Facebook

Special

Muzicanții din mintea noastră

Publicat

pe

Cînd drumurile ne poartă spre orașe noi, fie că zăbovim acolo doar cîteva ore, fie cîteva zile, tentația aproape spontană e aceea de a căuta, înainte de toate, locurile sau monumentele despre care știm deja cîte ceva. E greu de rezistat ispitei de a vedea Colosseum-ul atunci cînd ajungem la Roma, Turnul Eiffel în Paris, Poarta Brandenburg în Berlin, Cartierul roșu în Amsterdam, Piața Roșie în Moscova și atîtea altele. Fiecare mare oraș își găsește aproape involuntar un astfel de ambasador din lumea celor care nu cuvîntă. Oricît de multă reclamă ar putea face o companie de turism Parisului, de exemplu, nu poate întrece reputația pe care i-o aduce în mod gratuit Turnul Eiffel. Fără să cunoască în mod particular istoria acestei construcții cu aer industrial, atît de străină, totuși, de atmosfera arhitecturală a vechiului Paris, turiști din toată lumea i-au atribuit, de-a lungul deceniilor, statutul de simbol al Orașului Luminilor. O dată ce un loc, o construcție, un monument capătă rangul de ambasador, nu mai e decît un pas pînă la dezlănțuirea marilor speranțe. Călătorii imaginează povești, nutresc așteptări, caută, la fața locului, conturarea unor imagini pe care le au deja în minte. Iar dezamăgirea, atunci cînd apare, se poate manifesta chiar și prin simptome fizice. E destul de faimos, între afecțiunile bizare ale lumii postmoderne, „Sindromul Paris”. Se manifestă prin anxietate, stări de amețeală, tahicardie, transpirație abundentă, halucinații și este întîlnit îndeosebi în rîndurile turiștilor japonezi care, vizitînd Capitala Franței, sînt bulversați de realitățile metropolei. Desigur, nu multe persoane suferă deziluzii atît de violente. Dar toate cad, inconștient sau nu, în plasa fanteziilor. Deși urmează să pătrundă în spații necunoscute, nevăzute decît în reproduceri fotografice, picturale sau cinematografice, spații despre existența cărora puțini își pot aminti momentul exact în care au aflat, expectațiile sînt cît de poate clare. Înaintea descoperirii unui loc emblematic, călătorii tind să aibă convingerea că imaginea din mintea lor a acelui loc este una reală. Și vor doar să o verifice, să o aibă în palmares.

Die Bremer Stadtmusikanten? Ja! Ja!

În toamna anului 2015, am poposit pentru cîteva ore bune în Bremen. Cu toate că dorința mea secretă era aceea de a vedea vestiții muzicanți, am decis să amîn puțin întîlnirea, așa cum obișnuiesc să fac și cu mîncarea, lăsînd ce-i mai bun la final. Tactica nu e lipsită de sens, voiam doar să evit să mă despart de orașul de pe Weser cu un gust amar. Lucru care, mi-am dat seama la sfîrșitul zilei, ar fi fost imposibil. Cu muzicanții în minte, am luat un tramvai spre Universitatea din Bremen. N-aș ști să spun cînd anume am căpătat deprinderea de a trece și universitățile pe lista atracțiilor turistice. Cert e că atunci cînd ajung într-un oraș mă opresc pentru cîteva minute și în preajma instituțiilor de învățămînt superior. Cînd paznicii n-au nimic împotrivă, mă aventurez și înăuntru. Iar cele cîteva minute sînt suficiente pentru a-mi trezi imaginația. Cu viteza gîndurilor haotice îmi schițez o viață alternativă în care aș fi fost studentă acolo. Văd limpede sălile de clasă, profesorii, colegii, simt pentru o secundă tensiunea examenelor, leg și dezleg prietenii, locuiesc în campus și, cît ai bate din palme, trec mai departe. Acest mic joc ficțional nu ține nicidecum de vreo doleanță studențească, doar mă ajută să-mi apropii orașul. Să mă simt de-a casei. De altfel, Universität Bremen este una dintre puținele universități văzute de mine care, fără a beneficia de eleganța unor construcții din alte vremuri, emană, totuși, un aer șic și prietenos, cu o distincție, desigur, postmodernă. Și nu întîrzii decît puțin în descriere, așa cum, în toamna lui 2015, nu doream să întîrzii foarte tare la întîlnirea cu muzicanții. Dincolo de intrarea principală, un imens paralelipiped de sticlă care parcă încapsula zidurile din materiale mai cuminți ale clădirii, era un stand destul de îmbelșugat de presă universitară. Ziare și reviste editate de studenții diferitelor specializări ale universității, dar și presă locală. În germană și în engleză. Și nu a fost nevoie să văd mai mult.

Următoarea oprire: Focke Museum! Dar, de data asta, eu nu mai cobor la prima. Nu mai cobor, ca să-l citez pe Cristi Popescu. Nu mă mai plimb printre seducătoarele exponate ale istoriei fotbalistice, aranjate în așa fel încît atunci cînd părăsești muzeul să nu poți mormăi uluit altceva decît titlul expoziției: Fußball. Halleluja!

Cobor fix în „Piața Muzicanților”. Sau în ceea ce identificasem dinainte pe hartă ca fiind zona în care se află faimoasa statuie animalieră. Am străbătut o piațetă care adăpostea unul dintre deja tradiționalele tîrguri de Crăciun nemțești. Un spațiu relativ mic, luminat de mii de beculețe cu lumină caldă, gălbuie, străjuit dintr-o parte de edificiul primăriei, un splendid palat-metis gotic, renascentist și baroc totodată, și, din altă parte de Bremer Dom, o impunătoare catedrală care a fost bombardată, ca atîtea altele, în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, dar și reconstruită cît mai fidel planului arhitectural originar, tot ca atîtea altele. Tîrgul de Crăciun din Bremen, asemeni celoralte tîrguri de care m-am bucurat în acea vacanță, se petrece într-unul dintre spațiile publice neînchipuit de intime. Căsuțele de lemn aliniate perfect, ca soldații la paradă, suvenirurile și bunătățile care te fac să-ți miști privirea ca la un meci de tenis și, mai presus de toate, oameni veseli care mîncau Currywurst sau cartofi prăjiți cu maioneză din belșug serviți într-un con de hîrtie, beau vin fiert și discutau stînd în picioare în grupuri mai mici sau mai mari. Iar toate aceste furnicare umane îți transmiteau o seninătate genuină chiar și dacă nu înțelegeai un cuvînt din ce spuneau. Dar dacă zilele astea de vară și de caniculă plasează piațeta de basm într-un timp greu de atins, basmul Fraților Grimm nu are granițe sezoniere.

