Facebook

SPECIAL

In memoriam Dumitru Micu (1928-2018). Decupaje din 3 interviuri

Publicat

pe

Pe 19 iunie, pe la 11:20, urcam, cu cîteva crizanteme albe, într-un taxi. Nu din obiceiuri „mic-burgheze” alesesem acest mijloc de transport. Mă aștepta un drum lung. Pînă la cimitirul Pantelimon II. Era o zi deja caniculară. Capitala, aglomerată. Pe 17 iunie, într-o duminică, murise, în spital, criticul și istoricul literar Dumitru Micu, autorul Istoriei literaturii române: de la creația populară la postmodernism, profesor emerit al Facultății de Litere din București, care s-a afirmat și ca poet, în tinerețe și un pic mai tîrziu, dar și ca prozator, la senectute, cînd a… debutat în roman, cu Fata morgana (2003). În toamna acestui an, la 8 noiembrie, ar fi devenit nonangenar. Aflasem pe Facebook vestea dispariției profesorului Dumitru Micu. La ora 12, începea slujba. Nu mulți au venit să-l conducă pe cel din urmă drum. În capela cimitirului Pantelimon II s-au adunat cîteva rude, cîțiva foști studenți, colaboratori și reprezentanți ai Literelor bucureștene, confrați. Între aceștia din urmă, Ana Blandiana și Eugen Simion. Pe 19 iunie, la sfîrșitul ceremoniei funerare, o femeie care lucra în cimitir se oferise să aprindă contracost, timp de 40 de zile, candela creștinească la mormînt. Ceruse, pentru a îndeplini acest ritual, 150 de lei…

L-am vizitat de multe ori la domiciliu pe profesorul Dumitru Micu, în apartamentul de la parterul unui bloc interbelic situat pe o străduță liniștită, din vecinătatea Căii Victoriei. De obicei, mă primea în sufragerie, unde se găseau două fotolii, amplasate în fața televizorului. Cînd începeau buletinele de știri, pe care soția profesorului ținea să le urmărească, ne „refugiam” în camera de lucru a acestuia. În 2015, cînd împlinise 87 de ani, i-am consacrat un text, „Cu fața spre vocație”, care a apărut într-un hebdomadar cultural. Îmi îngăduisem să notez cîteva momente petrecute în preajma lui Dumitru Micu. Nu puteam scrie atunci despre unele confesiuni pe care acesta mi le încredințase. De pildă, îmi mărturisise că speră să nu se stingă înaintea soției, pentru a nu o lasă singură. Îmi mai spusese că îl terifiază ravagiile bătrîneții, care, din cîte cunosc, exceptînd deplasarea greoaie, cu ajutorul unui baston, l-au ocolit. Amintea, bunăoară, decrepitudinea lui B. P. Hasdeu. (Aceste gînduri le așezase și într-un volum memorialistic.) N-am putut nota, firește, nici întîmplări pe care mi le împărtășise cu rugămintea strictă a confidențialității. Nu le voi nota nici acum. Țin, totuși, să notez că, la ultima noastră întîlnire, m-au impresionat melancolicele cuvinte ale amfitrionului despre prietenia care îl legase cîndva de fostul său student Nicolae Manolescu: „O prietenie cum nu multe au existat în istoria literaturii române”.

Mi-a acordat trei interviuri (în 2008, 2009 și 2011), pe care le-am publicat, la vremea respectivă, în diferite reviste. Au fost niște convorbiri desfășurate pe hîrtie. Paper to paper, nu face to face, cu reportofonul. De fiecare dată, am primit răspunsurile dactilografiate. Am selectat cîteva fragmente din cele trei convorbiri. Căutasem, prin întrebările mele – destule, poate, de „album de licean imberb”, ca să folosesc ludicul „compliment” adresat de Ștefan Aug. Doinaș lui Adrian Păunescu în cuprinsul unui interviu –, căutasem, așadar, prin întrebările mele, mai ales felul de a fi al profesorului. Îmi place să cred că „decupajele” prezentate acum îl surprind destul de fidel pe cel care a fost criticul și istoricul literar Dumitru Micu.

Cînd trenul nostru, care nu a mai apărut din aprilie și nici nu va mai apărea prea curînd, găzduiește acest material în memoria lui Dumitru Micu, lumea cultural-universitară este iarăși în doliu. Pe 7 octombrie 2018, s-a stins, la 94 de ani, criticul și istoricul literar, teoreticianul, comparatistul Paul Cornea. Paul Cornea și Dumitru Micu au fost colegi de catedră la Literele bucureștene, iar, de la o vreme, erau amîndoi profesori emeriți ai aceleiași prestigioase instituții. Dumnezeu să-i odihnească.



„Dacă ar fi să reiau existenţa de la capăt, aş ocoli domeniul literarului” (2008)

– Dintre toate carenţele societăţii româneşti contemporane, care vă nemulţumesc, care vă indispun cel mai mult?

– Două situaţii. Înapoierea, primitivitatea, incultura, lipsa de educaţie, pe de o parte; pe de alta, neaplicarea legilor, nefuncţionarea organismelor Statului. Imediat după insurecţia decembristă, credeam că visăm, că străbăteam coşmaruri, auzind pe stradă înjurături şi obscenităţi proferate de tineri care, după îmbrăcăminte, păreau şcoliţi. Fiind cadru didactic, constatam cu stupoare că toată munca instructiv-educativă depusă în instituţiile de învăţămînt fusese zadarnică. În acelaşi timp, eram uluit cînd auzeam persoane cultivate, profesori, medici spunînd că, dacă am avea un regim de dreapta, guvernele ţărilor occidentale bogate „ne-ar da” cele necesare pentru a ieşi din mizeria în care ne zbăteam. Nu puteam pricepe ce era în capetele respectivilor. Trebuia să conchid că aveau o mentalitate de milogi. Nu considerau sub demnitatea unei naţiuni (care tocmai îşi cucerise demnitatea) eventualitatea ca ea să consimtă a trăi din pomeni. Dar şi astăzi, incultura politică, ignoranţa în genere a multor intelectuali, spre a nu vorbi de lumea neinstruită, e de neînchipuit. Oameni cu carte se lasă prostiţi de sfertodocţi, de semi-analfabeţi, de panglicari, de demagogi. Cît despre organele Statului – ce să spun? Cel mai direct reprezentativ dintre acestea, Parlamentul, e compus, într-o nu tocmai neglijabilă parte, din escroci cinici, din hoţi de drumul mare, din bandiţi calificaţi. Aflînd zilnic, la televizor, ce potlogării comit unii, fără nici o ruşine, făţiş, „cu siguranţa impunităţii”, cum scrie în Moromeţii, te întrebi cu Eminescu: „Cum nu vii tu Ţepeş Doamne?…”.

– Care este orientarea dumneavoastră politică?

– Apolitismul. Viaţa Cetăţii nu-mi este indiferentă, dar nu ştiu cu cine să votez. Nu mă regăsesc, ca zoon politikon, în practica nici unei formaţiuni politice. Principial, agreez social-democraţia, şi chiar concret aprob îndeosebi conduita unora dintre exponenţii ei, însă nu în totalitate. Nu văd nici un lider suficient de calificat pentru a conduce cu deplină competenţă naţiunea şi căruia aceasta să-i poată încredinţa destinul ei cu toată încrederea.

– Cum este viaţa dumneavoastră acum, spre sfîrşitul acestei toamne, cu cîteva zile înainte de sărbătoarea Sfinţilor Arhangheli Mihaiil şi Gravril, cînd veţi împlini 80 de ani?

– Viaţa mea din această toamnă, pentru mine octogenară, este cvasiidentică celei din toate toamnele precedente străbătute la vîrsta maturităţii. Aceleaşi preocupări, acelaşi fel de a gîndi. Atîta doar că acum nu mai sînt teafăr. Şchiopătez, am probleme de sănătate, memoria a slăbit, nu şi puterea de muncă, sau nu în mod sensibil.

Ştiu că nu mai pot să mă autodepăşesc

– Sînteţi de acord să divulgaţi concluziile celei mai recente introspecţii?

– Pe măsura îmbătrînirii, mă autoanalizez tot mai rar. În tinereţe o făceam, uneori, cu obstinaţie, căutînd să aflu cît mai exact ce resurse interioare posed şi cum le puteam valorifica la maximum. Azi, îmi cunosc perfect posibilităţile şi limitele. Ştiu că nu mai pot să mă autodepăşesc. M-am autoanalizat, cu toată rigoarea de care eram capabil, în romanul Fata morgana, obiectivîndu-mă într-un personaj a cărui biografie se suprapune doar parţial alei mele; mai mult nu am ce dezvălui. Privesc mai mult, cu mult mai mult în afară decît înăuntru. Privirea în afară include mai ales lecturi. Citesc istorie, filosofie, teologie, călătorii, corespondenţe, memorialistică, literatură de imaginaţie chiar, cu toate că, dacă ar fi să reiau existenţa de la capăt, aş ocoli domeniul literarului, la cît mai mare distanţă.

– Cu ce personaj literar aţi dori să vă întîlniţi? Există vreun personaj cu care vă identificaţi total?

– Total nu mă identific cu nici un personaj literar şi cu nici o personalitate. Cînd citeam literatură cu aviditate, mă fascinau personajele care nu se pot integra sufleteşte în climatul lumii date, personajele problematice, căutătoare de altceva, ca, de exemplu, naratorul din Un om sfîrşit al lui Giovanni Papini, „vînzătorii de idei” ai lui Camil Petrescu şi predecesorul lor eminescian, Sărmanul Dionis, personajele din proza lui Mircea Eliade, în ale căror conştiinţe se produc „ruperi de nivel ontologic”; în general, intelectualii prin predestinare, cum sînt cei din literatura lui Călinescu: Felix Sima, Ioanide şi prototipul lor mitic – Şun, sau din romanele lui Thomas Mann, sau cu un Pierre Bezuhov al lui Tolstoi. În tinereţe, mă recunoşteam îndeosebi în spiritele faustice şi în însuşi Faust: la dimensiuni, bineînţeles, pe măsura staturii mele. Îmi plăcea să cred că aveam şi ceva din „nebunia” lui Don Quijote, ca şi din a lui Danko, eroul lui Gorki. Acum, de cînd nu mai am „vanităţi de eu” (cum ar spune Călinescu), aş putea fi omologat, eventual, cu „omul fără însuşiri” (Der Mann ohne Eigenschaften) al lui Robert Musil.

– Realitatea cărei cărţi v-ar plăcea s-o cunoaşteţi?

– Cînd eram în puteri, cînd visam deplasări în spaţiu, aş fi dorit să cunosc realităţile înfăţişate în cărţi de călătorie, în manuale de geografie, în atlase. Azi, mă resemnez a cunoaşte existenţele, reale sau fictive, din cărţi.

– Atunci cînd simţiţi nevoia unui dialog prietenesc sau aveţi dispoziţia pentru un schimb de opinii, ale cui numere de telefon le formaţi cu predilecţie?

– La etatea d-tale, dar şi mai tîrziu, aveam cultul prieteniei. Acum nu-l mai am. Toţi prietenii (mă refer la români, la cei de sex masculin) m-au trădat ori m-au dezamăgit. Acum nu mai caut pe nimeni la telefon, decît din motive practice. Nu doresc să mă văd fără un scop imediat cu nimeni. Mă întreţin cu volumele pe care le citesc şi cu arborii din parc.

– V-aţi născut în Transilvania. Nu vi se face dor, din cînd în cînd, de Ardealul natal?

– Mi-e doar de Transilvania ideală, de Transilvania coborîtă în inconştient şi pe care, uneori, o visez. Cea reală mă încîntă prin peisajele ei, însă umanitatea ardeleană nu prea se mai deosebeşte de cea de dincoace de Carpaţi şi din lumea întreagă.

