspectivă, lucrări valoroase. În măsura în care noi înșine le depistam și erau cu adevărat niște valori. Dezavantaje? Da, pentru că orice opinie critică sau selecție pe care o faci într-o publicație e văzută de unii într-un fel și de alții altfel. De unii e văzută bine, de alții nu-i văzută bine. Asta e! Ce poți să faci?!

Alexandru Dumitriu: Ați trecut, ca redactor-șef adjunct, și prin alte situații incomode. Mă gîndesc la inevitabilele „șicane” politico-ideologice. Scrieți, de pildă, în Amintiri și portrete literare, că un interviu cu Salvador Dalí, publicat în revistă, a deranjat „forurile”, iar Zaharia Stancu, președintele Uniunii Scriitorilor, vă „mustrase”. Cît de frecvente erau asemenea chemări la ordine?

Gabriel Dimisianu: Erau destul de multe, pentru că o publicație, ca să apară, trebuia să obțină anumite aprobări. Toate paginile revistei mergeau la Direcția Presei, la cenzură, de unde se întorceau cu niște observații de care redacția trebuia să țină cont. Interveneau discuții, mă rog, cedări sau necedări. Era un întreg proces. Apariția unei publicații nu era simplă și nu se petrecea numai prin ceea ce făceau cei care o alcătuiau în redacție. Erau și intervențiile acestor foruri, cum li se spunea, de control și, în ultimă instanță, de aprobare. Erau chiar mai multe. Depindea și de cine edita o publicație. Dacă o edita Consiliul Culturii, dacă o edita știu eu cine… Interveneau mai multe perspective asupra a ceea ce urma să apară. Dar, în ultimă instanță, era avizul Secției de Presă a Comitetului Central și al Direcției Presei, care era cenzura propriu-zisă. După ce se obțineau aceste avize, apărea și revista! Și era o întreagă – cum să spun? – luptă cu aceste organe de control și de aprobare. Erau redactori profesioniști, care duceau de ani de zile asemenea lupte și reușeau mai mult sau mai puțin. Am avut, cînd am intrat în lumea literară, exemplul unor oameni dedicați unor asemenea lupte, ca șefii mei de atunci, Paul Georgescu sau S. Damian, despre care știam că duc această luptă pentru a publica materiale convenabile sau cît de cît interesante.

Revista avea un public sigur și atașat

Alexandru Dumitriu: Ați avut legitimație de presă?

Gabriel Dimisianu: Cred că am avut, da.

Alexandru Dumitriu: V-a fost de folos, ați întrebuințat-o în vreo situație?

Gabriel Dimisianu: La ce să-mi folosească?! Am fost și membru al Uniunii Ziariștilor, pentru că Uniunea Scriitorilor avea relații cu Uniunea Ziariștilor. Erau scriitori care aveau mai multe relații cu gazetăria, ca Radu Cosașu sau Mihai Stoian, legați mai mult decît mine de publicistică.

Andreea Teliban: În perioada în care ați lucrat la România literară, ați primit la redacție scrisori din partea cititorilor, scrisori dedicate dvs. personal?

Gabriel Dimisianu: Oi fi primit, nu mai știu! Revista era, într-adevăr, foarte citită în anumite medii, în cele culturale, literare, studențești. Erau cititori printre cadrele didactice care scriau și în revistă. Aveam un public sigur și atașat. Or fi fost și scrisori, nu mai știu…

Dincolo de uzine și de macarale…

Andreea Teliban: La rubrica Poșta redacției, ca să rămînem în zona scrisorilor, în numărul 6 al României literare, apar niște îndemnuri încurajatoare către Mihai Ursachi, care era, la acea vreme, necunoscut ca poet. Știți și alte nume care și-au încercat „norocul”, ca să zic așa, la Poșta redacției în România literară?

Gabriel Dimisianu: Cred că Poșta redacției era ținută atunci, în ’68, chiar de Geo Dumitrescu. Cîndva a și semnat-o.

Andreea Teliban:  În exemplul acesta nu era nici o semnătură.

Gabriel Dimisianu: S-ar putea să fi fost Geo Dumitrescu. Dacă lansarea acestui nume e de atunci, înseamnă că ea a avut girul lui Geo Dumitrescu. Ceea ce nu e puțin lucru…

Andreea Teliban: Nu cunoașteți și alte nume care să se fi lansat în revistă?