Am găsit statuia muzicanților într-un loc numit Schoppensteel, un fel de alee care delimitează una dintre laturile primăriei. Deci, nici vorbă despre vreo „Piață a Muzicanților”, așa cum aș fi crezut. M-a surprins poziția destul de izolată a sculpturii, mai ales că mi-o imaginam dominantă ca o statuie ecvestră. De fapt, nu cred să aibă mai mult de trei metri înălțime, cu tot cu postament. După micul șoc inițial, m-am acomodat rapid cu imaginea reală a muzicanților, ba chiar mi-au părut mai potriviți așa, micuți și lucioși, într-un simpatic stil realist puțin stilizat, unul peste altul: cocoșul peste pisică peste cîine peste măgar. Iar cel din urmă nu numai că suportă camaraderește greutatea colegilor săi de trupă, dar suportă și nenumăratele mîngîieri ale turiștilor. Picioarele din față și botul i-au devenit lucioase de-a lungul anilor, statuia fiind amplasată în centrul orașului, lipită aproape de zidul primăriei, în 1953. S-ar putea spune că măgărușul Fraților Grimm poartă urmele a peste jumătate de secol de căutare a norocului. Sau, cel puțin, de asta cred că vizitatorii dezmiardă animăluțul din bronz. Am făcut-o și eu, bineînțeles, așa cum, atunci cînd am ajuns în Roma, am aruncat o monedă în Fontana di Trevi. Mă încîntă aceste mici ritualuri la care unele dintre monumente te invită parcă să participi. Dacă am fi vorbit despre literatură, cu siguranță că repetitivitatea, de orice fel ar fi fost ea, ar fi fost privită cel puțin cu scepticism. Dar asta e viața reală. O viață în mijlocul căreia coboară direct literatura: muzicanții Fraților Grimm, făcuți celebri de un basm tradus în nenumărate limbi și prezent probabil în culegeri de povești ca aceea pe care mi-o amintesc ca prin vis, din copilărie. Notorietatea animalelor care doresc să devină un fel de trubaduri ai Bremenului aduce cu sine, prin construirea statuii, notorietatea orașului. Pentru că, o dată cu existența unei imagini palpabile a muzicanților, una statuară, e mult mai ușor ca turiștii să facă asocierea dintre oraș și basm. Procesul poate funcționa și invers: un ambasador tăcut al unei localități să-și găsească ecouri în literatură.

Și, dacă tot am menționat la început calitatea de simbol al Parisului pe care o are Turnul Eiffel, îmi vine ușor în minte exemplul unei migrații inverse față de cazul personajelor Fraților Grimm: caligrama lui Apollinaire care, printr-o dispunere specială a cuvintelor în pagină, alcătuiește silueta Turnului Eiffel. Astfel, în relația pe care un oraș o poate avea cu literatura, o relație la capătul căreia se află în mod necesar un monument al orașului, găsim două ipostaze: fie monumentul, prin reputația sa deja cîștigată, iradiază spre literatură, iar scriitori îl descriu sau îl integrează în texte sub o formă sau alta, fie anumite personaje sau scene din literatură sînt reproduse, de cele mai multe ori, ca statui sau ansambluri statuare în orașe care au legătură cu locurile descrise în ficțiune. Muzicanții din Bremen, deși se numesc așa, conform poveștii, nu putem ști cu certitudine dacă au ajuns pînă la urmă în orașul Bremen sau dacă au rămas doar în împrejurimi. Dar unde altundeva ar fi putut fi amplasați, totuși, dacă nu în localitatea al cărei nume se regăsește în titlul basmului?

Înainte să plec din Bremen, am cumpărat, ca suvenir, o reproducere miniaturală, destul de fidelă a statuii concepute de artistul berlinez Gerhard Marcks la începutul anilor ’50. Și nici prin minte nu mi-ar fi trecut că, la întoarcerea în țară, pe aeroportul din Dortmund, muzicanții mei ar fi putut fi considerați periculoși. Trecusem de poarta de verificare, nu piuise nimic, nu trebuise să mă descalț stingherită, ca în alte dăți, pe alte aeroporturi, eram oarecum mîndră că dețin secretele unei îmbarcări liniștite cînd, privind spre ecranul care arăta măruntaiele rucsacului meu, doi polițiști încep să-mi spună ceva, ceva, ceva, Die Bremer Stadtmusikanten? Fiind singurele cuvinte pe care le-am înțeles, am zîmbit frumos și am răspuns Ja! Ja!. Și deși muzicanții mei, scanați și cu susul în jos, aveau, pe ecran, potențial de armă, cei doi au părut mai degrabă bucuroși că nu sînt o străină care doar intră și iese în/din Germania prin aeroportul din orașul lor, ci le și vizitează țara.

Timbrele muzicanților. O partitură BD

De ce persistă, în rîndul atîtor generații, dorința de a vedea anumite obiective-clișeu? De ce căutăm, poate cu mai mare entuziasm, locurile simbolice în detrimentul celor misterioase? Ne lipsește spiritul de aventură atunci cînd ne organizăm vacanțele sau e pur și simplu mai comod să urmărim trasee deja confirmate cînd avem la dispoziție puțin timp? Scriitori din secolul al XIX-lea călătoreau, de exemplu, doar pentru a reconstitui itinerarii culturale descoperite în memoriile altor scriitori care îi fascinau. Iar întreaga paletă a însemnărilor memorialistice din acea perioadă conține nuanțe similare la unii autori care, altfel, nu ar avea nimic în comun. Flaubert și Bolintineanu, bunăoară, evocă același sentiment stînjenitor pe care l-au încercat atunci cînd au ajuns la Marea Piramidă, trebuind să se supună unui ritual al călătorilor, și anume să se cățere pînă în vîrful monumentului faraonic. Împinși din spate de localnici, uneori chiar purtați pe brațe în această escaladare, cei doi scriitori par mai degrabă chinuiți decît încîntați că au ajuns acolo. Bolintineanu recunoaște cu franchețe autoironică faptul că a urcat mai mult pentru a nu părea fricos în ochii celorlalți decît pentru plăcerea lui.