„Mi-am dezvăluit călcîiul vulnerabil şi fiecare m-a lovit drept în acest călcîi” (2009)

– Stimate domnule Dumitru Micu, mi-aţi dezvăluit, într-o convorbire avută anul trecut [în 2008], că toţi prietenii români v-au trădat sau v-au dezamăgit. Vreau să vă întreb acum, ţinînd cont de abundenţa acestor disocieri, care sînt rigorile unei prietenii şi ce anume poate periclita iremediabil longevitatea ei.

– Cînd am spus că toţi prietenii m-au trădat sau m-au dezamăgit, i-am avut în vedere pe cei foarte apropiaţi. Pe cei în care mi-am investit întregul capital psihico-intelectual şi afectiv. Simplificînd violent, distingeam între aşa zicînd prieteni şi amici. Celor dintîi le dăruiam, sufleteşte (şi nu numai), totul şi le pretindeam (aproape) aceeaşi reciprocitate. Abuzînd nepermis de sensul cuvintelor, le ceream ceea ce nu-mi mai amintesc în care evanghelie Isus recomandă ucenicilor săi: „Fiţi desăvîrşiţi, aşa cum Tatăl vostru din ceruri este desăvîrşit”. În accepţia pe care o dădeam, în mintea mea, vocabulei, „desăvîrşirea” însemna, în raporturile prieteneşti, doar sinceritate, absenţa duplicităţii, a „hicleniei”. Năzuiam la o prietenie cvasi-ideală, de felul celei dintre David şi Jonatan, care mă fascina în copilărie, la prima citire a Bibliei, sau, mai tîrziu, asemenea celei dintre Oreste şi Pylade. Astfel de prietenii sînt însă posibile, probabil, numai în mituri. În existenţa reală, pare-se, trebuie să adoptăm, în relaţiile interumane, precauţii de genul celei propuse de un personaj al lui Camil Petrescu, în a cărui înţelegere chiar şi cel mai apropiat semen, fie şi feminin, se comportă ca fiara îmblînzită: poate fi tandru pînă la acceptarea propriei sacrificări, dar dacă, din greşeală, te-a zgîriat, vederea sîngelui îi stîrneşte irepresibil instinctul bestial şi, sub impulsul acestuia, te sfîşie. E ceea ce mi s-a întîmplat nu o dată. Cîndva, în liceu, am găsit reprodusă undeva o notaţie din jurnalul lui Jules Renard, cu acest conţinut: „Prietenia noastră nu putea dăinui. Prea ne-am dezgolit unul faţă de celălalt”. Această confensiune-reflecţie m-a urmărit în permanenţă şi, totuşi, n-am tras din ea concluzia pe care o sugera. Şi la Cluj, în liceu şi în facultate, şi în Bucureşti, la Şcoala de Literatură, la Contemporanul, la Facultatea de Litere, am acordat celor cu care m-am împrietenit în chip special o încredere nelimitată. Mi-am dezvăluit faţă de fiecare „călcîiul vulnerabil”, „călcîiul lui Achile”. Şi fiecare, cînd vreun interes sau capriciu i-au cerut-o, m-a lovit drept în acest „călcîi”. Consecutiv, era normal să devin, măcar în ceasul al doisprezecelea, prudent. Să adopt ca normă de conduită, în existenţa privată, principiul cave amicos. Parafrazez dictonul latinesc Cave canem pentru a include în el şi înţelesul zicalei româneşti „Fereşte-mă, Doamne, de prieteni, că de duşmani mă feresc singur”.

Precizez încă o dată că toate cele zise privesc sensul cel mai înalt al prieteniei, sensul ideal. Atitudinea faţă de prieteni în general, în accepţia curentă a termenului, faţă de „amici”, nu mi-am schimbat-o deloc: e aceeaşi ca în adolescenţă, ca în copilărie. Încerc să întreţin raporturi corecte, eventual cordiale, cu toţi contemporanii, începînd cu cei din ambianţele în care vieţuiesc. Nu îmi (mai) dezvălui faţă de nici unul cutele sufleteşti, dar sînt leal cu fiecare, nu caut să induc în eroare pe nimeni, să trag vreun beneficiu din mistificarea cuiva, mă străduiesc din răsputeri să nu provoc vrajbe, să nu instig în vreun fel pe unii împoriva altora; încerc, dimpotrivă, să potolesc animozităţi, să aplanez conflicte. M-aş vrea un factor de conciliere, de concordie.

Gîndurile complicate, frămîntările interioare, îndoielile, căutările, simţămintele inefabile nu simt nevoia, ca altădată, să le împărtăşesc vreunora. Sau, dacă o simt, mi-o reprim. Am înţeles, după o viaţă de căutare zadarnică a unui alter ego, că nu putem comunica sufleteşte perfect unii cu alţii. „Ne-nţeles rămîne gîndul”. Caragiale, pare-mi-se, scrie undeva că sufletele chiar şi ale celor mai apropiaţi prieteni sînt separate prin distanţe interastrale.

Nici unul dintre prieteni nu m-a părăsit în urma vreunei certe. Au încetat deodată să-mi mai telefoneze

– Aveţi, după cum spuneţi, multe antecedente în ceea ce priveşte prieteniile eşuate. Dintre toate aceste legături pe care le-aţi consolidat cîndva, pentru ca, ulterior, să fie compromise de imprevizibile decepţii, regretaţi cîteva în mod deosebit?

– Le regret pe toate. Regret în general că nu-i posibilă o prietenie universală, o frăţie a tuturor, asemenea celei celebrate de Schiller şi, muzical, de Beethoven, în Simfonia a noua: „Alle Menschen werden Brüder/ Wo dein sanfter Flügel weilt”. Uneori, mă întreţin afectuos în visuri cu prieteni care m-au abandonat.

– Oare dumneavoastră veţi fi dezamăgit mulţi prieteni?

– I-am dezamăgit, probabil, pe toţi. Nu ştiu cum s-a făcut că, din 1990 încoace, mai toţi cei care mă frecventau, mă cultivau (şi nu neapărat din interes), îmi dezvăluiau toate intimităţile lor, inclusiv cele conjugale, încetau, la un moment dat, să mă caute; dispăreau brusc din orizontul meu, fără nici o explicaţie. Nici unul dintre ei nu m-a părăsit în urma vreunei certe. Pur şi simplu, au încetat deodată să-mi mai telefoneze. Cînd îl întîlnesc pe oricare dintre ei, întîmplător, se comportă ca şi cum nimic nu s-ar fi schimbat între timp. Acesta e, de altfel, şi comportamentul celor cu care fusesem în relaţii deosebit de bune în perioadele anterioare. Probabil, toată lumea vedea şi vede în mine altceva decît ceea ce sînt. Un fapt îmi pare cert: acela că mulţi – dacă nu toţi cei cu care vin în contact – iau amabilitatea drept ataşament. Obişnuit să reţin din spusele şi faptele oricui ceea ce consider corect şi să trec cu vederea, pe cît posibil, felurile de a fi inacceptabile, mulţi cred că îi aprob integral. Mă consideră adeptul lor. Dar nu pe picior de egalitate. Vor să mă subordoneze, să mă utilizeze. Vorbind golăneşte, mă iau de fraier. Cînd mă distanţez explicit de anumite concepţii şi acte de-ale lor, sînt decepţionaţi. Ce pot să fac?

Încerc să ajut, pe cît pot, pe oricine

– Sînteţi o persoană care şi-a sprijinit întotdeauna cu magnanimitate colegii, chiar şi pe cei mai tineri. Aţi aşteptat în zadar gratitudinea acestora?

– De cînd exist, încerc să ajut, pe cît pot, pe oricine, dacă se pune problema şi îmi stă în putinţă. În calitate de cadru didactic, m-am silit întotdeauna să menţin, în catedră şi în facultate, raporturi de cît mai bună colegialitate cu toţi membrii colectivului şi să apreciez studenţii cît mai corect posibil, acordînd cuique suum. Studenţilor deosebit de inteligenţi şi sîrguincioşi le-am acordat nu numai nota meritată (de care unii dintre ceilalţi examinatori căutau să-i frustreze pe cei neagreaţi), dar şi admiraţie neprecupeţită, indiferent ce simţăminte îmi exprimau conduitele lor extraprofesionale. Pe cei cu care puteam stabili comunicări cordiale îi chemam acasă la mine, discutam cu ei de la egal la egal, le împrumutam cărţi, încercam să le facilitez, dacă doreau, accesul în presă şi, după absolvire, îi sprijineam în demersurile pentru a fi repartizaţi în locuri cît mai adecvate năzuinţelor şi capacităţilor fiecăruia. Cu unul dintre ei, Nicolae Manolescu, m-am împrietenit atît de strîns încît, potrivit unor note persiflante din presa timpului, am ajuns la o „simbioză” scriptică. El fusese exmatriculat, din motive politice, şi reînmatriculat, după ce pierduse un an. Consecutiv, periodicele şi editurile îi refuzau colaborarea. Ajuns în anul al cincilea, l-a publicat George Ivaşcu în Contemporanul, dar, înainte de aceasta, am izbutit eu să-i plasez o recenzie în Viaţa românească. Editorial a putut debuta în 1965, prin faptul că am compus şi semnat împreună cu el Literatura română de azi. Nu mă aşteptam la recunoştinţă din partea lui, ca de altfel nici a altora dintre cei care îmi datorau ceva, dar nici la manifestări de ostilitate. Nesimţindu-mă vinovat faţă de el cu nimic, mă miră boicotul pe care îl practică faţă de mine, de vreo patru decenii, antrenînd în acest sens, cu intenţie sau fără, şi cvasi-totalitatea cronicarilor şi cercetătorilor literari mai tineri. Sînt oare prezumţios, dacă opinez că neinserarea mea în a sa Istorie critică a literaturii române nu e o procedare prea elegantă?

Amintiri de la revoluţie

– Au trecut 20 de ani de la eradicarea comunismului. Vă mai amintiţi ce făceaţi, unde vă aflaţi şi alături de cine în zilele insurecţiei?

– Recompun episodul autobiografic din anii 1988-1989 într-un volum de memorialistică, Sfîrşit şi început de mileniu, pentru care n-am găsit editor – mai exact spus, s-a oferit un preot din Ardeal să-l editeze, dar „evenimentul” apariţiei, programat pentru septembrie trecut, se lasă aşteptat şi, am impresia, se va lăsa la infinit. [Nu peste multă vreme de la acest dialog, în 2010, volumul avea să vadă lumina tiparului, cu titlul Sfîrșit și început de mileniu: rememorări, la Editura Muzeului Literaturii Române din București, n.m./A.D., 2018]

Sumar rememorînd faptele, în zilele insurecţiei mă găseam unde sînt şi acum: în locuinţa din Intrarea Frumoasă. Mai eram cadru didactiv activ (nu doar „consultant”, ca astăzi) la Facultatea de Litere. În după-amiaza şi seara de 21 decembrie, priveam de la o margine a Pieţei Romane spectacolul răvăşitor al revoltei studenţilor de la A.S.E. Începînd de atunci, am urmărit, pînă în toamna anului 1990 (şi nu numai), cu înfrigurare, pe toate căile (mass-media, telefoane, umblări prin oraş), derularea evenimentelor. Mă întîlneam frecvent cu Ana Blandiana şi Romulus Rusan; veneau la noi, mă duceam la ei, ca înainte, mergeam împreună la Casa Presei Libere şi unde mai aveam de mers, ne telefonam zilnic. Vorbeam la telefon şi cu alţii, foarte diverşi, de la Ion Brad la Valeriu Bartolomeu Anania.

