Facebook

Special

Ratarea e a lui Daum. Vina e a noastră, a tuturor

Publicat

pe


Cu ochii-n 4-4-2


Asta este. Echipa națională de fotbal a României a irosit de timpuriu orice șansă de calificare la Mondialul de anul viitor, găzduit de Rusia. Ar fi fost frumos ca, în 2018, odată cu Centenarul Marii Uniri, România să participe la un Campionat Mondial. N-a fost să fie frumos.

Au urmat, ca de obicei în asemenea anotimpuri ale eșecului, nu atît analize chibzuite, cît învinuiri impulsive și rafale de pamflet. Îndreptate mai ales către ex-selecționerul Christoph Daum, care a preluat reprezentativa noastră vara trecută, după europeanul francez, unde – nu strică să ne amintim – România, antrenată pe atunci de Anghel Iordănescu, a părăsit competiția încă din faza grupelor. Învinsă dureros, în ultimul meci, de Albania, debutantă la un turneu final. Așadar, Daum ar fi trebuit să ne ducă în Rusia. Pe bani grei (45 000 de euro lunar), nu din excentrice carități. Cum se știe, Daum nu ne-a dus în Rusia. De aici, maldăre de bășcălii, insulte și imprecații la adresa antrenorului german.

De fapt, contestările au pornit devreme. Foarte devreme. Înainte ca România să dispute vreun meci cu Daum selecționer. Izvorînd, aceste contestări, dintr-o mîndrie națională atinsă de irascibilități xenofobe. Nici nu se uscase bine semnătura lui Daum pe contract, că deja izbucniseră antipatiile și indignațiunile etniciste: în loc să avem antrenor neaoș, iubitor de glie și de neam românesc, ne-am dat, bezmetic, pe mîna unui mercenar… S-a ajuns, apoi, în spiritul filajelor tabloidale, la biografia lui Daum. Care adăpostește și lucruri mai puțin curate: la începutul anilor 2000, neamțul a fost în centrul unui scandal legat de consumul de narcotice. Din acest motiv, Daum a pierdut naționala Germaniei, pe care urma să o pregătească dacă isprăvile cu substanțe halucionogene n-ar fi ieșit la iveală. Ca să înțelegem ce antrenor este Daum! Nu doar un venetic arghirofil, ci și un depravat, care ar fi pogorît prăpădul peste cristalinul fotbal românesc. Un fotbal în care cel mai valoros jucător al epocii „douămiiste”, Adrian Mutu, era gonit de la Chelsea pentru că se dedase cocainei. Nu bagatelizez faptele de odinioară ale lui Daum; dar nici nu putem judeca obsesiv o persoană pentru niște culpe din Vergangenheit. Adrian Mutu, lider al generației sale, nu a întîmpinat aceeași ostilitate. Iar lui Daum unele instanțe moraliste au ținut, cu o îndîrjire grosolană, să-i transforme greșelile în etichetă. Toate aceste zgomotoase urături de bun-venit, repet, înainte ca România să dispute vreun meci sub comanda antrenorului german. Sigur, au fost și voci decente. Au fost și voci partizane. Chiar și după ratarea calificării, devenită instantaneu „catastrofă” națională, unii – e adevărat, nu foarte numeroși – au păstrat o atitudine echilibrată față de Daum. Însă cei mai mulți, de la ziariști sportivi la oameni de fotbal, l-au desființat impenitent pe fostul selecționer. Personal, nu cred că vina pentru acest al cincilea mondial la rînd – din 2002 încoace – fără România îi aparține în exclusivitate lui Daum. Să desfășurăm, mai întîi, o retrospectivă a campaniei.