Așadar, care e satisfacția călătorului atunci cînd ajunge să vadă locuri a căror poveste și imagine le cunoaște dinainte? Dacă ar fi să gîndim răspunsul în termenii lui Jauss, am spune că în lumea reală lucrurile care provoacă desfătare se pot întîmpla taman pe dos față de cele din lumea ficțională. Atunci cînd citim o carte, în funcție de pregătirea fiecăruia, se profilează un orizont de așteptare, o idee despre posibila evoluție ficțională și stilistică a narațiunii. Iar pe măsură ce cartea ne surprinde, ni se schimbă orizontul, intervine o distanță între așteptare și ineditul schimbării, distanță pe care Jauss o numește estetică. Altfel spus, o carte bună este cea a cărei desfășurare nu o putem intui după primele pagini parcurse. Pe de altă parte, cînd intuiția cititorului funcționează ca un ceas elvețian, nu avem neapărat de-a face doar cu opere proaste, cît mai ales cu lecturi ușurele. Ceea ce nu este de dorit pentru un cititor profesionist. Dar este de dorit pentru un călător care ține să citească anumite locuri-cheie. Dacă pentru un autor rețeta succesului e aceea de a-și surprinde cititorii, pentru un monument, o statuie sau un loc celebru același lucru poate fi rețeta perfectă a insuccesului. Și mă întorc la deziluzionații turiști japonezi. Ei nu voiau decît să găsească Parisul imaginației lor, nu doreau și nu preconizau surprize. La fel se întîmplă cu mulți călători care vor să găsească în realitate locurile la fel de frumoase sau fascinante, să fie fix așa cum le-au văzut în filme sau documentare, să fie fix așa cum au citit că ar fi. Eu însămi am fost surprinsă de dimensiunile mignone și de amplasarea statuii muzicanților din Bremen și nu aș putea spune că am fost neapărat decepționată simțind cum mi se micșorează (la propriu!) orizontul de așteptare. Însă nu am fost, în nici un caz, mai împlinită. Condiția asumată a unui turist care are un bagaj de informații despre un anumit obiectiv este aceea a unui „cititor naiv” care caută „lecturi ușoare”, dar care percepe pe deplin plăcere estetică.

Dacă lectura poveștii Fraților Grimm m-a făcut să-mi doresc să-i văd pe simpaticii muzicanți din Bremen, în forma lor materială, aceeași lectură, mi-am dat seama de curînd, m-a determinat să interpretez un obiect altfel decît e, să-i modific mental forma și menirea. Este vorba despre o coliță RDG-istă, alcătuită din șase timbre care-i înfățișează pe muzicanți. Instinctiv, am citit imediat colița ca pe o bandă desenată. Fără să sesizez măcar o clipă stranietatea situației de a citi ceva acolo unde nu există, de fapt, o narațiune completă, m-am găsit în situația de a privi cu oareșce mirare și, în orice caz, cu plăcere, o bandă desenată căreia nu-i observam încă trăsătura involuntară. De ce reflexul a fost acela de a citi o coliță, de a-i găsi instantaneu o coerență narativă? Și, mai important, care sînt indiciile de necontestat care induc o poveste și care este punctul în care povestea se destramă, instaurîndu-se, în schimb, un aranjament imagistic aproape aleatoriu?

Dispunerea mărcilor poștale de la stînga la dreapta, pe trei rînduri, în funcție de valoarea crescătoare, de la 5 la 30 de Pfennig-i poate fi socotită similară cu dispunerea frame-urilor BD. Un șir de numere crescătoare, oricare ar fi el, se asociază în minte cu o firească ordine cronologică. Acum este ora 10, va fi 11, apoi 12 și tot așa. Am 25 de ani, voi împlini 26 și așa mai departe. Sau: primul tren București — Mangalia pleacă din Gara de Nord la 2:55, următorul la 6:20, apoi la 7:30. Astfel, șirul de șase numere inscripționate pe coliță (5, 10, 15, 20, 25, 30) trasează, vrînd-nevrînd, o direcție cronologică. Dar aceasta nu ar fi fost pe deplin susținută în absența altor detalii care legitimează ipoteza unei narațiuni. Nici faptul că pe fiecare marcă poștală în parte scrie „Die Bremer Stadtmusikanten” nu ne ajută foarte mult. Ne ajută, totuși, faptul că de la primul la ultimul timbru se tot adaugă personaje, chiar dacă în poveste se ivesc și două sincope. La început, apare un măgar cu o expresie tristă, care se îndepărtează de ceea ce pare a fi o moară. Apoi măgarul, vizibil bine-dispus, întîlnește un cîine. În cel de-al treilea timbru, în schimb, avem doar o pisică pe care cineva pare să o alunge și, aparent, nu are nimic de-a face cu cele două animale de mai devreme – prima sincopă. Dar cea de-a patra marcă poștală aduce laolaltă măgarul, cîinele și pisica, purtînd astfel și felina în poveste; mai mult, cei trei fugari sînt întîmpinați de un cocoș care cîntă în timp ce, pe fundalul imaginii, o femeie ascute un cuțit. În penultimul timbru, cele patru animale se află în fața ferestrei unei case și par a scoate fiecare zgomote pe limba lui. Iar așa-zisul deznodămînt ne înfățișează trei bărbați puși pe fugă sau doar grăbiți, în ceea ce pare a fi interiorul unei case, legătura cu animalele nefiind una evidentă – a doua sincopă. Făcînd, deci, abstracție de basmul Fraților Grimm, deși colița prezintă urme clare ale unei narațiuni, ele sînt insuficente pentru a crea o poveste. Absența unor replici de tipul celor din benzile desenate sau a unor scurte indicații marginale transformă povestea din coliță într-o narațiune incompletă. Dar ce anume o face totuși coerentă într-atît încît poate fi citită ca un BD?

Scriind despre mecanismul prin care este citită o carte, Wolfgang Iser discută despre felul cum cititorul este invitat să participe activ la derularea narațiunii, să-și imagineze pasaje nescrise în text, să completeze ceea ce teoreticianul numește „lacune narative”. În cazul coliței muzicanților din Bremen, coliță nelipsită, totuși, de atribute narative și situîndu-se undeva în vecinătatea paraliteraturii, ne confruntăm, am văzut, cu asemenea lacune. Ceea ce rămîne cu totul particular e că nu le completăm diferit, așa cum presupune teoria lui Iser. Este greu de crezut că există variații interpretative de la un cititor la altul. Popularitatea basmului Fraților Grimm ne îngrădește imaginația. Vedem colița și recunoaștem povestea. Nu concepem altă desfășurare a aventurilor celor patru animale decît printr-un exercițiu artificial care pune intenționat între paranteze ceea ce știm deja cu toții. Dar nu numai automatismul prin care umplem lacunele narative în cazul coliței este insolit, ci și faptul că tocmai umplerea acestor lacune schimbă esențial natura obiectului: colița devine o veritabilă bandă desenată.

Muzicanții din mintea noastră vin și pleacă, ne cîntă despre locuri și benzi desenate, dar, poate cel mai important, ne țin treji și cu ochii larg deschiși spre lumea care ne înconjoară.