Dacă nu se prăbuşea comunismul, acum aş „aştepta învierea morţilor” în cimitirul Pantelimon II

– Mi-aţi zis odată că nu mai puteaţi suporta condiţiile termice restrictive din ultimul deceniu comunist. Doar acest disconfort menajer vă exaspera în perioada respectivă?

– În ultima jumătate a anului 1989, ca de altfel şi mai înainte, dar nu în aceeaşi măsură, mă exaspera totul. Ţinînd un aspru regim alimentar, nu-mi puteam procura decît cu grele eforturi şi sacrificii de energie şi timp produsele agricole pe care el le tolera: stări de cu noaptea la cozi pentru pîine, unt şi iaurt, recurgeri la… PCR (pile, cunoştinţe, relaţii) pentru a procura, cînd şi cînd, brînză şi şuncă. În apartament era frig, drumul cu autobuzul pînă la fostul Institut Pedagogic din Șoseaua Panduri, unde aveam ore de limba română cu studenţii străini, şi invers, era epuizant. Dimineaţa începeam orele pe întuneric, din noiembrie pînă în martie; după-amiaza, se stingea lumina, adeseori pe neaşteptate, pentru o oră sau pentru tot restul zilei. Odată, nemaiaprinzîndu-se becurile, studenţii au plecat, n-am mai putut să-i ţin. Am stat cît am stat singur, apoi am plecat şi eu. La oarecare timp după aceea, iluminatul a fost restabilit şi, exact atunci, a apărut în Panduri un inspector din minister. Am fost sancţionat cu reţinere din salariu. Aş mai putea enumera o mulţime de alte anomalii, ştiute de toţi cei ce au traversat ultimii ani, traumatizanţi, ai regimului ceauşist. Pe mine personal mă distrugea biologic îndeosebi penuria de alimente. Dacă nu se prăbuşea acel regim, acum aş „aştepta învierea morţilor” în cimitirul Pantelimon II, alături de socrii înhumaţi acolo.

Respect, fără să le împărtăşesc, opiniile celor ce îl vorbesc de bine pe Ceauşescu

– Cu alt prilej, v-aţi desolidarizat de un confrate, mărturisindu-mi că îi imputaţi devotamentul  „ceauşist”. Este aceasta o culpă atît de gravă?

– Nu ştiu la cine te referi. Profit însă de întrebare pentru a-mi declara atitudinea principială. I-am detestat profund pe Ceauşeşti, le doream pieirea. Nu puteam să nu recunosc însă că, sub ei, s-au obţinut, indiscutabil, realizări majore – cu un preţ disproporţionat de greu. Nu-i înţelegeam pe cei ce îl admirau pe dictator, dar le respectam opţiunea; respect şi acum, fără să le împărtăşesc, opiniile celor ce îl vorbesc de bine. Dispreţ nutream şi nutresc pentru cei ce simulau admiraţia din interes, din calcul arivistic. Unii dintre aceştia din urmă şi-au şi „schimbat cămăşile” imediat după insurecţia decembristă. Un coleg de catedră ultraceauşist pînă în ultimul moment al Republicii Socialiste se fălea, la doar o zi după sfîrşitul ei, că, în noaptea de 21/22 decembrie, manifestase contra tiranului şi chiar apucase puşca din mîinile unui soldat. Probabil că un ins de soiul acesta o fi „confratele” de care spui că m-am desolidarizat.

– V-am văzut uneori plimbîndu-vă pe bulevardul Kiseleff… Vă convine solitudinea?

– Solitudinea e condiţia regăsirii de sine, a concentrării forţelor intelectuale şi sufleteşti, a marilor revelaţii. În singurătate a intuit Arhimede principiul de bază al hidrostaticii, intuiţie sub al cărui impact el a sărit din baie, strigînd „Eureka!”. Singur, sub un pom din care i-a căzut un fruct pe nas, a descoperit Newton legea atracţiei universale. Cînd Moise a văzut rugul aprins, era pe un cîmp, singur, cu oile.

Mica mea bibliotecă îmi devine un fel de Shambala, un spaţiu al solitudinii regenerative

– Care este locul din ţară unde vă simţiţi cel mai bine?

– Nu rareori, „ca un străin mă simt în ţara mea”, precum altădată Beniuc, însă îmi întemeiez o patrie în măsura în care izbutesc să mă claustrez. Mica mea bibliotecă îmi devine, asemenea odăii eroului eliadesc din Noaptea de sînziene, un fel de Shambala, un spaţiu al solitudinii regenerative.

– Sînteţi ardelean. Cît de mult valorează în devenirea unui om influenţa locului natal?

– Nu mă simt „ardelean”. Nu am cu ardelenii mai multe afinităţi decît cu alţi români şi cu neamţul Klaus Heitmann [1930-2017, n.m./A.D.], profesor la Universitatea din Heidelberg. Există însă, probabil, cum susţine Blaga, un determinism inconştient, „stilistic”, nu doar naţional, ci şi regional. Visurile nocturne mă transportă, uneori, într-un spaţiu de speţa celui din Transilvania, structurat de alternanţa deal-vale, într-un „spaţiu mioritic”.

„În tinereţe, vedeam în creatorii consacraţi fiinţe din altă lume” (2011)

– Stimate domnule Dumitru Micu, aţi cunoscut, cînd eraţi un tînăr ziarist, personalităţi uriaşe ale literaturii şi culturii române, ca Lucian Blaga, Tudor Arghezi, Camil Petrescu, Ion Agârbiceanu şi alţii. Spuneţi-mi, vă rog, ce sentimente vă încercau atunci cînd mergeaţi să-i întîlniţi.

– Modul meu atitudinal, din copilărie, adolescenţă şi prima tinereţe, faţă de marile personalităţi se exprimă rezumativ într-o dedicaţie. Fascinat de Blaga, i-am consacrat două poezii, publicate, în 1945 şi 1946, în cotidianul clujean Tribuna nouă. Prima, Profetul, e dedicată „nepămîntescului” Lucian Blaga. Aşezam – în ierarhia valorilor – scriitorii, artiştii, savanţii în aceeaşi categorie cu sfinţii. Se subînţelege că, mai tîrziu, dar tot în tinereţe, m-am bucurat găsind, în capitolul Tipurile artistice din Estetica lui Vianu, menţionat, pe primul loc, Sfîntul. În înţelegerea mea, un om excepţional nu putea fi decît deasupra insului comun în toate privinţele, inclusiv din punct de vedere moral. Şi nu numai eu simţeam şi gîndeam aşa, ci cam toţi elevii serioşi de origine ţărănească. Opinînd, într-o convorbire cu cel mai apropiat amic dintre colegi, că un poem oarecare, erotic, de Blaga şi-ar fi putut avea sursa ultimă în instinctul sexual, respectivul a avut o tresărire de indignare. Cum puteam crede aşa ceva? Era o impietate! Nu doar spiritelor excepţionale pe deplin consacrate, ci intelectualilor fini în general, refuzam, chiar şi la maturitate, să le atribui posibilitatea de a ceda unor apetituri „vulgare”. Ţinînd în camera de lucru, într-un sertar cu manuscrise, o sticlă de ţuică – de care nu mă atingeam, dar din care ofeream amatorilor –, s-a întîmplat într-o zi să fiu nevoit a căuta ceva tocmai în sertarul acela, în prezenţa lui I. Negoiţescu. Ştiindu-l pe acesta un estet rafinat, mi-a fost atît de teamă că avea să mă judece aspru văzînd sticla cu „băutură beţivă”, încît nu m-am putut decide să deschid uşa sertarului, deşi ştiam precis că acolo era ceea ce căutam. La o vizită următoare, Negoiţescu mi-a destăinuit, neprovocat, că era „foarte beţiv”. Nemaifiindu-mi, în consecinţă, teamă că puteam să-l jignesc, am adus încă o sticlă de „jinars”, din cămară.

Cu o asemenea mentalitate, era în firea lucrurilor să văd în „consacraţi” fiinţe din altă lume, deosebită esenţial de cea a muritorilor de rînd. Totuşi, nu mă fîstîceam în prezenţa lor. Sfios, desigur, în primele clipe, orice inhibiţie dispărea în momentul în care cel care îmi păruse un supraom începea să-mi vorbească la nivelul meu de înţelegere. Mi-am menţinut prezenţa de spirit chiar stînd de vorbă cu Sadoveanu.

Un ceai îndulcit cu… sare, la Cezar Petrescu

– La prima vizită pe care v-am făcut-o (împreună cu poetul Ion Brad), am vărsat o ceaşcă de cafea pe faţa de masă albă, imaculată. Recunosc că eram intimidat de personalitatea dvs., deşi atitudinea pe care mi-aţi arătat-o atunci şi mereu a fost una cît se poate de cordială. Dvs. vi s-a întîmplat să fiţi copleşit de anvergura amfitrionilor amintiţi în prima întrebare şi să comiteţi anumite stîngăcii?

– Situaţia în care te-ai pus dumneata atunci – şi de care eu nu-mi amintesc absolut deloc – e nimic faţă de o boacănă comisă de mine, în adolescenţă. Pasionat de gazetărie şi foarte religios, m-am dus, în 1944, de Sînta Mărie Mare, la biserica din Cehul Silvaniei: nu doar pentru a asista la slujbă, ci şi pentru a relata desfăşurarea ei, în Tribuna Ardealului. Văzut fiind că luam note la predică, parohul protopop Ilie Călăuz m-a invitat la prînzul ce a urmat. Bolnăvicios de timid, paralizat de onoarea de a sta la masă cu somităţi, inclusiv bisericeşti, în frunte cu un canonic din Satu Mare, Bob, căruia îi spuneam „Măria Sa”, utilizam tacîmurile cu atîta neîndemînare încît, tăind dintr-o pulpă de pasăre, am apăsat cuţitul atît de tare, iar farfuria a sărit de pe masă, căzînd pe covor, goală. Cu personalităţi literare de frunte n-am stat niciodată la aceeaşi masă – în orice caz, nu în apropierea lor imediată.

O păţanie cam de acelaşi fel am avut-o, totuşi, mai tîrziu, în 1952, la Cezar Petrescu acasă. Vara, stătea la Buşteni. Pentru pregătirea politico-ideologică a introducerii, în acel an, a unei noi constituţii, organele de publicitate solicitau intens colaborarea scriitorilor de renume. Redactor la Contemporanul, am fost trimis la Buşteni, pentru a-i propune lui Cezar Petrescu să scrie o schiţă sau o povestire pe tema „modului de moarte american” (parafrazare polemică a sintagmei „modul de viaţă american”), în contrast cu „viaţa liberă” de la noi. Era o după-amiază caniculară, punctată de o scurtă ploaie torenţială, care m-a muiat. Ajuns la vila scriitorului, doamna sa mi-a oferit un ceai şi, pe lîngă el, o felie de pîine cu unt şi o solniţă. Crezînd că sarea din solniţă era zahăr, am turnat-o toată în ceai. Eram, în acel moment, singur în cameră. Constatînd eroarea, după revenirea gazdelor mi-a fost atît de ruşine, încît am băut, fără a mă schimonosi, tot conţinutul ceştii.

Filosofia lui Blaga, văzută de „iudeul” Pătrăşcanu

– Lîngă care dintre personalităţile pe care le-aţi cunoscut v-aţi simţit de la bun început în largul dvs. şi lîngă care acomodarea a fost mai tîrzie?