Gabriel Dimisianu: Cred că sînt mulți, n-aș putea să-i spun acum. În primul rînd sînt poeții care erau în cercul Gazetei literare: Nichita Stănescu, Cezar Baltag, Ilie Constantin, care au și apărut, în același an, 1960, mi se pare, cu volumașele lor de debut, în colecția „Luceafărul”, de la E.S.P.L.A. Niște cărți pe care cine le citește azi cred că le aruncă… Deși, cu mai multă atenție, se poate vedea în fiecare talentul de poet. În anumite structuri, în anumite imagini, într-o anumită noutate. Dar, altfel, sînt și acolo clișeele de atunci, cu uzine, macarale… Le găsim și la acești poeți care, ulterior, s-au debarasat de asemenea clișee și s-au afirmat ca poeți importanți. Mă refer, încă o dată spun, la Nichita Stănescu, la Ilie Constantin, la Cezar Baltag, puțin după aceea la Blandiana, care s-au afirmat din ce în ce mai puternic și mai personalizat în acea epocă.

Inventivitatea lui Geo Dumitrescu

Andreea Teliban: Între rubricile României literare apare, încă din primul număr, o secțiune de rebus, cu un careu conceput de Tudor Mușatescu.

Gabriel Dimisianu: Tudor Mușatescu?!

Andreea Teliban: Da… S-a organizat chiar și un concurs de rebus, anunțat în numărul 5 al revistei. Cu premii în cărți, însoțite de autografe, lucrări de artă pe care le oferea Fondul Plastic, abonamente anuale la România literară… Aceasta e pagina…

Gabriel Dimisianu: Asta e foarte interesant. Nu mai țin minte! Da, asta e pagina de „Varietăți”. „Odisee”, de Tudor Mușatescu… Da! Cred că e reprodus de cine știe unde… Concurs de jocuri… „Pescuitorul de perle” era urmărită de mulți. Interesant!

Andreea Teliban: Era o revistă care se deschidea către cititori și prin rubrici mai puțin „sobre”.

Gabriel Dimisianu: Cum să nu?! Acuma văd, reamintindu-mi! Am și uitat unele lucruri.

Alexandru Dumitriu: Între rubricile mai puțin „sobre” era și cronica de fotbal, situată mereu pe ultima pagină, a 32-a.

Gabriel Dimisianu: Ținută parcă de Barbu, nu?

Alexandru Dumitriu: Pînă în decembrie ’68, da, de Eugen Barbu. După care titularul ei va deveni Fănuș Neagu. Cum vedeți o rubrică sportivă în România literară?

Gabriel Dimisianu: Erau, în primul rînd, puncte de vedere ale redactorului-șef, Geo Dumitrescu, care era foarte deschis. El venea din epoca Războiului cu o anumită experiență de presă, era și un om plin de farmec la care, noi, tinerii, țineam foarte mult, ni se părea că e de-al nostru, deși el era cu cel puțin 20 de ani mai în vîrstă și trecuse prin multe deja. Era foarte inventiv și foarte deschis către propuneri, către idei… Datorită lui, revista s-a îmbogățit cu aceste rubrici, cuvinte încrucișate, cronică de fotbal… Avînd și partea serioasă, „gravă”, cu studii, dar și aceste manifestări ludice, spre a le spune astfel. Țineam atunci, ca oricine, de altfel, ca revista să fie citită în cercuri mai largi decît cele strict ale noastre, de literați, teoreticieni… Ăsta a fost profilul României literare, de gazetă deschisă. Nu doar teorie și texte literare, ci și această deschidere spre diverse fronturi de interes.

Alexandru Dumitriu: V-a „ispitit” vreodată cronica de sport?

Gabriel Dimisianu: Nu! Îl citeam cu plăcere pe Fănuș, îl citeam cu plăcere pe Mazilu, care a scris și el cronică de fotbal. Îi citeam pentru că aveau un anumit farmec, nu pentru ce spuneau ei despre meciuri. Deși nu eram asportiv. Nu-i citeam pentru că emiteau niște adevăruri despre sport, ci pentru cum scriau.