Lăsați un comentariu

Lăsați un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Trending

INTERVIU

„Unii confrați vor să fiu doar profesor, ca să nu deranjez viața de concert”

Publicat

pe


Interviu-Express


Încă din luna decembrie a anului trecut îmi doream un interviu cu pianistul Viniciu Moroianu, după ce asistasem la concertul susținut de dumnealui la Sala Radio, de Ziua Națională a României (unde a interpretat copleșitor, inenarabil Concertul în la minor pentru pian și orchestră op. 54, de Schumann). Am reușit să ne întîlnim abia în această primăvară, pe 15 martie, la Universitatea Națională de Muzică din București. Acolo, în Cancelaria instituției, s-a și desfășurat convorbirea care urmează. I-am spus distinsului muzician că mi-ar plăcea să rezulte un interviu preponderent „biografist”. Care să strîngă amănunte mai puțin cunoscute, dincolo de ceea ce putem lejer afla pe Internet sau în broșurile din sălile de spectacol. Cu îngăduința/„complicitatea” dumnealui, chiar așa a ieșit dialogul nostru. Un interviu preponderent„biografist”, fără fracul și papionul din fotografii – însă la același standard al eleganței –, care adună mai ales secvențe memorialistice. Destule, inedite. A fost, cum veți vedea parcurgînd sumarul acestui număr al revistei noastre, o întîlnire rodnică. Îi mulțumesc și aici pentru bunăvoința pe care ne-a arătat-o. Reperele activității concertistice și discografice a lui Viniciu Moroianu le puteți găsi pe pagina de Facebook a artistului. Tot acolo sînt anunțate și recitalurile dumnealui. Acum, vă invit să descoperim împreună, altfel decît îl știm de pe scenă sau din caietele-program, un mare artist. De o modestie pe măsura harului său.



Tocmai mi-am închis telefonul. Pornind de la acest lucru, vreau să vă întreb, stimate domnule Viniciu Moroianu: e un deranj cînd mai auziți din sală, în timpul recitalurilor dvs., soneria telefoanelor?

– Pentru mine este, într-adevăr, un deranj. Poate ați auzit în timpul Festivalului „Enescu” artiști care spun că nu îi deranjează deloc asemenea zgomote, că e bine să vină lumea la concerte… Nu știu, totuși, cît de sinceri sînt unii dintre ei! A da viață unei partituri presupune un efort de concentrare și de coeziune a mesajului pe care îl trimiți să treacă rampa și atunci sigur că orice zgomot, mai mult sau mai puțin strident, te perturbă. În același timp, trebuie să fim căliți și să ducem discursul muzical mai departe, sperînd ca acele zgomote să dureze cît mai puțin sau să se întîmple cît mai rar!

Înainte de ´89, la Conservator s-a făcut minimum de politică

Mi-ați spus dimineață, telefonic, să ne vedem la Conservator. Denumirea oficială a acestei instituții este Universitatea Națională de Muzică din București. Care era titulatura în anii studenției dvs.?

– Pe atunci, se numea Conservatorul de Muzică „Ciprian Porumbescu”. A rămas în limbajul curent această denumire de origine franceză. S-a schimbat de mai multe ori denumirea pînă să se ajungă la cea de acum. Și din rațiuni de reprezentare, de finanțare, ca să înțeleagă ministerul de resort mai bine cine sîntem și ce vrem! Mai de mult, această instituție s-a numit Academia Regală de Muzică. Dar denumirea de Conservator a rămas adînc întipărită. Inclusiv în limbajul studenților. Este instituția unde m-am format și toți vorbim despre ea folosind acest titlu.

– Ați devenit student al Conservatorului în 1981…

– Așa este.

– O perioadă care, din punct de vedere politic și nu numai, nu era prea fericită. Cum simțea un tînăr artist realitățile acelei epoci, ce împliniri putea afla?

– Situația acelor ani nu e chiar atît de ușor de cîntărit în puține cuvinte. Sigur că aparțineam sau ne formam să devenim membrii unei bresle despre care nu prea se înțelegea de ce face umbră pămîntului. Lucrurile se atrofiau, se stricau de la an la an. Promoțiile de după mine au luat, cu fiecare an, viața în piept încă mai dur decît promoția noastră. Așa cum, invers, colegii mei cu 1-2-3-4 ani mai vîrstnici au mai prins niște trenuri, care s-au blocat în stații cu fiecare an care a trecut. Examenul de admitere era foarte drastic, locurile se tot împuținau… Prin urmare, eram foarte motivați să facem performanță. Eram puțini, ne cunoșteam între noi, exista o solidaritate, exista o dorință de a ne ajuta, de a ne bucura unii de succesele celorlalți. Am prins o generație aleasă de profesori, formați în perioada interbelică, care ne-au fost modele. Totuși, în această instituție s-a făcut minimum de politică. În afară de portrete și lozinci, s-a vorbit despre arta înaltă în sălile de curs și în sălile de instrument. Profesorii încercau din răsputeri să ne sprijine, să ne fie alături. Ne era tot mai mult tăiat contactul cu Occidentul, pașaport primeam cu imensă greutate. Funcționa prezumția de vinovație că nu ne vom mai întoarce, ceea ce se tot întîmpla cu colegii mei. Din ce în ce mai mulți rămîneau în străinătate.

Cînd am absolvit, posturile în București și în orașele mari s-au redus aproape spre zero

– V-a tentat și pe dumneavoastră acest gînd?

– Da, am cochetat cu gîndul acesta. Însă m-am întors de fiecare dată în țară. Finalmente, nu regret, deși anii aceia au însemnat destule sacrificii și privațiuni. Revenind la ce m-ați întrebat, atmosfera artistică în sine nu era neapărat sumbră. Dar asta se datora mai ales unora dintre profesori, care erau de mare calitate. Unii au emigrat în timpul studenției mele. Am avut norocul să-i prindem o vreme. A fost un mare privilegiu. Cum spuneam, lucrurile se înrăutățeau de la an la an. Eu am dat pe 6 locuri la pian, după mine au fost 5 și, după aceea, pînă în ´89, numai 3. La celelalte instrumente, locurile erau și mai puține, au fost chiar și ani închiși. Lucruri triste… Promoția care termina cînd am intrat eu a prins ultimul așa-numit an de specializare, ceea ce se cheamă astăzi masterat, care însemna un post mai bun, de solist de stat la o filarmonică. Exact cînd am intrat eu, acest an cinci s-a desființat. Posturile în București și în orașele mari s-au redus aproape spre zero. De exemplu, cînd am terminat eu, pentru București posturile erau închise. Se putea obține, prin detașare, un post într-o orchestră filarmonică din țară. În nici un caz în Capitală. Ca absolvent de Pian, aveam de ales între a lucra în sistemul culturii – în cămine culturale și în școli populare de arte – sau învățămînt, unde lucrurile erau și mai complicate. Am prins un post în cultură. Am făcut o navetă de patru ani, la Tîrgoviște, la Școala Populară de Artă. Acolo, la Tîrgoviște, am dat și definitivatul, în iunie ´89. Ulterior, nu mi-a folosit la nimic acest examen. Anii de navetă au fost o experiență dură.