– Dintre toţi „marii” cunoscuţi în adolescenţă, Blaga a fost cel cu care, fără să vreau, m-am situat, de la început, pe aceeaşi lungime de undă. L-am cunoscut la sfîrşitul anului 1945 sau, poate la începutul lui ’46, în casa protopopului clujean Florea Mureşan. Mergeam acolo frecvent, la invitaţia soţiei părintelui, scriitoarea Eugenia Mureşan. Citisem, în vacanţa de vară, cartea lui Lucreţiu Pătrăşcanu, Curente şi tendinţe în filosofia românească, şi, de la primele cuvinte schimbate cu Blaga, am specificat aceasta. Perfect calm, Blaga mi-a răspuns că, în acea carte, ideile sale sînt coborîte din domeniul referenţial propriu, cel metafizic, într-un plan mai curînd nefilosofic. „E ca în Evanghelie!”, am sărit eu. „Cînd Hristos a spus, vorbind în sens mistic, euharistic, că numai aceia care vor mînca din trupul Său şi Îi vor bea sîngele vor dobîndi viaţă de veci, iudeii, luînd cuvintele literal, s-au scandalizat: cum poate cineva să-şi dea trupul spre a fi mîncat?!” „Cam aşa e”, a admis Blaga. Eugen Mureşan a ţinut să-mi destăinuie că, după apariţia cărţii cu pricina, Pătrăşcanu i-a trimis lui Lucian Blaga o scrisoare explicativă. Scrisoarea avea să fie publicată de Dorli Blaga (în 1990, cred) în România literară. În ceea ce-i priveşte pe ceilalţi „mari”, n-a fost cazul de acomodări mai tîrzii.

Lucian Blaga, în 1948: „Măi Micule, ce rău îmi pare că n-am să mai ţin cursul…”

– Lucian Blaga şi Tudor Arghezi erau stigmatizaţi de abuzivul regim comunisto-stalinist atunci cînd i-aţi cunoscut, într-o perioadă de cumplite epurări culturale, cu Th. Neculuţă devenind un clasic al literaturii române, iar Dan Deşliu considerat urmaşul lui Eminescu. Vă vorbeau Arghezi şi Blaga despre ostracizarea la care erau supuşi?

– Cei mai mare doi poeţi români de după Eminescu nu aveau, în perioada formării mele intelectuale, drept de semnătură. Nici unul, nici altul nu s-au plîns, în prezenţa mea, de această situaţie. Blaga vorbea despre condiţia socială a sa cu o detaşare vrednică de Profetul său din ediţia princeps a celui de-al doilea volum de poeme: „Fantoma vremii nu-l atingea”. Dinstingea atît de mult valoarea de notorietate, şi era atît de conştient de calitatea operei sale, încît afişa o smerenă indiferenţă faţă de felul în care era privită. Aceasta, în public. În sinea lui suferea, desigur, imens. Cred asta întrucît, la o zi-două după excluderea din învăţămînt, nu părea, în familia Mureşan, deloc afectat, dar după plecare, pe stradă, mi s-a destăinuit sobru: „Măi, Micule, ce rău îmi pare că n-am să mai pot ţine cursul…”.

Nici Arghezi, cînd am fost la el prima dată, în vara lui 1950, n-a vorbit despre ostracizarea lui. Timp de peste un ceas, cît am stat cu el în pridvor, a făcut harcea-parcea fostul regim politic (în care „ţara a fost guvernată de curve”), înaltul cler ortodox şi lumea literară, în a cărei populaţie nu recunoştea decît doi oameni cumsecade: Goga şi… Beniuc.

Mi-am dat seama seama cîte parale făceau, ca oameni, unii literaţi

– Ce au însemnat pentru dvs. toate aceste întîlniri cu marii scriitori evocaţi?

– Într-una din rarele sale referiri, în discuţiile cu mine, la fauna politică româneacă, Blaga a specificat că ştia „cîte parale făceau” şi politicienii din perioada interbelică, lăsînd să se înţeleagă că nu mai multe decît cei de după ’44. Parafrazîndu-l, aş putea spune că, din spusele, ca şi din anumite comportamente ale scriitorilor pe care i-am cunoscut, mi-am dat seama cîte parale fac, ca oameni, cei mai mulţi dintre literaţii români din trecut, spre a nu mai vorbi de cei de azi, pe care, vai, i-am cunoscut nemijlocit.

Lăsați un comentariu

Lăsați un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Trending

SPECIAL

Ce ne place în România

Publicat

pe

Acest număr al trenului nostru apare în preajma Zilei Naționale a României. În 2018, Ziua Națională a României are și o semnficație rotundă. „Dodoloață”. În cifre. Se împlinesc, la 1 Decembrie, 100 de ani de la Marea Unire. Prilej cu care le propunem cititorilor un număr tematic. Un număr tematic care să surprindă ce ne place în România. Ce ne place nouă, redactorilor și colaboratorilor trenului nostru, și, de asemenea, ce le place unor oameni pe care îi apreciem. Ancheta Ce ne place în România este a acestora din urmă. Nu am gîndit prezentul demers în sensuri festiviste. Așa cum le-am spus și celor pe care i-am invitat să participe la anchetă, nu vrem să ascundem/ mușamalizăm/ dosim „diversionist” lucrurile care ne deranjează, care nu ne convin sau care ne indispun în România. Nu vrem nici să dezlănțuim o harnică și veselă propagandă patriotardă. Vrem pur și simplu să vedem dacă (mai) sînt lucruri care ne plac în România și care sînt ele. Discutînd mai mereu, uneori cu vehemență chiar, despre cele negative, fiind, de fapt, obligați să le discutăm, pentru că nu putem ignora realități politice, sociale, economice etc., riscăm – poate – să ne îndepărtăm și de lucrurile care ne bucură sau ne încurajează. Astfel, am adresat mai multe invitații. În final, am adunat și publicăm zece răspunsuri. Cei care au avut bunăvoința de a ni se alătura fac parte din generații diferite, din domenii diferite. Au – nu se putea altfel – abordări diferite. Au, totodată, diferite nuanțe. Le mulțumim și aici pentru amabilitatea pe care ne-au arătat-o. Ancheta este completată, cum notam, de texte ale redactorilor și colaboratorilor noștri. Și de un interviu „antitematic”. Iată-i, într-o distribuție alfabetică, pe cei care au răspuns, fie în scris, fie prin viu grai, invitație noastre: profesoara Cristina Bogdan, regizorul Mircea Cornișteanu, editoarea Georgeta Dimisianu, ziaristul Cristian Geambașu, profesorul Mircea Martin, poeta Cosmina Moroșan, criticul și istoricul literar George Neagoe, profesorul Eugen Simion, criticul de film Marian Țuțui și poetul Alex Văsieș. Lectură… plăcută!



 

Umbra peste care nu pot sări

Pare greu și aproape arogant ca, în mijlocul nefericirilor de tot soiul și din toate registrele – social, politic, interpersonal –, să te gândești să scrii despre motivele pentru care îți place să trăiești în România. Da, e vorba despre aceeași țară unde ieși (deja de ani!) în stradă la proteste, pentru că nu mai suporți mizeria morală a guvernanților și nedreptatea ridicată la rang de lege, despre același oraș, Bucureștiul, în care te enervezi zilnic din pricina timpului irosit în trafic, a aglomerației și murdăriei prin care înoți literalmente între casă și locul de muncă. Și, totuși, primul gând care mi-a răsărit în minte atunci când am primit invitația de a scrie despre motivele care mă fac să zâmbesc pentru că trăiesc în România a fost cel referitor la numărul de semne alocat, căci simțeam că aș putea așterne pe hârtie un roman-fluviu. Un roman despre toată istoria mea de aici, despre vârstele prin care am pășit ca peste niște praguri, despre oamenii și locurile care mi s-au scris tainic pe dinăuntru, altfel spus, vorba lui Constantin Noica, despre felul în care urma se-ntinde îndărăt și înainte în această lume curgătoare și umblătoare.

E greu să nu iubești orașul în care te-ai îndrăgostit, pe străduțele căruia ai hoinărit abia atingându-ți în treacăt mâna de palma celuilalt, reflectându-te grăbit în ferestrele caselor vechi de pe aleile întortocheate din jurul liceului. Plimbărilor de atunci le-au urmat altele, pe arterele cu nume de doctori ale Cotrocenilor, în anotimpuri care au așternut peste mine vălul miresei și acoperământul mamei. Parcursă în ritm de îmbrățișare sau la pas domol, cu spinarea aplecată deasupra creștetului de copil ce atinge pământul mai mult pe vârfuri, strada Doctor Lister, de pildă, și-a schimbat mereu dimensiunile, propunând alte durate ale străbaterii ei și moduri diferite de a o înțelege. Pe cărarea aceasta ce leagă Parcul Romniceanu de biserica dedicată Sfântului Elefterie, mi-am așternut pașii peste cei ai mamei mele, mergând grăbită către Liceul „Gheorghe Lazăr”, unde-a învățat cândva, sau peste cei ai bunicului, care-și făcea zilnic plimbarea prin cartier, salutând cu un gest elegant, de scurtă ridicare a pălăriei, toate personajele ce îi ieșeau în cale. Privind înspre strada dantelată cu șiruri de tei, nu știu dacă întrezăresc amintirile lor sau ale mele, dar îmi este bine în căușul acestei confuzii ce ne ține laolaltă.

Nu pot să nu iubesc țara în miezul căreia se-ascunde un sat de ciobani, răsfirat pe câțiva kilometri de dealuri, numai bun pentru hălăduit în vacanțele de vară, când creierul se lichefiază de la oboseala adunată și când mă-ncearcă un soi de anxietate socială, care mă-ndeamnă să caut singurătatea, într-un colț cât mai retras de lume. Dacă România urbană poate fi contrasă la măsura unui cartier bucureștean (Cotroceniul), atunci chipul rural al aceleiași entități poartă, în mintea mea, numele satului Șirnea. Privind deopotrivă înspre Piatra Craiului și Bucegi, așezarea aceasta de la răscrucea dintre Țara Românească și Transilvania, acoperită mai bine de o jumătate de an cu zăpadă și îndemnând la cosit în iulie și august, pare decupată dintr-un timp încremenit, egal cu el însuși. Gesturile localnicilor reiau, la nesfârșit, gesturile mai vechi ale celor ce nu mai sunt. Iar repetiția aceasta pare a ajuta lumea să meargă mai departe, astrele să-și urmeze cursul și raporturile dintre viață și moarte să fie la fel de tensionate și de firești ca întotdeauna.

Mi-ar fi imposibil să nu îndrăgesc teritoriile din Sudul României, prin care am călătorit în ultimele două decenii pe urmele unei idei, cea referitoare la felul în care românii din trecut se raportau la marea trecere, pe care am încercat în fel și chip să o cartografiez și să o aștern în cuvinte. Am coborât dintre filele manuscriselor și ale tipăriturilor pentru a străbate la pas tărâmurile în care urmele Morții mai puteau fi descifrate pe pereții interiori sau pe zidurile exterioare ale edificiilor cultice. Am întâlnit preoți, diaconi, dascăli, învățători, clopotari, femei care îngrijesc biserica, odrasle ale celor enumerați mai sus – toți extrem de importanți, întrucât aveau în grijă obiectul miraculos – cheia bisericii – capabil să-mi asigure intrarea în spațiul dorit. Timpul cercetărilor de teren a fost ritmat de căutarea omului cu cheia (aflat la muncile câmpului, pe prispa casei lui sau a vecinului, la taifas într-o grădină sau la cârciuma satului, la vreo nuntă sau înmormântare), de pofta lui de vorbă, de dorința de a-și împărtăși cunoștințele sau, dimpotrivă, de a afla mai multe de la străinul ajuns până în cătunul lui. Cercetarea iconografică a fost dublată de o anchetă antropologică, dat fiind că imaginile își multiplicau contururile cu ajutorul poveștilor țesute în jurul lor, căci Moartea nu este un personaj oarecare, menit să-i lase indiferenți pe privitori. Nicăieri nu mi-au fost la fel de dragi potecile care mă puteau călăuzi până la bisericuțele despre care citisem sau auzisem că ar putea păstra o astfel de reprezentare.