Cu Daum și înainte de Daum

Septembrie 2016. Încep preliminariile. România strînge un prim rezultat prost. 1-1, acasă, la Cluj, cu Muntenegru. Nicolae Stanciu irosește, în prelungiri, o lovitură de la 11 metri. Octombrie 2016. Învingem cu 5-0 în Armenia. De neignorat faptul că gazdele evoluează în inferioritate numerică din minutul 3. Peste cîteva zile, un 0-0 rece în Kazahstan. Noiembrie 2016. Polonia ne bate cu 3-0 la București. Avem, după patru meciuri, 5 puncte din 12 posibile. Miștocăreli și perdafuri pentru Daum. Rămîn, totuși, niscaiva speranțe de reabilitare pentru 2017. Le risipim grabnic. 0-0, în primăvară, cu Danemarca la Cluj. Polonia ne bate, estival, în iunie, cu 3-1 la Varșovia. Vine toamna. Batem chinuit Armenia la București, cu 1-0, după ce Bogdan Stancu ratează un penalty. Spectatorii cer demisia lui Daum. Returul cu Muntenegru, la Podgorica. Jucăm slab, deprimant de slab. Pierdem la limită, 1-0. Mai sînt două partide. Cu Danemarca, în deplasare, și cu Kazahstan, acasă. Două partide de palmares. Calificarea este matematic compromisă după meciul din Muntenegru. Pe scurt: 2 victorii, 3 egaluri, 3 înfrîngeri.

Statistica pomenită este dezamăgitoare. Dar, să recunoaștem, statistica, în general, este nu o dată injustă. Categoric, aceste cifre nu îl avantajează deloc pe Daum. În cele două meciuri restante, cu Danemarca și Kazahstan, bilanțul s-ar fi putut îmbunătăți. Irelevant însă, din moment ce obiectivul declarat fusese calificarea. Or, în sport, rezultatele constituie principalul argument al unui antrenor. Nu eleganța discursului, nu neapărat civilitatea. În absența rezultatelor, acestea devin, din păcate, calități neglijabile. Este însă corect să-i imputăm atît de agresiv fostului selecționer zestrea austeră de puncte? Pînă să descindă Daum în România, naționala noastră era cumva din turneu final în turneu final? Pe parcursul a 20 de ani, România a obținut doar 2 calificări la turneele finale! Și acelea de campionat european, nu mondial. În 2008 și 2016. În 2008 cîștigînd grupa de calificare (notre respect, Victor Pițurcă!), în 2016 de pe locul 2, profitînd de larghețea UEFA, care a mărit numărul de participante, de la 16 la 24… Ne cam bîntuie stări amnezice. Nu s-a scurs decît un an de cînd Albania umilea România la Euro. Fotbalul românesc se află, de două decenii, în criză. Cele două calificări evocate, dintre care una obținută prin dărnicia reformistă a UEFA, descriu limpede situația fotbalului nostru. Noi, în schimb, cuprinși de o exigență ebluisantă, l-am terfelit de zor pe Daum în ocări și diatribe că nu vom fi la Mondialul din Rusia, de parcă pînă să sosească el în România eram de-ai casei pe la turneele finale! Mă miră, de aceea, pătimașa opacitate a unor comentatori de sport – și nu numai – care îl acuză pe antrenorul german de prăbușirea fotbalului românesc.

Daum a plecat. A avut, oricum, nervi tari. (A mai scăpat și cîteva vorbe nepotrivite, dar la ce rechizitorii murdare a trebuit să suporte, erau previzibile și riposte.) Nu insinuez că Daum a fost o victimă. Nici vorbă de așa ceva. Un antrenor de fotbal își afirmă competența prin rezultate. Numai că, într-un fotbal șubred, a cărui campioană, Viitorul Constanța, este eliminată violent din preliminariile preliminariilor Champions League de Apoel Nicosia (1-0, 0-4), a cărui vicecampioană este eliminată, la fel de violent, din play-off-ul Champions League, de Sporting Lisabona (0-0, 1-5) performanța se mai poate dobîndi doar prin ezoterisme. Spre ghinionul lui, Daum nu stăpînește atari puteri.