– A fost o navetă feroviară?

– Da.

N-am vrut compromisuri pentru a obține pașaport

– Se întîmpla să și rămîneți în oraș peste noapte?

– Mergeam două-trei zile pe săptămînă. Din fericire, n-am avut normă întreagă. Rămîneam peste noapte în oraș, ca să folosesc la maximum timpul pentru predare. Încercam să și studiez acolo, împărțeam timpul foarte atent, ca să pot folosi niște piane bune pe care le avea școala. În restul săptămînii, eram liber. În acei patru ani de navetă, stagiunile muzicale au mers în continuare, am avut stagiuni dense. Mi-am propus, neexistînd vreo încurajare oficială în acest sens, să prezint mereu lucrări noi, să aleg cele mai provocatoare partituri. N-am contramandat, n-am amînat nici un concert în acei patru ani. Dar, încă o dată spun, a fost o experiență dură. Inclusiv din punct de vedere alimentar. În această privință, lucrurile stăteau atunci mai rău în provincie decît în București.

La Tîrgoviște erați profesor de pian?

– N-am predat pian, era o răspundere care m-ar fi acaparat prea mult. Țineam cu dinții să-mi continui stagiunile de concerte la un nivel cît se poate de înalt. N-am primit pașaport în anii aceia… În sfîrșit, au pățit-o atîția! Sau cine n-a pățit-o, a făcut niște compromisuri morale pe care eu, unul, n-am vrut să le accept. La Tîrgoviște am făcut corepetiție de muzici de toate felurile, inclusiv de muzică populară, de muzică ușoară. În oraș se desfășura Festivalul Național de Romanțe „Crizantema de Aur”. Am încercat cu elevii de la canto – unii dintre ei mai mari sau chiar mult mai mari decît tînărul stagiar care eram atunci – să am un dialog pe linie profesională care m-a ajutat, prin aura artei, să-mi înving o anume timiditate. Le-am cerut să fie cît mai onești în ceea ce fac, să lupte cu kitsch-ul și impostura care se revărsau atunci, și cred că, într-o mare măsură, și acum, pe canalele media.

Oaze de spiritualitate la Tîrgoviște

– Unde locuiați? Cum era orașul?

– Am schimbat mai multe gazde. Orașul era sărac, fără viață muzicală, dar cu niște intelectuali izolați pe care mi i-a scos Dumnezeu în cale și care știau muzică așa cum nu știau mulți de aici. Melomani care se informau din cărți, din discuri și care erau foarte avizați. Se stătea la coadă la cărțile rare. Unele manifestări culturale care n-au mai avut loc în București au fost mutate la Tîrgoviște. De exemplu, Zilele Cărții Sovietice. Am găsit la Tîrgoviște, în ´87, un album de icoane Rubliov. În București nu se găsea, l-am luat de acolo. Iarăși, Zilele Culturii Israeliene, cu tot felul de cărți de istorie pe care era important să le știu. Trilogia cunoașterii de Blaga am cumpărat-o tot din Tîrgoviște, în București n-am găsit-o nicăieri. Ajunsesem să am o legătură cu un librar de la Casa Cărții, care mi-a păstrat unicul exemplar din Trilogia cunoașterii sosit la Tîrgoviște. Din Istoria religiilor a lui Eliade, un volum sau două le-am luat de-acolo, nu din București. La un moment dat s-a găsit, cu un preț mare pentru bugetul omului de rînd, integrala simfoniilor lui Gustav Mahler, pe 14 L.P.-uri, din Cehoslovacia. Era 44 de lei un disc. S-au cumpărat! Așa ceva nu putea fi cumpărat de niște snobi. Au cumpărat cunoscători care au dat ultimul ban din casă pentru a asculta o muzică înaltă. Au fost niște repere. Am cunoscut acolo doi pictori care erau, ca preocupări și ca artă, sincroni cu continentul.

– Ați avut prilejul să întîlniți și scriitori?

– L-am cunoscut pe Constantin Manolescu. Erau reuniuni ale unor intelectuali care vorbeau despre altceva decît despre cenușiul vieții de fiecare zi. Plus, monumentele istorice. Curtea Domnească, mănăstirea Stelea a lui Vasile Lupu, mănăstirea Dealu erau oaze de spiritualitate, pe care le-am căutat. Maica stareță Eufrasia de la mănăstirea Dealu avea în chilie o bibliotecă impresionantă și vorbea o limbă franceză foarte frumoasă. În acei ani, părintele Sofian picta biserica mănăstirii Dealu. L-am văzut pe schele, la mare înălțime, era șef de șantier și duhovnicul mănăstirii. Astfel de momente te încărcau, te făceau să reziști și îți dădeau o speranță adîncă.

Am avut pian și pick-up în casă de cînd mă știu

– Ați vorbit mai devreme despre calitatea deosebită a unora dintre profesorii pe care i-ați avut la Conservator. Dvs. proveniți dintr-o familie selectă. Tatăl dvs., Mihai Moroianu, a fost un distins arhitect și muzicolog, autorul unei monografii Anton Bruckner. Unchiul dvs., fratele tatălui, a fost compozitorul și medicul Bogdan Moroianu. Cît a contat în formarea dvs. această familie?

– Foarte mult! Am avut un mediu ideal în familie, am fost înconjurat de iubitori de muzică. Atît tata cît și unchiul m-au ajutat foarte mult. Am avut pian în casă de cînd mă știu, am avut pick-up în casă de cînd mă știu. Muzica răsuna tot timpul la noi în casă! Iar tata, deși a profesat toată viața arhitectura, a avut un talent deosebit în muzică, cînta bine la pian, compunea, este autorul a două cărți de muzicologie. Mi-a dăruit totul! În același timp, am avut în casă o bibliotecă vastă, așa că am îmbrățișat de timpuriu fenomenul artistic în ansamblul lui. Am avut, iarăși, norocul ca, de la vîrste mici, niște mari maeștri să stea benevol în preajma mea. De la 9 ani am avut privilegiul de a lucra cu Doru Popovici, mai tîrziu cu Pascal Bentoiu, cu dirijorul Constantin Bugeanu. Pe toți i-am cunoscut grație profesoarei mele de pian, Marta Paladi. Aveam foarte multă nevoie de acești magiștri. Astfel de discipline se predau, în învățămîntul oficial, doar de prin clasa a IX-a mai de mult și abia în facultate acum. Pregătirea unui tînăr s-a tot redus. Or, eu am avut un sprijin extraordinar și nu-mi pot imagina devenirea mea muzicală fără aceste completări esențiale, cu mult peste cele oferite de învățămîntul muzical.