În țara aceasta coruptă, poluată, murdară, distrugătoare de vieți, există oaze de frumusețe pe care nu le-am regăsit niciunde în lume, pentru că niciunde nu am fost atât de acasă. Aici am simțit, într-un amfiteatru al Literelor bucureștene, că se așterne amurgul peste studenți și peste mine, cea de la catedră (dar mai mult printre bănci, în continuă preumblare), și că timpul curge invers, înspre izvor, precum Amazonul în fenomenul Pororoca. Aici dialogurile începute la cafeaua de dimineață și-au țesut pânza de-a lungul mai multor zile și nopți, pentru că prietenii nu măsoară timpul cu ceasul și nici măcar cu deadline-urile pe care viața sau profesia le impun. Aici locurile au putut fi simultan familiare și necunoscute, în funcție de umărul lângă care le-am parcurs. Aici pământul ține pe dedesubt viață și nu moarte, pentru că cei plecați dincolo rămân, mai departe, prezenți. Aici, mai ales, granițele lumii mele au fost cele ale limbajului meu, iar în partea mea de cer s-a tăcut și s-a visat în limba română. Numai aici mi-am petrecut ore târzii din noapte la poarta unei mănăstiri, așteptând să-ntâlnesc un Bătrân, ca să întâmpin apoi răsăritul soarelui cu un alt fel de surâs. Aici am învățat să privesc, să adulmec, să aud, să ating, să gust lumea. Oriunde m-aș duce, acest învățat rămâne cu mine.

Am o listă foarte lungă de motive (zilnic reînnoite și nuanțate) pentru care a trăi în România nu este o bucurie, ba chiar e frecvent un chin, o iritare, o corvoadă. Și, totuși, zâmbesc de fiecare dată când avionul aterizează la București și aud mesajul standard de bun venit. Nu știu dacă România constituie pentru mine o alegere, dar sigur reprezintă o necesitate. Este umbra peste care nu pot sări și fără de care nu aș ști că s-a luminat, iarăși, de ziuă.

Foto: Mircea Georgescu


 

Mai viu decît oriunde în altă parte

Sînt destule lucruri care îmi plac în România. Unul dintre motivele pentru care mă aflu încă în România este că îmi place să trăiesc aici. Cu toate neplăcerile la care am fost prezent sau de care am fost afectat sau în miezul cărora am fost, cred că aici este locul meu, ca om de cultură. Îmi place țara, îmi plac adesea oamenii, care îmi și displac adesea. Îmi place că aici pot să mă înțeleg și să mă fac înțeles, să mă exprim cel mai bine, în limba mea. Aflîndu-mă în teatru, limba este principalul instrument de comunicare.

În teatrul românesc al acestui an, 2018, nu poate să-mi placă ceva mai mult decît în teatrul românesc al anului trecut, de exemplu! În teatrul românesc, în general, nu poate să-mi placă ceva mai mult într-un an. Pot să-mi placă anumite spectacole în acel an dar nu știu dacă mai mult decît spectacolele văzute în cele patru-cinci decenii de cînd tot văd teatru. Îmi place că, din fericire, teatrul profesionist e finanțat în întregime de stat, iar ăsta e un lucru extraordinar. Datorită acestui fapt se pot face multe lucruri bune. Nu se fac totdeauna lucruri bune. Adesea se risipesc banii. Dar faptul că teatrele sau filarmonicile sînt finanțate integral din bugetul de stat și, după părerea mea, îndestulător, acesta este un lucru care îmi place. Am lucrat și în străinătate, e mult, mult mai greu să se obțină finanțări pentru spectacole. Sînt și multe lucruri care nu-mi plac. Și în teatrul românesc, și în viața socială și politică a României, dar nu asta e tema discuției noastre.

Îmi place să mă plimb prin țara asta atît de frumoasă. De multe ori, îmi place – de ce să mint? – să sufăr și să lupt împotriva a ceea ce mă face să sufăr. Aici mă simt mai viu decît oriunde în altă parte (și am fost în toată lumea, pe toate continentele). Cred că aici este locul meu. Și de asta îmi place să trăiesc și să mor aici.


 

Dacă avem un conducător sau oameni politici care nu ne plac, nu înseamnă că trebuie să urîm România

Mie, în general, îmi place România! M-am născut în România, am crescut în dragostea pentru istoria și în special literatura română și nu văd de ce nu mi-ar plăcea România. Iubesc și literatura altor țări, de pildă literatura franceză a fost foarte importantă pentru mine, la fel literatura rusă, dar tot atît de important este pentru mine ce se întîmplă în România. Mi se pare că în România s-a scris o literatură foarte interesantă. Nu mai sînt la curent acum chiar cu tot ce apare. Am fost foarte apropiată de scriitorii importanți ai generației mele: Buzura, Breban, D.R. Popescu, Al. George, ca să dau numai cîteva nume.

În orice țară sînt lucruri care îți plac și lucruri care nu îți plac, că așa este viața. De pildă, acum, nu tuturor americanilor le place Trump. Dar asta nu înseamnă că americanii trebuie să urască America pentru că nu le place Trump. Ca și noi: dacă avem un conducător sau cîțiva oameni politici care nu ne plac, nu înseamnă că trebuie să urîm România. Astea sînt lucruri trecătoare. România este ceva care va rămîne veșnic pentru noi. Cel puțin pentru mine acesta este lucrul important. Cred că asta ține și de – cum să spun? – faptul că am studiat cu atenție istoria și cultura acestei țări și am fost foarte legată de ea. Și atunci sigur că iubești acel lucru de care ești foarte legat. Iar eu am fost foarte legată de istoria și cultura românească. De ce să fiu rușinată de faptul că iubesc țara cum au iubit-o marii scriitori români? Să-mi fie rușine că iubesc România cînd știu că a iubit-o un om ca Eminescu? Nu mi-e rușine! Îmi pare rău, nu pot să-l ascult pe Lucian Boia. Eu îi ascult pe Eminescu, N. Iorga și ceilalți! După părerea mea, ceea ce face Lucian Boia este să denatureze sensul evenimentelor istorice ale României. Președintele Academiei, istoricul Ioan-Aurel Pop, a spus foarte clar că Lucian Boia e, într-un fel, în afara istoriei României. E adevărat însă că ceea ce face el îi face pe istoricii români să fie mai activi și să explice mai pe larg sensul evenimentelor care au avut loc în România.

Există la ora actuală un fel de dorință de a vorbi rău despre tot ce se întîmplă în România, începînd cu străzile și terminînd cu oamenii politici. Nu văd de ce nu mi-ar plăcea Bucureștiul. Îmi plac parcurile din București, Herăstrău, Parcul Carol și altele. Nu am în București străzi cu valoare sentimentală, pentru că nu sînt bucureșteancă. Am făcut liceul la Craiova și pentru mine străzile cu o încărcătură emoțională sînt cele din Craiova. Acolo am copilărit, acolo mi-am petrecut adolescența, acolo am făcut liceul și tot ce este legat de adolescența mea – care, după mine, este perioada cea mai importantă din viața unui om – s-a petrecut la Craiova. Prin urmare, Craiova rămîne tot ce este mai important în aducerile mele aminte. În Craiova mă bucură foarte mult Parcul Romanescu, care este unul dintre cele mai frumoase parcuri din Europa. În al doilea rînd, sînt străzile centrale, locurile de pe lîngă liceul „Elena Cuza”, unde am mers eu, în fața clădirii este statuia lui Ion Maiorescu… După aceea Muzeul de Artă, care este unul dintre cele frumoase muzee din țară. În general, orașul Craiova. Prima parte a copilăriei mele, pînă la 7 ani, mi-am petrecut-o la țară, la bunici. M-a adus mama la Craiova cînd am început clasa I. Eu zic că aparțin României, dar cred că aparțin în egală măsură Craiovei și Bucureștilor. La București mi-am făcut facultatea și, în ciuda vremurilor care au fost cum au fost, am avut profesori excepționali. I-aș aminti numai pe Vianu, pe Iorgu Iordan, pe Al. Rosetti… Sînt foarte legată de București prin anii studenției și, după aceea, prin anii mei de editor. Gîndiți-vă că din 1963 pînă în 1970 am fost redactor la Editura pentru Literatură (care înainte s-a numit E.S.P.L.A.), din 1970 pînă în 1984 la Cartea Românească, de unde am fost dată afară… Asta a fost! N-am avut niciodată reacția asta, că dacă mie mi s-a întîmplat ceva rău să pun pe seama României toate dezastrele mele personale. Am fost apărată atunci, în ’84, de foarte mulți intelectuali. Ceea ce a făcut să nu fiu pusă complet pe liber. Am fost transferată la Editura Științifică și Enciclopedică. Din 1984 pînă în 1990, am fost redactor la Editura Științifică și Enciclopedică, unde multă vreme n-am făcut mai nimic, pentru că nu mi se dădea nici o carte să redactez. Pînă cînd istoricul Ioan Opriș m-a chemat la Secția de Istorie și mi-a zis: „Doamna Dimisianu, ajutați-ne aici!”. Așadar, am avut șansa să mă ocup de partea de istorie, care a fost benefică, pentru că în 1990, cînd Pleșu m-a chemat la editura Albatros, unde am fost directoare pînă în 2006, am inițiat o colecție de istorie care a fost foarte importantă. După 2006, am făcut timp de șase ani reviste de istorie. Trei ani am fost redactor-șef la Historia, pe urmă am făcut Istorie și civilizație, despre care istoricii spun că a fost una dintre cele mai bune reviste de istorie.

Cred că marea nefericire a României este bogăția ei. Asta face ca spre România să se repeadă absolut toți. Gîndiți-vă numai la resursele naturale pe care le are România, gîndiți-vă la ce au celelalte țări din zonă… Ungaria ce-are în afară de lacul Balaton?! Bulgaria nimic, țările din fosta Yugoslavie mai nimic. Or, România fiind bogată și mică, toți se reped spre ea. Avînd foarte mulți diverse interese, de-aici scena românească e, după părea mea, atît de stranie pentru un ochi din afară. Pentru că n-ar fi normal să fie o dezbinare atît de mare dacă n-ar fi interese diverse în România. Gîndiți-vă că România are petrol, aur, gaze, sare… Ceva de neînchipuit! Or, într-o zonă în care celelalte state n-au asemenea lucruri, sigur că România va interesa. Cînd o femeie e frumoasă, nu scapă de bîrfe niciodată, poate să fie ultra-cinstită! Așa e și cu România. Dacă o femeie e urîtă, nimeni nu se ocupă de ea! România este la ora asta ca o femeie frumoasă pe care toți vor să pună mîna. Poate că unii mă vor consideră adeptă a conspiraționismului. Mă rog, să mă considere cum vor! Dar ce spun se vede cu ochiul liber. Numai cine nu vrea să vadă lucrul ăsta nu vede. Cum s-au descoperit gazele astea în Marea Neagră s-au repezit toți! Așa este și cu aurul din Apuseni… Am înțeles că au dispărut dealuri întregi de acolo! Asta spune ceva. Cînd România va fi secătuită de toate bogățiile, atunci va fi și liniște în România. Realitatea este că există ceva care, din punctul meu de vedere, este rău: românii n-au destulă dragoste de țară. Dar asta e o discuție mult prea lungă și complicată. Repet, neșansa României este bogăția ei. Iar noi trăim un moment de zăpăceală. Poate că va veni o zi în care ne vom da seama sau poate nu ne vom da seama niciodată. Ceea ce se întîmplă cu România e un caz interesant. Nu seamănă cu nimic. Ce-o fi om vedea. Eu n-o să mai apuc.