Am încercat să ținem o linie bună în cultură

Andreea Teliban: Care a fost textul pe care l-ați scris cu cea mai mare greutate de cînd sînteți la România literară?

Gabriel Dimisianu: Ce pot să spun? E o activitate de cîteva zeci de ani… Au fost și momente complicate, dificile. Astăzi e cu totul altfel decît era atunci. Dar și atunci erau momente bune, le ziceam noi, și momente rele. Momente de relativă deschidere culturală și momente de închidere. Asta ținea de evenimente, de cine venea la conducerea unor instituții care aveau un cuvînt de spus aici. Ceea ce făceam noi era să încercăm să ținem o linie bună în cultură. Cît am reușit se poate vedea. Ce mai pot să spun acum, după atîția ani? Totul trebuie raportat la epocă și la împrejurările de atunci. Au fost momente bune – bune relativ – și momente rele. Cînd am intrat eu în lumea literară, în ’58-’59, se simțeau reacțiile de după ce se întîmplase în Ungaria. Revoluția din ’56 a avut ca efect la noi o deschidere către ce era acolo și, în același timp, a fost și o înăsprire. Dej era foarte supărat pe ce se întîmplă în cultură. Și a închis multe direcții.

Alexandru Dumitriu: Au fost închiși și scriitori…

Gabriel Dimisianu: După care iar au urmat o relativă deschidere și relaxare a controlului politic… Așa am dus-o. Epoci la care trebuia să te adaptezi, pentru că altfel nu se putea. În anii ’56-57, era o oarecare deschidere. După care a urmat o reacție la aceste deschideri! Iar în ’71 au fost așa-numitele „teze din iulie” ale lui Ceaușescu, care au însemnat un moment rău pentru cultură. Dar nu au reușit, totuși, să distrugă chiar tot. Au existat posibilități de menținere a ce se cîștigase în anii de liberalizare.

Texte care corespundeau unor cerințe politice

Alexandru Dumitriu: Dacă ați amintit aceste perioade sinuoase, în România literară vor apărea o vreme, începînd cu al doilea său număr, fragmente inedite din Însemnările zilnice ale lui Titu Maiorescu. Poate fi interpretată restituirea săptămînală a jurnalului scris de mentorul „Junimii” și ca un manifest estetic pe care și-l asuma revista? Sau, în orice caz, ca o direcție estetică?

Gabriel Dimisianu: Fără îndoială! Și era o cucerire, atunci, a unui spațiu cultural. Militam pentru valoarea literară prin raportarea la Maiorescu, care a însemnat ce a însemnat în cultura română. Recunoașterea valorii se făcea prin această raportare la Maiorescu, la maiorescianism, la „Junimea”, la junimism. Toate acestea erau nu numai niște fapte de istorie literară. Referirea la ele și comentarea lor erau un fel de a atrage și pentru actualitate sentimentul valorii, al esteticului. Era și o formă polemică. Pentru că nu era chiar simplu, atunci, cum s-ar părea azi, să militezi pentru valoare și estetic. Dimpotrivă. Se cerea oficial slujirea unei politici, a politicii de partid. Era foarte complicat, nu era simplu deloc. Și dacă apăreau niște texte de acest fel, în mai toate revistele în care apăreau, erau acceptate pentru că în alte pagini erau și niște texte conformiste față de linia oficială… Nu cred că există numere chiar din România literară a acelor ani total „curate”. Erau și texte care corespundeau unor cerințe politice. Nu se putea altfel, nu ar fi apărut altfel nimic! Ceea ce astăzi poate să creeze nemulțumiri față de ce era atunci și o privire critică, dar, examinînd din interior epoca, nu pot să spun decît că nu se putea altfel.

Șansa unor conduceri bune

Alexandru Dumitriu: În Amintiri și portrete literare, i-ați evocat pe doi dintre „șefii” de dinainte de 1989 ai României literare: Geo Dumitrescu și George Ivașcu. Geo Dumitrescu a fost redactor-șef din 1968 pînă în 1970, George Ivașcu din 1971 pînă în 1988, cînd a plecat din această lume. Între cei doi, a mai fost, un an, și prozatorul Nicolae Breban. Dacă la Geo Dumitrescu și la Ivașcu am remarcat, din portretele dvs., autoritarismul cu care conduceau revista, cum era Nicolae Breban ca redactor-șef?