Mă încîntă moștenirea arhitecturală a Bucureștilor, atît cît a mai rămas

– Sînteți născut în București, sînteți bucureștean. Ce locuri îndrăgiți în această metropolă?

– Provenind dintr-o familie de arhitecți – nu numai tata a fost arhitect, ci și mama, sînt mai multe generații de arhitecți în familia noastră –, cred că am moștenit curiozitatea și bucuria de a privi artistic și tehnic o casă frumoasă. De aceea, mă încîntă moștenirea arhitecturală a Bucureștilor, atît cît a mai rămas, căci, din păcate, generația noastră a trăit dispariția dureroasă a unor monumente; o dispariție care, din păcate, continuă și astăzi. Prin urmare, îmi place cartierul de La Șosea, din preajma Statuii Aviatorilor. În clădirea care este acum sediul Institutului Cultural Român,  fosta casă Malaxa, a funcționat, pînă în anii ´80, Ateneul Tineretului, găzduind stagiuni de concerte… Apoi, îmi place cartierul de la Biserica Sfîntul Elefterie, Cotroceni. Îmi plac și case izolate dintr-o zonă sau alta. Eu însumi locuiesc într-un cartier care a scăpat miraculos de la demolare, lîngă Hala Traian – Izvorul Rece, în sectorul 3. Am înțeles că era în plan pentru primele luni ale anului 1990 să fie demolat…

Acolo ați copilărit?

– Din ´71, stau acolo. Deci, locuiesc de niște decenii în aceeași casă, o casă frumoasă, a cărei izolare mi-a îngăduit și îmi îngăduie să studiez oricînd la pian. Un alt mare privilegiu. Sînt încă destule locuri frumoase în București. Mă doare cînd văd că nu întotdeauna sînt îngrijite sau renovate corespunzător. Nu toți concitadinii noștri au simț civic. Asta, pînă la urmă, reprezintă o problemă de mentalitate. Acest oraș, repet, are locuri foarte frumoase, inserții de Mic Paris, care ar trebui îngrijite și apreciate mai mult. Mă gîndesc la clădirile de patrimoniu, cum sînt Palatul Cantacuzino, unde se găsește Muzeul „Enescu”, Ateneul Român, care mă fascinează de decenii…

Discurile și partiturile de la magazinul „Muzica”

– Bănuiesc că de mic mergeați la concertele de la Ateneu, de la Sala Radio…

– Da, am împletit ascultatul muzicii pe viu cu ceea ce îmi ofereau acasă radioul și discurile. Am cumpărat masiv discuri și cărți.

De unde cumpărați discurile?

– De la magazinul „Muzica”. Tot de acolo cumpăram și partituri, care sînt marea problemă a generațiilor de azi. Tinerii artiști le comandă pe Internet, fără să știe neapărat ce ediții găsesc. Era foarte importantă ideea de partituri în album, în care aveai, să spunem, sonatele lui Beethoven în trei volume, sau lucrări de Chopin pe genuri, puteai să încadrezi cutare piesă în ce s-a mai compus în acel gen, să descoperi evoluția stilistică… Astăzi, se extrag numai paginile pe care le ai de învățat. Ideea de a avea o bibliotecă muzicală acasă, o bibliotecă de partituri și de cărți, nu poate fi înlocuită de nimic.

La 14 ani, am publicat o cărticică de proză

– Domnule profesor, citeam că Dinu Lipatti avea mai multe pasiuni: asambla aparate de radio, era atras de fotografie, îi plăcea să șofeze, croșeta… Dvs. aveți sau ați avut asemenea, să le spun așa, „excentricități”?

– Îndemînare manuală am avut, dar nu prea am exersat-o în afara pianului. Viața în fața instrumentului, studiul și diversele greutăți ale sistemului de învățămînt care mi-au ocupat de dimineață pînă seară anii m-au făcut să mă concentrez la maximum pe ceea ce am simțit dintotdeauna ca pe o vocație. Dar, în afara studiului muzicii pe multiple planuri, am făcut literatură, destul de serios, la un moment dat, în anii de gimnaziu. Cred că a fost singurul lux pe care mi l-am putut permite. Am făcut parte din Cenaclul literar al Palatului Pionierilor în anii ´70, pînă să dispară. A fost o experiență aparte. Cenaclul era condus de poeta Veronica Porumbacu, care a pierit în cutremurul din ´77 și care era un mentor, era o adevărată flacără pentru generația noastră. M-a încurajat, am fost publicat în antologii pionierești. Scriam proză. Cu cîteva luni înainte de cutremur, mi-a apărut și o cărticică, la editura Litera, care se numește Diezul de aur. O cărticică de legende și povești. În paralel, am făcut intens compoziție, mi-am prezentat lucrări, vocale și de pian, la Ateneul Tineretului, despre care vă vorbeam. Mi s-a și tipărit, în 1978, un lied pe versuri de Magda Isanos [în broșura Caleidoscop pionieresc, apărută la editura „Ion Creangă”, n.m./A.D.]. Am compus, pînă am intrat în facultate, cît am putut de mult. Fiecare moment liber sau vacanțele le-am dat creației. După aceea, timpul mi s-a tot îngustat. Sper să revin cîndva la această îndeletnicire. Am rămas cu o anumită îndemînare de a scrie sau de a stiliza texte, de a redacta partituri. Acum, învățămîntul ne obligă să îndrumăm lucrări de licență și de master. Studenții nu sînt neapărat pregătiți, nu fac filologie. Li se cere, pe lîngă instrument, o parte teoretică scrisă, cu rigorile ei. Așa că această abilitate m-a ajutat. Sînt recunoscător unor mentori pentru asta. Întîlnirea cu maestrul Gabriel Amireș a fost decisivă pentru a mă orienta, cu prioritate, spre performanța pianistică.

Relație ambiguă cu matematica

– Încerc uneori să-mi imaginez cîte ceva despre cei cu care stau de vorbă. Nu-mi dau seama de ce, în cazul dvs., mi-am imaginat că sînteți și un foarte bun șahist.