 

Meseria care nu face casă bună cu modestia

Nu o să vă vină să credeţi, dar ani de zile presa sportivă a fost motorul presei din România. Dincolo de criza economică şi criza existenţială a presei în general.

Libertatea de a scrie despre orice îţi trece prin minte este cea mai mare constrângere. Oamenii care au avut iniţiativa anchetei „Ce ne place în România” au mai adăugat încă un obstacol. Tocmai subiectul anchetei. Sunt atâtea fapte, evenimente, persoane şi situaţii care nu doar că nu ne plac în România, dar care ne enervează, ne scot din minţi, ne disperă şi ne indignează, încât demersul acesta de a pescui perle într-un lac plin de gunoaie pare o nebunie. Este însă un act de luciditate.

Mă feresc să dau buzna pe teritorii necunoscute. Foarte posibil, lipseşte spiritul de aventură. Propun, în consecinţă, un subiect pe care cred că îl cunosc. O lume în care observ zi de zi că lucrurile funcţionează. Presa sportivă din România. Poate că presa în ansamblul ei este un organism viu, dar mă limitez la ce ştiu. Presa sportivă. Acea parte a presei despre care mai toată lumea crede că se ocupă cu numărat cornere, auturi, faulturi, maşini şi iubite ale fotbaliştilor. Ideea este că da, ne mai ocupăm şi cu asta.

Presa sportivă nu este o altfel de presă, aşa cum îşi închipuie destui. Mai de agrement, ca să zicem aşa. Chipurile, cei din zona politicului, a socialului şi a economicului sunt înşurubaţi pe chestiuni serioase, în vreme ce jurnalistul sportiv ţopăie nestingherit în zona foarte accesibil-populară a lumii stadioanelor. Mai o cronică de meci scrisă dacă nu din fotoliu, măcar din redacţie, mai un interviu sprinţar cu un personaj la modă, mai o plimbare pe la o mare competiţie. Trai, neneacă!

Dincolo de acest univers de locuri comune şi de idei preconcepute, este bine de ştiut că ziarele de sport au fost ani de zile motor pentru toată presa din România. Fondat de Ovidiu Ioaniţoaia în 1991, „Sportul românesc” era alternativa unei echipe tinere la „Gazeta Sporturilor”, cuprinsă de anchiloză şi de automulţumire. Pasul următor a fost apariţia „ProSport”, în 1997. Alături de Ovidiu Ioaniţoaia, director, şi Cătălin Tolontan, redactor şef, la „ProSport” a migrat/lucrat nucleul jurnaliştilor care se formaseră în anii petrecuţi la „Sportul românesc”. „ProSport” a însemnat o adevărată revoluţie editorială şi tehnologică.

Independenţa jurnalistică era, în sfârşit, o realitate palpabilă. Cei care au apucat să lucreze în presa dinainte de ’89 şi imediat după ’90 ştiu care era miza libertăţii ziaristului. Libertate de expresie care venea şi dintr-o decenţă a venitului, şi din racordarea la tehnologie. Laptopul, instrument SF acum mai bine de 20 de ani în presa românească, era unealtă comună în redacţia „ProSport”. La fel PC-ul. Într-o vreme în care ziariştii din România continuau să-şi scrie articolele la maşinile contemporane cu Cella Serghi şi Camil Petrescu şi îşi transmiteau corespondenţele la telefon sau prin nemuritorul fax, „ProSportul” acoperea marile evenimente cu materiale transmise în timp real în serverul redacţiei. Acum pare o banalitate, atunci era film de anticipaţie. Nu toţi au supravieţuit acestei schimbări.

Poveştile sportului spuse cu har trec dincolo de universul arenelor. Cele spuse cu curaj transcend domeniul mărginit al stadioanelor. „Dosarul transferurilor” a fost momentul în care echipa condusă de Tolontan a demonstrat că investigaţia jurnalistică nu are graniţe. Anchetele care au urmat – cazul Monica Ridzi, dosarul Elena Udrea, dezvăluirile dureroase despre sistemul de sănătate – au completat tabloul. Şi au completat mesajul. Presa este una singură. Bună sau proastă. Sinceră sau mincinoasă. Nu există cale de mijloc.

Neglijată constant la noi, probabil dintr-un snobism ieftin, cultura prin sport ca parte organică a lumii civilizate este încă un teritoriu de cucerit pentru presa sportivă. Iar dacă presa însăşi nu va pieri aşa cum profeţesc apostolii reţelelor de (de)socializare, înseamnă că mai avem pentru ce ne face meseria. Şi da, aţi băgat de seamă, modestia nu este un ingredient necesar al acestei profesii. De aceea, nu intrăm pe teren învinşi dinainte.

Hai, România!

Foto: http://blogsport.gsp.ro/geambasu/


 

În căutarea unui răspuns pozitiv

Felicitări pentru această curiozitate și pentru acest mod pozitiv de a întreba! Mă bucur că întrebarea vine din partea unor tineri tocmai fiindcă impresia generală este că tinerii sînt, de regulă, negativiști, atunci cînd nu sînt indiferenți. Pe de altă parte, e adevărat că, privind în jurul nostru, tentația, tendința, impulsul, pulsiunea sînt de a răspunde negativ, chiar radical negativ. Și probabil că cei mai mulți dintre români ar răspunde în acest fel. Pentru că sînt puși, pentru că sîntem puși prea des și de prea multă vreme în fața unor situații inacceptabile, a unor lucruri impardonabile și chiar a unor oameni nefrecventabili pe care, totuși, sîntem obligați să-i privim, pe care televiziunile ni-i vîră în priviri, oameni care intră în casele noastre, în intimitatea noastră, deși sînt, de fapt, insuportabili și au provocat un rău imens. Îi am în vedere, desigur, pe oamenii politici, pe aceia care au ajuns să aibă acces la putere. Nu neapărat întreaga clasă politică, dar aș spune chiar în cea mai mare parte. Oameni politici care au distrus țara, au furat-o, au trădat-o, au vîndut-o. Aceste lucruri se întîmplă de mult, de 30 de ani, și sînt uimit că lumea nu reacționează. Reacționează la o ordonanță de urgență – foarte bine! Dar sînt lucruri mult mai grave care s-au petrecut și care au rămas fără o reacție de revoltă spontană masivă. Dacă ne gîndim numai la defrișarea pădurilor, la vînzarea pămîntului arabil fără nici un fel de condiții – condiții care există în orice altă țară de la Vest de noi –, dacă ne gîndim la vînzarea a ceea ce se află în subsol sau pe fundul Mării Negre… Am cîștigat acele zăcăminte din Marea Neagră la Haga ca să le ia alții, ca să le folosească alții. Sînt lucruri care refuz să cred că ni se întîmplă, atît sînt de grave! Și, totuși, am impresia că ele nu emoționează pe nimeni sau pe foarte puțini. Asta mi se pare foarte ciudat. L-am văzut recent la TV pe acel ministru maghiar care, referindu-se la gazul extras din Marea Neagră, întreba cu un dispreț enorm, retoric și provocator în același timp: „Ce vreți să faceți cu el, un foc mare?”. Întrebarea se adresa unei țări ai cărei conducători au distrus sau vîndut prin privatizări realizate împotriva interesului național o industrie petrolieră înfloritoare pînă în 1989. Poate fi ceva mai scandalos decît să ajungi în situația de a construi o conductă care să transporte gazul extras din Marea Neagră românească în Ungaria, ca să primim de acolo produse prelucrate, în vreme ce muncitorii de la fostele rafinării din Onești și Borzești, deveniți șomeri, au ajuns culegători pe cîmpuri din Spania și Marea Britanie?

Revenind la întrebare și privind dinlăuntru, dintr-un lăuntru asumat, ce se întîmplă în jurul nostru, îmi dau seama că un răspuns pozitiv nu poate fi, în nici un caz, unul integral sau pur, ci, din păcate, amestecat, foarte amestecat. Un răspuns pe care dacă îl vrei pozitiv trebuie să dai la o parte foarte-foarte multe lucruri neplăcute și grave. Mi-aș dori, îmi doresc un „Da!” plin, deplin, după 30 de ani de așteptare… O așteptare mereu și mereu frustrată, cu fiecare nou guvern, cu fiecare șef de instituție ș.a.m.d. Mi-aș dori să pot tranșa în favoarea noastră, a țării noastre, comparațiile inevitabile pe care le facem cu situația din țările vecine. Și atunci, ce să fac? Mă consolez cu darurile pe care ni le face natura. Munții, dealurile, rîurile, pădurile… Numai că pădurea se taie iresponsabil, rîurile au devenit, sînt – și vedem asta de cîte ori ajungem pe malurile lor – depozite de gunoaie. Așa ceva nu se întîmplă niciunde, dar absolut niciunde în Europa! De aceea, salut orice inițiativă ecologică și sigur că m-am bucurat că tinerii au fost primii care au avut-o și au purtat-o. Mă întorc la munți, să rămîn, totuși, în pozitivitate. Mă întorc la munți, la trecătorile din Carpați, la frumusețile naturii românești. Nu neapărat inegalabile, dar comparabile cu tot ce poate fi mai frumos, ca peisaj, pe lumea asta. Am umblat prin munții României, în Retezat mai cu seamă, dar și în Apuseni, în munții Coziei, în munții Rodnei, în Hășmașu Mare, în Bucegi, în multe alte locuri. Știu locuri în Banatul Montan care forțează, la rîndul lor, superlativul: Cheile Nerei, Cheile Carașului… Și cîte și mai cîte!

Acum, Bucureștiul. Bucureștiul este un oraș plăcut. Plăcut mai ales în mai, iunie, dar și în septembrie, octombrie și, iată, chiar în noiembrie. E un oraș în care e plăcut să trăiești. Eu, unul, am fost un pieton toată viața, un pieton care a fost deranjat de poluarea sonoră și, ca să zic așa, odoră a orașului. Dar îmi place o anumită arhitectură, eclectismul ei foarte imaginativ din cartierele zise rezidențiale, îmi place mireasma de tei care inundă străzile în mai, iunie… Mi-ar plăcea să fie mai multă politețe, mai puțină grosolănie. Din acest punct de vedere, orașele din Vestul țării sînt net superioare. Dincolo de agresivitatea spontană, injurioasă și, uneori, chiar contondentă a șoferilor bucureșteni, decurgînd, evident, din lipsă de educație civică, de educație în genere, mă bucur, totuși, că Bucureștiul este încă o capitală calmă, fără crime la comandă, fără atacuri banditești pe străzi, cum se întîmplă în atîtea alte capitale. Îmi place jovialitatea bucureșteanului autentic, deosebită de încrîncenarea proaspeților sosiți din Bărăgan, îmi plac replicile pline de umor, îmi place și chiar admir bunul-simț al omului simplu, care rostește deseori judecăți de care destui intelectuali, sofisticați altfel, nu sînt în stare. Îmi place un anumit tip de inteligență românească, valahă aș zice, o inteligență rapidă, care măsoară dimensiunea lucrurilor și a ideilor, o inteligență susceptibilă, foarte susceptibilă și excesiv de atentă la riscul căderii în ridicol. Această sensibilitate la ridicol e greu de întîlnit la alții…