Gabriel Dimisianu: El a fost redactor-șef o perioadă mai scurtă. Era așa cum se știe: un om atît de plin de sine încît nu observa în revistă decît ce-l interesa pe el. Însă am lucrat bine împreună. A fost o perioadă în care el era plecat în Franța. Ce pot să spun? Era de partea binelui, de partea noastră. E adevărat că, spre surpriza multora, a avut o ascensiune politică foarte rapidă. Ne-am trezit cu el membru în Comitetul Central! Numai că nu a durat prea mult această apartenență.

Alexandru Dumitriu: Au fost atitudinile pe care le-a avut în 1971…

Gabriel Dimisianu: Așa! În care se referea critic la „teze” și, implicit, la Ceaușescu… Nu se putea accepta așa ceva!

Alexandru Dumitriu: Apropo de tendințele să nu le spun dictatoriale, cît severe de conducere pe care le arătau Geo Dumitrescu și George Ivașcu. Disciplina e drumul pe care trebuie să meargă o revistă culturală pentru a se impune și a-și păstra o ținută? E nevoie de disciplină?

Gabriel Dimisianu: Eu cred că nici nu se poate fără! Nu se poate fără, pentru că altfel lucrurile se dispersează. O revistă este, totuși, o instituție care, pentru a funcționa, trebuie să fie condusă. Sigur, condusă bine sau condusă rău, condusă de un om luminat sau de un înapoiat. Eu cred că la România literară am avut șansa unor conduceri bune. Cu, mă rog, inerente scăpări. În general, au fost oameni de bine, oameni care știau ce este literatura, erau ei înșiși scriitori, nu aveau complexe… Așa a funcționat revista de-a lungul multor ani. Și nu e vorba numai despre conducere, ci și despre cei care compuneau redacția, care și-au creat – cei mai mulți dintre ei – un destin personal și au reprezentat ceva pentru literatură. Mă gîndesc la Lucian Raicu, la Valeriu Cristea și la atîția alții, care au fost mai întîi în redacția Gazetei literare și pe urmă a României literare. Au fost și perioade mai grele, mai complicate – pe atunci conducerile revistelor erau încredințate unor oameni foarte disciplinați și foarte ascultători. De pildă, perioada cu Tiberiu Utan… Dar, în esență, toți au acționat pentru valoare și pentru binele cultural. Făcînd și concesii. Nu se putea altfel.

Alexandru Dumitriu: Felul în care l-ați descris pe Geo Dumitrescu în calitate de redactor-șef, de fapt, în care l-ați cunoscut, sever în redacție, afectuos în afara ei, seamănă cu ce scria poetul Ion Brad despre anii petrecuți alături de Geo Dumitrescu la Almanahul literar din Cluj.

Gabriel Dimisianu: La fel era?!

Alexandru Dumitriu: La fel. Drastic în redacție, seara…

Gabriel Dimisianu: Seara la distracție! A fost la înființarea revistei și a rămas pînă în 1970. Înainte de a fi fost în conducerea acestei reviste, își crease un mediu de simpatizanți, de oameni care țineau la el. Nu era un om venit de „deasupra”, ci din interiorul lumii literare, al vieții literare. Era simpatizat. Și pe drept cuvînt, cred eu. Avea și inteligență, și umor, și talent. Deși nu a scris foarte mult, ce a scris a avut ecou în lumea literară, toată generația poetică de după Război e marcată de stilul lui ludic și de felul lui de a scrie.

Adrian Păunescu la „România literară”

Alexandru Dumitriu: L-ați avut, un timp, subaltern la România literară pe poetul Adrian Păunescu, cu care ați fost coleg, înainte, la revista Amfiteatru.

Gabriel Dimisianu: Da! Și la Amfiteatru mi-era subaltern!

Alexandru Dumitriu: Ce rol a avut Adrian Păunescu în redacția României literare?