– Nu știu șah! Dar, într-adevăr, i-am admirat întotdeauna pe șahiști. Mi se pare un sport al minții extraordinar. Am fost silit de viață să-mi reduc preocupările, să storc maximum de performanță din arta muzicală, să citesc mult, să mă informez mult. Plus alte lucruri pe care viața te obligă să le faci. Probabil că există niște legături între alambicatele combinații armonice ale sunetelor pe care încerc să le fotografiez cu ochii minții și să le rețin printr-o logică muzicală, printr-un echilibru al secțiunilor, al rezolvărilor armonice, cu combinațiile și logica șahului. Cu matematica am avut, să spun așa, o relație ambiguă! Geometria mi-a plăcut, algebra mai puțin. Dar am în familie muzicieni performanți, proveniți din arhitectură și inginerie. Am doi veri care sînt cercetători în matematică: Sergiu și Andrei Moroianu. Mama lor a fost membru corespondent al Academiei Române pe linie de matematică. În fine! Da, șahul a rămas un teritoriu la care mă uit cu jind și care cred că este fascinant inclusiv pentru un muzician.

Lumea artei este foarte dificilă

– Soția dvs. este o excelentă violonistă, doamna Mioara Moroianu, membră din 1990 a Filarmonicii „George Enescu”. Ce înseamnă pentru dvs. să aveți alături o persoană cu care împărtășiți aceleași bucurii și crezuri artistice?

– Lumea artei este foarte dificilă. Există un raport între problemele inerente, de zi cu zi, și stările înalte, de performanță și autoperfecționare continuă. Reducînd, sînt două căi posibile: să ai lîngă tine un om de aceeași profesiune, care să te înțeleagă, care să te ajute să depășești probleme, momente de neîncredere, lovituri pe care ți le dau viața sau confrații. Cel puțin la noi în țară nu sîntem scutiți mai nicicînd de așa ceva. Asta ar fi o variantă. Cealaltă variantă ar fi să ai lîngă tine pe cineva devotat, dar de altă meserie, care să vegheze din off, din umbră și să-ți ofere un echilibru, fără să fie propriu-zis implicat în fenomenul artistic, fără să existe riscul de ciocnire de orgolii, de concurență – astea sînt cele mai cumplite într-o căsnicie de artiști. La mine a fost varianta primă, în sensul ideal. Pot să spun că am avut și aici o minunată șansă, să am alături un muzician de mare probitate și modestie, cu calități care m-au fascinat și fără de care nu se poate face artă înaltă. Încercăm să ne sprijinim reciproc cît putem de mult și să ne „certăm” unul pe altul că celălalt este prea modest…

Vedem cum cîștigă cei care sînt mai tupeiști, care dau telefoane mai des

Dacă-mi îngăduiți, am observat la dvs., urmărindu-vă în unele emisiuni disponibile pe YouTube, o modestie din altă epocă…

– După mulți din jurul nostru, e un mare defect acest lucru. Destui pătrund în prim-plan cu coatele și cu un soi de tupeu și de obrăznicie străin de arta înaltă. Pe de altă parte, la noi, în materie de artă, instituția impresariatului, dispărută după Război, nu a mai renăscut. În domeniul muzicii clasice, lipsesc acei intermediari calificați, care să știe să propulseze artistul, să-l scutească de discuțiile cu instituțiile de concert, de spectacol, cu omologii din alte țări… Trebuie să ne luptăm singuri cu decidenții culturali, mai mult sau mai puțin competenți, mai mult sau mai puțin dispuși să sprijine valorile muzicale destul de puține care mai sînt în țară. Aș sublinia cu tristețe că aparțin unei generații care este, în mare parte, descompletată. Mulți dintre colegii mei nu mai sînt în țară, au emigrat. Și atunci, sigur că se simte un gol între generațiile mai vîrstnice și cele tinere. Generații tinere care ne consideră pe noi vîrstnici în acest moment! Trebuie să ne zbatem mai mereu singuri, să încercăm să luptăm cu reținerea și cu modestia pe care le cer slujirea cu răspundere a actului muzical. Vedem cum cîștigă cei care sînt mai insistenți, mai tupeiști, care dau telefoane mai des. Din comoditatea sau ignoranța unor oameni din birouri sînt programați să cînte, sînt trimiși în străinătate să reprezinte țara nu neapărat valori, ci cei care se dovedesc mai insistenți. Ne luptăm cu această situație și nu este ușor deloc. Revenind la ce m-ați întrebat adineauri, am găsit un partener de viață minunat. Din păcate, nu avem mult timp să cîntăm împreună. Viața artistică a fiecăruia nu ne oferă prea des această posibilitate. Eu am concertele mele, soția mea este membră performantă a primei orchestre a țării, Filarmonica „George Enescu”. Sînt activități care ne storc de puteri, dar într-un mod plăcut. Încercăm să fim de folos societății cît putem de mult, s-o îmbunăm și să-i inoculăm încredere, să-i arătăm că trebuie să existe și lucruri frumoase în viață.

Amintiri din decembrie 1989

– Am notat, pregătind acest interviu, o întrebare despre decembrie 1989. Aveați atunci 27 de ani. Cum ați trăit acel moment, ce sentimente v-au încercat, unde erați?

– Sînteți primul care mă întreabă asta de atunci! Absolut primul!

Nu știu dacă să mă bucure sau să mă întristeze acest lucru…

– Spre spaima celor din jur, care mă implorau să mă păzesc, am vrut să trăiesc în stradă acele evenimente. Mi s-a părut firesc, simțeam că așa trebuia să fac. Voiam să fiu martor al evenimentelor, voiam să mă îmbogățesc cu ceva pe viu. De aceea, în 21 decembrie am stat ore în șir în Piața Universității, pînă seara tîrziu, la baricadă, cînd a început să se tragă mai puternic. Pe 22, iarăși, am stat în oraș pînă spre seară. Cu destul risc, am stat și în 14-15 iunie 1990, la mineriadă. Dar și în ziua de 13 iunie am văzut, ca un fel de reporter, momentele cheie din tot ce s-a întîmplat în perimetrul Pieței Universității și la Ministerul de Interne. Am umblat mult prin oraș în acele zile. Mi se părea că sub ochii noștri se scria istoria și consideram că nu pot lipsi. M-am nimerit la Tîrgu Mureș în prima zi a confruntărilor interetnice din martie 1990. Am participat, în aprilie-iunie 1990, cît am putut, la demonstrațiile din Piața Universității. Sigur că am făcut-o – așa mi s-a părut firesc – cu discreție, fără să încerc să mă fac văzut și să mă bat cu pumnul în piept că am fost în Piață, cum au făcut unii după aceea, amintind poate indecent de des acest lucru.