M-ați întrebat dacă îmi place Tîrgul „Gaudeamus”. Îmi place. Acum, aici s-ar putea să fiu subiectiv, pentru că, în sfîrșit, din ’90 fiind ce-am fost, directorul celei mai importante – pe atunci – edituri din România [editura Univers, n.r.], am fost tot timpul prezent, am fost implicat din multe puncte de vedere, am fost și președintele Asociației Editorilor Români [între 1991 și 2000, n.r.]. Deci, sînt un insider. Dar dincolo de asta, omenește vorbind, cred că e o atmosferă plăcută, oamenii devin parcă mai fiabili, mai surîzători, deși uneori e multă aglomerație. Se fac gesturi într-un fel compensatoare: în sensul că librăriile sînt goale, mult mai goale decît s-ar cădea să fie, dar sute de oameni, mii de oameni pleacă de la aceste tîrguri cu pungi pline de cărți. Desigur că de acest tip de atenție și de cumpărare profită în primul rînd marile edituri, fiindcă ele, bucurîndu-se de publicitate, de faptul că sînt cunoscute, fac „plinul” acelor pungi. Dar rămîne loc de mici satisfacții și pentru micii editori. Dincolo de aspectul comercial, ce e interesant și amuzant în egală măsură este această insistență în a produce lansări, lansări peste lansări. Programul Tîrgului este plin de lansări. Puține edituri renunță la aceste evenimente. Ele n-au nici un efect comercial, după părerea mea; sau foarte puțin și tot la editurile mari. Ceea ce se spune nu se aude, pentru că există discursuri paralele foarte apropiate, deci se produce o concurență permanentă, fonică și nu numai, publicul este dispersat, de multe ori – și asta e amuzant – între cei care sînt invitați să vorbească despre carte se încing conversații private… Prin urmare, aceste lansări nu cred că au nici eficiență comercială, nici una morală sau intelectuală, deși foarte mulți vorbitori se străduiesc să fie inteligenți, să servească autorul care i-a invitat, uneori chiar abuzînd de răbdarea grupului de ascultători, însă persistența în a produce astfel de evenimente este, în ultimă instanță, admirabilă prin gratuitatea actului în sine. Și, oricum, nu se întîlnește la alte tîrguri. Acolo, acest fenomen este mult mai redus, are loc în săli special amenajate, nu în fața standurilor, cu un public care deseori plătește pentru a asculta prezentările respective.

N-aș vrea să omit să pomenesc printre plăcerile pe care mi le oferă viața în București și în România faptul că pot să deschid în fiecare dimineață radioul fixat pe România Muzical și să mă las cuprins, pătruns, străbătut de armoniile marilor compozitori. E o binecuvîntare, un privilegiu, un sprijin de ordin moral, un mod de a trece peste contrarietățile și frustrările zilei…


 

Plăcerea în RO

Plăcerea pare instrumentul nobil al (strict) supraviețuirii în proiectul Terra, e cât de cât imediată, chiar dacă de cele mai multe ori depinde de condiții materiale. Alteori ajunge și juisarea așa-zis mentală, abstractă, mereu „prea puțin abstractă”, care e altceva, poate o bucurie mai densă, spirituală, ambiguă. Mai mult mă interesează cel de-al doilea concept, recunosc, de aceea nu voi trata foarte asumat subiectul „Ce ne place în Ro”, punctând, mai degrabă, elementele de șansă date de contextul acestui spațiu sălbatic („muzeu deschis” după cum l-a numit la un mom. dat Leac, într-o plimbare haotică) de catalizare a unei exaltări pe cât de senzoriale, pe atât de imposibil de localizat carnal.

Bipolară (ca și mine — mutată de viață din Moldova-Bucovina-Cluj până la București acum, cu câteva interludii prin alte țări vestice, sigure), România dă avantajul unei surprize perpetue. Geografii caricaturale, hibrizi arhitecturali, orașe brutalisto-rustice prăjite, vegetație letargică, munți semi-chei (iresponsabilitatea mutilării), păduri proaspete. Doamne mândre, gospodine/ supraviețuitoare dulci, violentați și violenți, mizerie și penibil, rușine, extaz al submisivității, sarmale și glitter. Mă enervează oscilația „m-aș muta, nu m-aș muta” pentru că eu nu gândesc în proiecții și alte fascinații pe cincinale, lucrurile se developează aici pe o nișă temporală destul de subțire, însă puternică în intensitatea ei — asemenea unei fulgurații în camera de developare. Deocamdată, se pare că e plăcut aici, ca dovadă iată ce scriam acum o lună: „Ca să înviem total, am luat o cameră la curte, cu chicinetă și baie expuse la soare; practic treci pragul și dai în grădină, printre pisici suspicioase și plante prietenoase. Lucrăm cu ardoare (Dolto ♥), mă bazez și pe mașină pentru explorări dincolo de perimetrul so called familiar. Suferind de un pic alergie (compasivă…) la normopați – vă invit(ăm) în vizită oricând, fără program prestabilit. Se găsesc mereu: coniac ucrainian, și idei stranii-vesele.”


 

O formă de mîngîiere a dezamăgirilor?

A face o declaraţie sinceră ar fi un act de patetism. Or, astăzi, „patetismul” şi „etosul” stau deasupra ciurului cu valori, care concede mutaţii tot mai accelerate. Aş exagera susţinând că nu mai avem astăzi repere. Aş fi diplomat afirmând că, de vreo două decenii, ne raportăm la criterii proteice. Ancheta revistei on-line trenul nostru e binevenită la Centenarul Marii Uniri, deoarece putem verifica nişte perechi de termeni: „tradiţie” şi „inovaţie”; „continuităţi” şi „rupturi”; „proiect” (de ţară) şi „arderea etapelor”; „reformă” şi „adamism”. Desigur, aici apar nuanţele, iar cuvintele devin, după caz, oportune/ oportuniste.

Să considerăm, de pildă, binomul „receptivitate” – „rigiditate” relevant pentru intervenţia mea. Pe de o parte, îmbrăţişăm foarte uşor, la nivel public (în mass-media), discursul proeuropean, dar nu ştim, după mai bine de 10 ani de la aderare, ce presupune integrarea propriu-zisă, adică nu ne-am acomodat cu setul de valori promovate de Uniunea Europeană. Aparent, suntem deschişi. În fapt, ne lipseşte codul de accedere. Pe de altă parte, în spaţiul restrâns (cu şanse reduse de popularizare), adoptăm poziţia patriotică, alunecând în iubire iraţională, de tip naţionalist. La primă vedere, ţinem la solidaritatea turmei mici. În realitate, bucuria de a fi în România rămâne una personală, ba chiar solitară, în opoziţie cu anumite percepţii asupra macrosistemului.

Este dragostea pentru ţară o formă de mângâiere a dezamăgirilor?

Mă gândesc la ţara mea care, după două războaie mondiale, a rămas pe hartă. După această constatare, se cuvine să adaug: slavă lui Dumnezeu pentru toate!


 

Ce-mi place, ce nu-mi place

Intrigat de Roland Barthes, care publicase, prin anii ’70, lista „gusturilor și dezgusturilor sale”, am încercat, la rândul meu, să determin ce-mi place și ce nu-mi place în lumea în care trăiam atunci, adică prin anii 1985-1992. Un joc al spiritului pe care l-am tipărit, apoi, la începutul unei cărți de mici eseuri și scene de viață (Moartea lui Mercuțio, 1993). Îmi amintesc că, printre altele, spuneam că-mi plac câinii și că detest pisicile pentru infidelitățile lor. Mărturisirea mea, inoportună, a trezit reacții în rândul iubitorilor de pisici, surprinși de preferința mea. Un tânăr scriitor s-a arătat chiar iritat și a scris un articol, protestând… M-am reabilitat sau nu în ochii lui, nu mai știu bine, scriind un alt articol despre un pisoi, pe numele de Fuxi, care a apărut între timp în casa mea de vacanță și mi-a schimbat opinia despre pisici.

Îmi solicitați, acum, să spun ce-mi place în România. Ca să rămân consecvent cu mine, vă răspund notând în grabă ce-mi place, dar și ceea ce nu-mi place.

În privința plăcerilor, încep chiar cu spațiul românesc și cu omul românesc. Îmi place Valahia în care m-am născut și am copilărit (zona subcarpatică prahoveană), loc bine așezat, cu oameni ce aveau (atunci, în copilăria mea) rostul lor și morala lor. Îmi place spațiul dintre Sibiu și Alba Iulia (amfiteatrul Transilvaniei), spațiu magnific, o matrice a spiritului românesc. De aici au pornit Octavian Goga, Emil Cioran, Lucian Blaga, D.D. Roșca, Andrei Oțetea. Un sat de oieri (Siliștea Sibiului) a dat, el singur, 9 membri ai Academiei Române. Nu-i unicul loc care-mi place în spațiul românesc, dar este cel de care îmi aduc mai des aminte când vine vorba de geografia mea literară. Poate și pentru că în ultima vreme am publicat scrierile românești ale lui Cioran și am scris o carte despre el și „Coasta Boacii” sale…

Ce-mi place? Îmi plac toamnele bucureștene și, deși sunt, prin rădăcinile mele, un om de munte, m-am adaptat și mă simt bine în acest oraș de câmpie asaltat vara de o verdeață abundentă. În cartierul în care locuiesc se aud, seara, câinii lătrând ca la o imensă stână carpatică…

Îmi place, ziceam mai înainte, omul românesc care nu s-a lepădat încă de modul lui tradițional de-a fi, nu se vaită de nenorocul de a fi român și, dacă este intelectual, nu așteaptă cu sufletul la gură, ca personajul lui Caragiale, să se vaite de condiția lui de român („Ce vrei? Așa-s românii! Ce să mai vorbim, suntem în România…” etc.). Condiția de român nu-i mai rea, nici mai bună decât a oricărui alt european de azi. Depinde ce facem cu ea…

Îmi place femeia româncă pentru că, în afară că este, de regulă, frumoasă, are caracter și, când se apucă de ceva, duce lucrurile la capăt. O femeie deșteaptă și hotărâtă își apără familia, naște și crește copii, fără să se plângă prea mult de destinul ei. În fine, dacă citești cronicile noastre și rapoartele făcute de misionarii catolici care ne-au vizitat în trecut, remarci faptul că ei laudă frumusețea și statornicia femeii românce… Am sentimentul că nu s-au înșelat…

Îmi plac poeții români. Poeții și moraliștii români. Mulți și buni. Uneori mari. În privința Moraliștilor, avem multe de recunoscut (în critica literară) și de scris despre ei.

Nu-mi plac ideologii inflamați, pustietori și, mai ales, politicienii români. Nu toți, dar aproape toți. Banul și puterea i-au corupt. Au devenit, aproape toți, levantini, retorici, oameni de vorbe, cum îi numeau cei vechi.

Nu-mi place faptul că, după 1990, scriitorii români n-au dat nicio capodoperă. Și, mai ales, nu-mi place deloc că elitiștii români (cum își zic ei între ei!) s-au lepădat și se leapădă de spiritul românesc pe motiv că el ne-ar ține departe de Europa și, în genere, de mersul lumii. Mersul lumii (adică globalismul) nu trebuie însă să ne distrugă identitatea și, în consecință, valorile umanismului nostru…

Îmi plac oamenii credincioși și-i respect, indiferent de religia în care ei cred. Religia creștină este pentru noi (și trebuie să rămână ca atare) o morală comună. Ideea de toleranță activă ne poate încă salva…

Mi-a plăcut enorm să fiu profesor și, cu grația lui Dumnezeu, am predat timp de aproape 50 de ani la Universitatea din București. Am aflat, de curând, că nu mai există Catedra de Istoria Literaturii Române (Catedra lui G. Călinescu) și nici Catedra de Literatură Comparată la care a oficiat, decenii de-a rândul, Tudor Vianu. Ne globalizăm, ne globalizăm…

Sunt bucuros că există telefonul mobil, dar în fiecare zi, după ora 11:00, îmi vine să-l arunc pe geam. O calamitate…

Vorbind despre omul românesc (Mircea Vulcănescu îl vedea, în anii ’30, determinat de 10 „ispite”), trebuie să mărturisesc că mie îmi place omul care construiește ceva, omul care, începând un lucru, îl duce la capăt. Detest eșecul și, mai mult, detest pe omul care se abandonează în eșec, cu filosofia că „așa a fost să fie”. Sensul vieții mi se pare altul: am făcut tot ce-mi este în putere ca „să fie așa cum ar trebui să fie”. Deplin și frumos.