Gabriel Dimisianu: Pe atunci, redacțiile erau compuse dintr-un număr mare de membri. Cei din redacții se puteau manifesta destul de liber. Iar el a fost simpatizat. Unii îl consideră egoist și egolatru. Era și asta, dar era și generos. Poate chiar din impulsul de a i se mulțumi și de a se vedea admirat de cei cărora le făcea bine. Făcea bine unuia sau altuia, în măsura în care putea, bineînțeles. Era și o formă de autoprețuire, dar efectiv a făcut foarte mult bine, a ajutat pe foarte mulți, le-a dat slujbe, cît s-a putut…

Alexandru Dumitriu: A fost importantă participarea lui la bunul mers al revistei?

Gabriel Dimisianu: Nu putea să nu fie importantă! Oriunde era, Adrian își impunea prezența. L-am avut coleg, pentru un timp, și la revista Amfiteatru, condusă, cum spuneam, de Ion Băieșu… Apoi, am fost împreună la România literară. Unde nu pot spune că am avut dificultăți. M-am înțeles cu el, alții nu.

Alexandru Dumitriu: Preda la timp materialele?

Gabriel Dimisianu: Cred că da! Chiar prea repede și prea multe!

Alexandru Dumitriu: Cum se face că nu v-a luat un interviu?

Gabriel Dimisianu: Păi de ce să-mi ia?! A, pentru că a făcut interviuri cu scriitori?

Alexandru Dumitriu: Pe care le-a și adunat în volumul Sub semnul întrebării

Gabrie Dimisianu: Asta numai el ar fi putut să spună.

Alexandru Dumitriu: Ați fi fost de acord să vă ia un interviu?

Gabriel Dimisianu: Da. Dar eram foarte apropiați, poate și de asta, eram prieteni. Erau nopți pe care le petreceam împreună…

Raporturi mai bune cu unii și mai puțin bune cu alții

Andreea Teliban: Spuneți că Adrian Păunescu era simpatizat în redacție. Era cineva antipatizat?

Gabriel Dimisianu: Nu mai am acum reprezentarea întregii redacții. Au fost ani, au fost serii… În general, cei care au fost în redacția Gazetei literare și a României literare erau un nucleu de tineri care s-au și împrietenit. Îi amintesc încă o dată pe Lucian Raicu, pe Valeriu Cristea, pe Marcel Mihalaș… Ne și împrietenisem, nu eram numai colegi. Mai erau în redacție, aduse într-un fel sau altul, mai vechi, mai noi, și personaje cu care nu ne înțelegeam. Mă rog, n-are rost să le amintesc acum. Țineau de altă orientare literară. Hai, totuși, să spun: Al. Oprea, Ion Lăncrănjan… Nu aveam cu ei, literar vorbind, nimic comun, dimpotrivă. Dar s-a întîmplat să lucrăm în aceeași redacție o perioadă. Nu era simplu. Ei antipatizau grupul de critici, criticii nu-i simpatizau. Dar așa era pe atunci: oamenii nu se adunau în asemenea colective redacționale după afinități, că nu se putea! S-a întîmplat, se întîmpla ca, alcătuindu-se aceste grupuri, unii să se împrietenească și să se înțeleagă. Alții, nu. Așa era atunci.

Alexandru Dumitriu: Deși amintiți în memorialistica dvs. că Geo Dumitrescu a convocat un lot de „albatrosiști” în redacția României literare, la începuturi.

Gabriel Dimisianu: Da, da.

Alexandru Dumitriu: Și ar fi vrut să-l „coopteze” printre colaboratori chiar pe Virgil Ierunca…

Gabriel Dimisianu: Așa este. Dar Ierunca n-avea cum să colaboreze. Nu se putea.

Alexandru Dumitriu: Însă reiese că autorul Libertății de a trage cu pușca a avut și o anumită libertate în organizarea redacției…

Gabriel Dimisianu: Cum să nu? A avut, a avut. Și Caraion era din aceeași lume. Mai erau și alții, mai puțin cunoscuți.

Alexandru Dumitriu: Existau rivalități între România literară și alte reviste?

Gabriel Dimisianu: Da. De pildă, între România literară și Luceafărul nu era o înțelegere perfectă.

Alexandru Dumitriu: În ce perioadă?