Asta mă îndeamnă să cred că nu aveți certificat de revoluționar…

– Nu este cazul. Mi-aduc aminte cum s-au scris, cu vopsea, versurile din „Deșteaptă-te, române!” în 21 decembrie, pe la 6 seara. Eram la cîțiva metri distanță, am văzut cum s-a scris literă cu literă. Băteau clopotele de la Biserica Colțea. Lucruri care nu se pot uita. M-a ferit Dumnezeu să mi se întîmple ceva rău în mulțimea aceea de oameni. Am trăit ca o dramă personală secerarea atîtor sute de oameni. Mai aud și acum vocile unora dintre ei. Au fost momente care mă vor bîntui toată viața. La fel, cutremurul din ´77, cînd au pierit mari artiști. Între aceștia, și tînărul pianist Tudor Dumitrescu, despre care astăzi, din păcate, se vorbește atît de puțin… Am amintit-o pe poeta Veronica Porumbacu, de care am fost apropiat la acel cenaclu de la Palatul Pionierilor. Eram elev de liceu atunci, în ´77. După cutremur au început și amputările masive de fond arhitectural din București. Sînt momente care m-au marcat și, într-un fel, m-au construit. Am simțit nevoia să cunosc momentele cheie ale convulsiilor postrevoluționare, să le știu în toate nuanțele și în toate amănuntele. Dacă nu direct, pentru că nu am putut participa întotdeauna la ele, atunci măcar din surse credibile. Și cred că oricine ar trebui să facă acest lucru.

Cu Teatrul Evreiesc de Stat în Berlinul de Est

– Încă făceați naveta la Tîrgoviște în decembrie 1989?

– Nu. În urma definitivatului, am reușit, în sfîrșit, cu legile de atunci, să pot da un concurs în București. În toamna lui ´89, am concurat pentru un post de corepetitor cu studii medii la Teatrul Evreiesc de Stat, unde am stat un an. A fost o altă experiență culturală interesantă, după anii de la Tîrgoviște. Am avut și o participare internațională cu teatrul, în ianuarie 1990. Era al doilea turneu artistic postrevoluționar, aprobat în ultimul moment. A fost un spectacol muzical, cu 4 actori, între care Maia Morgenstern. Altă experiență interesantă. Am fost în Berlinul de Est. Poarta Brandenburg se deschisese. Noi nu puteam trece cu pașaport din Est în Vest, dar est-berlinezii puteau, pentru o zi, cu obligația să se întoarcă seara. Plecau dimineață și se întorceau seara.

Cum era atmosfera în Berlin, plutea în aer ideea de reunificare?

– Cred că da. În noiembrie ´89, a căzut zidul. Se simțea, într-adevăr, un aer de libertate. În același timp, mi-aduc aminte cît de cald a fost primită delegația noastră. Se uitau la noi ca la niște eroi, pentru ei eram niște oameni care au învins balaurul! Atunci, în Berlinul de Est se schimbau lei, cot la cot cu alte valute. Ne-am simțit mîndri. Istorie… Cînd ne-am întors, n-am putut ateriza imediat. În aceeași seară sosea în România, după zeci de ani, Ion Rațiu. Avionul nostru a aterizat la Constanța, pentru că pe „Otopeni” se organizase o primire oficială pentru Ion Rațiu. În fine! În lunile acelea am fost, ca angajat la teatru, destul de liber. Am cunoscut și mi-am descoperit propriul popor. Cu toate dezamăgirile de mai tîrziu. Iar în 1990, s-au deschis, în sfîrșit, concursurile la Facultate și am putut intra asistent. Nu la Pian, ci la Muzică de cameră. Peste 4 ani, am ajuns, prin concurs, la Pian principal, unde sînt și astăzi.

Trebuie să fim mai grijulii cu tinerii

Am simțit, în mărturisirile dvs., umbra unor dezamăgiri. Care este cea mai mare dezamăgire pe care o purtați cu dvs.?

– Am încercat de cînd am absolvit facultatea, în ´85, să obțin un post de solist concertist, să pot propune, în stagiuni, integrale de lucrări, cicluri tematice… Nu s-a putut niciodată. A rămas o neîmplinire de viață. Dar am încercat, ca outsider, să marchez stagiunile muzicale cît am putut mai bine. Și, de asemenea, am încercat să-mi îndeplinesc cît mai bine misiunea din învățămînt.

– Vă împlinește profesoratul?

– N-am crezut că învățămîntul o să fie o a doua vocație! Unii confrați influenți mi-au creat imaginea de profesor care mai cîntă în timpul liber; aici ar fi locul meu, ca să nu deranjez viața muzicală, viața de concert. Mă lupt cu ștampila aceasta de mulți ani. Dar am considerat că a face învățămînt este o responsabilitate uriașă. La fel ca pe scenă. Învățămîntul nu e doar un mijloc de a-ți rotunji niște venituri. Normele sînt mari, răspunderea este și mai mare. De la 4 studenți în anii ´90, azi avem 10, ceea ce înseamnă o răspundere uriașă de timp, care nu se poate cuantifica. Dacă vrei să duci niște tineri spre performanță, trebuie să te implici foarte serios. Să le alegi programe de concursuri, să mergi, pe cît se poate, la concertele lor, precedate de repetiții de sală. Toate acestea sînt în plus față de ce faci cu ei la catedră. Oficial, doar o oră și un sfert pe săptămînă lucrăm cu ei. Însă cu cei performanți e nevoie de mult mai mult timp. Au fost bucurii și aici. Nu e ușor, fiindcă studenții se schimbă de la an la an, ca mentalitate și determinare, însă talente apar tot timpul. E un lucru miraculos și ar trebui să fim mai grijulii cu tinerii, să îi ajutăm să devină profesioniști, să fie cît mai dedicați și mai culți în ceea ce fac. Mă străduiesc să pun o cărămidă și aici!


Fotografiile care ilustrează acest material au fost realizate de colegul nostru, Mihăiță Stroe, cu ocazia recitalului extraordinar susținut de maestrul Viniciu Moroianu pe 25 martie a.c., în cadrul celei de-a doua ediții a Festivalului „I love Lipatti”, un festival creat de regizoarea Alice Barb, în 2017. Evenimentul, petrecut între 19 și 25 martie 2018, cu intrare liberă, la Casa Artelor „Dinu Lipatti” din București, a oferit melomanilor, seară de seară, un program dens, la care și-au adus contribuția numeroși artiști. Astfel, timp de o săptămînă, în frumoasa clădire din bulevardul Lascăr Catargiu nr. 12 unde a copilărit Dinu Lipatti au fost conferințe, au fost recitaluri, a fost o expoziție fotografică și, de asemenea, a fost proiectat un film documentar. Toate acestea consacrate marelui muzician român. Iar pe 25 martie, pianiștii Horia Maxim și Viniciu Moroianu au dăruit publicului „Integrala lucrărilor pentru pian solo” de Dinu Lipatti.

Trending

Copyright © 2017 trenul nostru