Nu-mi plac scepticii de serviciu. Aceștia domină, am impresia, media românească. Un bocet general străbate azi lumea românească. Politologii, publiciștii daco-romani din zilele noastre au devenit, toți, cioranieni. O singură excepție mă consolează: Cioran. Nihilismul lui este creator. Am încercat să dovedesc acest fapt în cartea de care aminteam mai înainte: Mitologia nedesăvârșirii. Creația, carevasăzică, poate salva încă lumea…

Mulți cred că gena românească este pe ducă. Nu cred în această nenorocire. Cred însă că românii trebuie să-și regăsească suflul și spiritul de chibzuință (pe care l-au avut până acum) și să pună capăt învrăjbirii în care trăiesc de câteva decenii. Este bizar că libertatea întârzie să ne împace cu noi înșine. Învrăjbiți, suntem vulnerabili. Cred încă în înțelepciunea românească și nu cred că totul este pierdut pentru nația noastră.

București, 16 noiembrie 2018


 

De ce am ajuns patriot balcanic

Ca orice consumator de sport, am constatat cu durere că în ultima vreme deopotrivă sportul și fotbalul românesc au decăzut dincolo de orice previziune, astfel încât s-au împlinit 20 de ani de când nu ne-am mai calificat la campionatul mondial de fotbal sau ba chiar este foarte posibil ca la următoarele jocuri olimpice să nu obținem nici o medalie! Incredibil dar adevărat: gimnastica nu mai aduce nici o medalie, ba chiar nu ne-am mai putut califica la marile competiții! Sporturile de echipă sunt la pământ, cu excepția handbalului feminin. Pentru unii poate părea un aspect futil însă ei greșesc căci începând, din secolul 20, sportul și unele arte furnizează galeria de eroi și modele necesare mitologiei moderne.

Am suferit, apoi am început să mă adaptez și am început să sociologizez astfel încât am ajuns să adaug discuției despre sport gladiatorii, trecutul colonial al marilor puteri occidentale, brain drain-ul, mondializarea, evoluția sportului de la amatorism la profesionism, propaganda etc. și am ajuns să prețuiesc mai mult rezultatele reprezentanților unor țări mici și sărace decât performanțele sportive în sine. De fapt, într-o anume măsură asta făceam și mai demult și face orice suporter, adoptând un patriotism local și ajungând astfel să urmărească cu mai multă pasiune decât pe Messi sau pe Cristiano Ronaldo un fotbalist care locuiește în țara sa, pe raza orașului său, de multe ori indiferent de naționalitatea sau rasa acestuia. Iar sponsorii și patronii fac un lucru asemănător. Ceea ce a adus nou adaptarea mea a fost faptul că am resimțit mai acut o solidaritate cu alte țări mici și necăjite și mi-am extins simpatia spre alte națiuni, mai ales balcanice, astfel încât am devenit un suporter al sportului balcanic. În felul acesta nu am putut resimți atât de acut criza de valori, căci am devenit suporter al lui Novak Đjoković la tenis, al lui Luka Modrić și al croaților la fotbal, al grecilor la baschet, al unor echipe turcești de fotbal fiindcă la ele activau fotbaliști și antrenori români etc.

Mulți români suferă de o mulțime de complexe precum cel al „ultimei fortărețe creștine”. În 1940, într-un articol din Neamul Românesc, N. Iorga deplângea destinul vitreg al românilor, însă ne izola considerând vecinii barbari și făcându-ne să plângem după neamurile latine îndepărtate: „Neam părăsit la răscrucea furtunilor care bat aici din veac şi vor bate totdeauna în aceste locuri de ispititor belşug şi trecere a oştilor. Copii ai Romei pierduţi în pustiul, veşnic înnoit, al barbarilor. Aşa puţini între aşa de mulţi. Cu frați la celălalt capăt al Europei şi cu străinii de noi în toate părţile. Apţi pentru cea mai înaltă civilizaţie şi siliţi a trăi de la o bejenie la alta. Oricare alţii s-ar fi risipit în lume”.

Peste mai bine de un deceniu, în 1953, Mircea Eliade resimte și el, în „Destinul culturii româneşti”, „complexul ultimei fortărețe creștine” însă înțelege că avem multe în comun cu vecinii și, de aceea, nu trebuie să-i disprețuim: „De la apariţia turcilor otomani în orizontul istoriei româneşti, românii împreună cu vecinii lor, sârbii, ungurii şi polonezii, dar mai mult ca ei, pentru că se aflau chiar în drumul turcilor – românii au fost confiscaţi, timp de aproape patru secole, de ingrata misiune de a  rezista, a hărţui şi a istovi puternicele armate otomane. Lupta aceasta necontenită şi fără glorie – pentru că dacă nu se află decât rareori în Occident – a echivalat cu o înspăimântătoare hemoragie. Fără îndoială că rezistenţa românilor şi a vecinilor lor dunăreni a făcut posibilă salvarea Occidentului… Este suficient să amintim în liniile ei mari istoria României pentru a înţelege de ce românii n-au putut face cultură în înţelesul occidental al cuvântului; de ce, adică, n-au putut înălţa catedrale masive şi numeroase, de ce n-au zidit burguri de piatră, de ce n-au adunat comori de artă, n-au scris cărţi şi n-au colaborat, alături de Occident, la progresul ştiinţelor şi al filozofiei”.

Nu este vorba, deci, doar despre sport și putem transla discuția destul de fertil spre artă și știință. Astfel, în cinema, pe lângă reprezentanții „noului val românesc”, marile festivaluri de film sunt dominate de regizori turci precum Nuri Bilge Ceylan și Semih Kaplanoğlu, sârbi precum Emir Kusturica, greci precum Yorgos Lanthimos (nominalizat în 2011 și 2017 la Oscar pentru cel mai bun film străin cu Dogtooth, respectiv pentru scenariu pentru Lobster), bosnieci precum Danis Tanović (deținător al unui Oscar în 2002 pentru cel mai bun film străin cu No Mans Land) și Jasmila Žbanić ș.a. Să nu-l uităm pe cipriotul Michael Cacoyannis, cu Zorba grecul (1964). De curând am putut afla că un dandy sârb, Duško Popov, a fost modelul lui Ian Fleming pentru superagentul James Bond.

Dacă ne referim la literatură putem suferi în continuare că nici un român nu a obținut premiul Nobel sau putem să ne însușim într-o anumită măsură pe poeții greci Seferis şi Elytis, pe prozatori precum grecul Kazantzakis și bosniacul Ivo Andrić, pe evreul Elias Canetti din Ruse şi pe turcul Orhan Pamuk. Putem să ne mândrim și cu croații Meštrović şi Tesla, cu sârbul Milrad Pavić, cu bulgarul Tzvetan Todorov, și chiar cu albanezii Maica Tereza şi Ismail Kadaré.

Balcanii oferă și peisaje extraordinare de la Coasta Dalmată și insulele croate și grecești, la defileul Dunării, Capul Caliacra și stâncile de la Belogradcik în nord-vestul Bulgariei, de la peștera Postojna din Slovenia, la lacurile și cascadele de la Plitvice în Croația, la paradisurile acvatice reprezentate de Delta Dunării și de râul Ropotamo din Bulgaria, lacurile Bled din Slovenia și Ohrid între Macedonia și Albania etc. Voltaire, în Candide (1759), își imagina fericirea cultivând o grădină lângă Istanbul, însă două sute de ani mai târziu Lawrence Durrell chiar a încercat să se stabilească în Balcani, locuind mulţi ani în Corfu (1935- 1937), la Atena (1939), Belgrad (1947- 1952), dar și în Rodos (1945) și Cipru (1952-1956).

Am suferit și eu cândva de complexul de a fi reprezentantul unui neam situat în Balcani. A început să-mi treacă atunci când am călătorit prima dată în străinătate, ba chiar într-o anumită măsură încă de la versurile unei poezii patriotice, „Inscripție pe piatra de hotar” a lui Geo Dumitrescu, care apărea în manualele de literatură prin anii `70. Iată versurile care mi-au rămas în minte:

„Slav aș fi fost, de nu eram latin,

latin aș fi, de n-aș fi fost și dac –

dar a ieșit asa: să fiu român,

și eu cu soarta asta mă împac !

 

Mi-au dat și alții sânge și cuvinte –

nisipuri galbene trecură-n zbor,

purtate-n vântul Asiei, fierbinte,

să-ngrașe primitorul meu ogor.”


 

Cu brațele deschise. Ce îmi place

Clima. E ceva în imprevizibil, în posibilitatea permanentă să înceapă o ninsoare la mijlocul lui martie, să ți se usuce gura la mijlocul lui noiembrie. Îmi place toamna apăsătoare și în același timp luminoasă a Clujului. Vântul care are doar jumătate din intensitatea și vuietul unui vânt pe care l-am simțit acum câteva zile, pe coasta de est a Italiei.

Banii. Textura, materialitatea lor. Și zic de bancnote, pe care nu le-aș schimba niciodată cu euro. Felul în care îți aluneca pe degete și cum aproape că ți se scurg din mână. Reflexia lor pe masă, vara, când te ridici să pleci de la terasă.

Salata de vinete. Sunt, acum, pentru prima dată plecat din țară pentru mai mult de o săptămână. Se poate face și aici? Se poate. Dar nu se compară cu momentul în care o faci tu și, pe geam, de undeva din apropiere, intră mirosul vinetelor care se coc mai jos, chiar între blocuri.

Și mai e un anumit tip de orășel de provincie, pe care nu l-am întâlnit altundeva. O așezare care, în prezent, și-a pierdut (cândva puternica) aură industrială. Dej, Zalău, Turda, Bistrița, îmi vin ușor în minte, dar ar mai fi lejer, astea-s doar din Ardeal. Și ce vreau să zic despre ele, ce le face pentru mine atât de speciale? Pierzându-și puterea industrială, ajung într-un fel să își justifice existența și magia (în mintea mea) prin capital simbolic, aproape ezoteric. În Bistrița, după cum bine se știe, există un număr neobișnuit de mare de poeți raportat la numărul de locuitori. Nu mai dau cifre, aș spune doar de un detaliu care încearcă să explice fenomenul: o emanație de uraniu pe munții din jurul orașului. În Dej, unde am avut șansa să-mi petrec, în copilărie, săptămâni nesfârșite în vacanțele de vară, există o pădure, Bungăr îi zice, fost lagăr în Al Doilea Război Mondial. Sincer, când eram mic și intram în pădurea aia parcă se strângea tot aerul în jurul meu și dacă nu ieșeam în câteva minute cred că nu mai eram normal acum. Și nu eram singurul, ieșeam în șir indian câte douăzeci de copii; practic suprasensibilii, copiii, nu puteau rămâne în locul ăla. Și chiar dacă, după cum se înțelege, puterea locului e negativă, pentru mintea mea de copil care nici nu știa să citească a rămas doar ceva magic. Și oricum, Dejul are un ștrand foarte plăcut, unde vara trecută am mers de mai multe ori, și unde am stat pe apă sărată cu brațele deschise.

Foto: Anda Roșu

Trending

Copyright © 2017 trenul nostru