Gabriel Dimisianu: Mai mereu! În anii ’60, ’70, ’80. Grupul de la România literară avea afinități și comunica bine cu grupul de la Steaua. De asemenea, cu un grup de la Timișoara, unde era Mircea Mihăieș, de la Iași, cu Al. Călinescu… În fiecare dintre aceste centre de cultură aveam niște raporturi mai bune cu unii și mai puțin bune cu alții. Dar asta se întîmplă în orice societate, în orice lume.

O emblemă angajantă

Andreea Teliban: Cînd vorbiți despre România literară, vorbiți despre perioadele revistei.

Gabriel Dimisianu: Da.

Andreea Teliban: Ce părere aveți despre faptul că revista are, de cîțiva ani, și un format online?

Gabriel Dimisianu: Păi cred că nu se putea altfel! N-ar fi putut să nu țină seama de această realitate.

Andreea Teliban: Folosiți Internetul, vedeți revista pe site?

Gabriel Dimisianu: Sînt total incompetent aici! N-am de-a face cu Internetul. Soția mea se ocupă de această zonă.

Andreea Teliban: Ce înseamnă astăzi revista România literară?

Gabriel Dimisianu: E foarte bine că există. N-aș putea să spun ceva sigur despre revistă. E bine că apare, e bine că există.

Andreea Teliban: Credeți că va mai exista încă 50 de ani?

Gabriel Dimisianu: Ce-aș putea să spun?! Îmi cereți să fac prevestiri? În orice caz, îi urez să existe, să țină! O Românie literară a fost și-n secolul al XIX-lea, a fost și-n secolul XX, de ce n-ar fi și mai departe?

Andreea Teliban: Chiar în textul programatic din primul număr, revista se revendică de la vechea Românie literară, din 1855…

Gabriel Dimisianu: A lui Alecsandri…

Andreea Teliban: Și de la cea a lui Rebreanu și Cezar Petrescu, din anii ’30 ai secolului trecut.

Gabriel Dimisianu: Sigur, este angajantă această emblemă. Așa cred. Sper să existe în continuare, să intereseze măcar în anumite zone.

În apropiere, „România literară”

Alexandru Dumitriu: Ne-ați spus la unul dintre telefoanele care au premers această întîlnire să vă căutăm marți, pe seară, după ce veniți de la revistă.

Gabriel Dimisianu: Mă mai duc, da.

Alexandru Dumitriu: În fiecare marți?

Gabriel Dimisianu: Nu chiar în fiecare marți. La două săptămîni. Pentru că la două săptămîni am un text în România literară și, cu această ocazie, mă duc să-mi citesc textul în pagină, să-l revăd, cum făceam totdeauna cu ce scriam.

Alexandru Dumitriu: E o nostalgie această „vizită de lucru”?

Gabriel Dimisianu: Poate și asta, dar și o deprindere pe care cred că o au toți cei care au lucrat prin redacții. Marți e și ziua în care ei scot revista propriu-zisă.

Alexandru Dumitriu: De la chioșcuri n-o luați niciodată?

Gabriel Dimisianu: Ba o iau. Și cînd mă duc la redacție, mai am un exemplar acolo!

Alexandru Dumitriu: S-a întîmplat să ajungeți, prin țară, într-un loc mai „ascuns”, și să fiți surprins că găsiți revista acolo?

Gabriel Dimisianu: Nu-mi amintesc de o asemenea împrejurare, dar m-aș bucura să fie în cît mai multe locuri. De fapt, nu mai știu exact cum stau lucrurile cu revistele azi, cum știam acum 20 de ani, pentru că e altceva…

Alexandru Dumitriu: Să zicem, atunci, acum 20 de ani. Vă amintiți să fi ajuns undeva, să zic la Babadag…

Gabriel Dimisianu: Într-o provincie îndepărtată?

Alexandru Dumitriu: Sau apropiată…

Gabriel Dimisianu: Și să fiu luat prin surprindere că găsesc acolo România literară?

Alexandru Dumitriu: Da.

Gabriel Dimisianu: Nu mai știu. Unde-am fost eu, unde-am stat, unde-am existat, în apropiere se afla și România literară. Și la Neptun, și în Brăila mea natală, aici, la București, ce să mai vorbesc… Mi-e apropiată această publicație. Nu mă văd fără ea. Într-un fel sau altul, sper să existe în continuare. Și pentru mine, pentru că e parte din mine.

Trending

Copyright © 2017 trenul nostru