Întoarcere în timp. Mică autobiografie cu Radeberger și nori de Bordeaux

Vara anului 1998. Termin clasa a IV-a. România este prezentă la Mondialul francez. Grupă de foc: Columbia, Anglia, Tunisia. 15 iunie. Primul meci, cu Columbia, la Lyon. În dimineața meciului, merg la școală, pentru testul de limba engleză care stabilește cine va alcătui clasele de avansați în ciclul gimnazial. Înainte de examen, cumpăr „ProSportul”. Pe prima pagină, Hagi cu mîna în dreptul inimii, la intonarea Imnului. „Mîna e a lui Hagi, inima e a noastră, a tuturor”. Parcă acesta era titlul. Îi spun maică-mii, care mă însoțește, că, dacă trec examenul, cîștigă și România. Ea îmi răspunde că așa se va întîmpla. Iau examenul cu 75 de puncte. Seara, meciul României. Îl văd cu bunicii mei. Adrian „Cobra” Ilie înscrie un gol de generic, chiar înainte de pauză, lobîndu-l cu sînge rece pe Mondragon. 1-0, scor final. Bunica îmi spune că nu se va mai uita la meciurile României. Trăiește în prea mare tensiune aceste întîlniri. Pe străzi, în țară, e fiestă, e bairam, e paranghelie, e tămbălău. Cuvinte de împrumut. Nu întîmplător. „De bucurie rar avurăm parte,/ În unele duminici pe la nunți…” 22 iunie 1998. Al doilea joc din grupă, cu Anglia, la Toulouse. Văd meciul cu bunicii mei. Înainte de meci, bunicii mă trimit să iau o sticlă de bere de un litru. Ei au spus „Radeberger”, eu m-am întors cu „Gambrinus”. „Radeberger” nu am găsit, dar n-au zis nimic. Era bine așa. Voi găsi „Radeberger” abia peste vreo 20 de ani, la Dresda. Se cîntă imnurile. Cîțiva fotbaliști englezi: David Seaman, Sol Campbell, Tony Adams, Alan Shearer, Paul Scholes, David Beckham, Michael Owen. La pauză, cînd era 0-0, mîncăm cartofi prăjiți cu salată de roșii. Spun că vom cîștiga cu 2-1 și că va intra și Marius Lăcătuș. Lăcătuș era fotbalistul meu preferat. Învingem cu 2-1 și intră și Marius Lăcătuș. Alte „profeții” n-am mai exersat! Sîntem în optimi. Pe străzi, în țară, e fiestă, e bairam, e paranghelie, e tămbălău. Cuvinte de împrumut. Nu întîmplător. „De bucurie rar avurăm parte,/ În unele duminici, pe la nunți…” De atîta bucurie, în cantonament, tricolorii își vopsesc părul în blonziu. 26 iunie. Al treilea meci din grupă, cu Tunisia, pe Stade de France. Fotbaliștii români sînt blonzi. Marius Lăcătuș e titular. Îl lovește cu pumnul, din alergare, pe Trabelsi. Un croșeu de stînga. Iordănescu îl scoate de pe teren la pauză. Meciul se încheie la egalitate, 1-1. Nu mai contează. Cîștigăm grupa. Pe străzi, în țară, e veselie. Ceva mai potolită. Fiesta, bairamul, paranghelia, tămbălăul au fost după Anglia. 30 iunie. Optimi de finală. Jucăm cu Croația, la Bordeaux. Fotbaliștii români sînt tot blonzi. Văd meciul la Predeal, cu bunicul meu, în vizită la un cunoscut de-al lui. Acolo am jucat prima dată biliard. Prietenul bunicului meu avea masă de biliard. Pierdem meciul cu croații. 0-1. Pe Valea Prahovei se strîng nori de furtună. „Norii ăștia vin de la Bordeaux!”, zice prietenul bunicului meu. A fost ultimul meci al României la un Campionat Mondial.

De la Marius Lăcătuș la Alexandru Băluță. Lungul drum al zilei către noapte

Din nou la meciul de la Podgorica, unde, puși la respect de Muntenegru, am încheiat oficial planurile rusești. 4 septembrie 2017. Dimineața, intru pe gsp.ro. Văd, în pdf, și prima pagină a ediției tipărite. Poză mare cu selecționerul. Titlu: „Daum, nu ne strica și Euro!”. La 8:13 p.m., prozatorul Nicolae Iliescu scrie cu skepsis pe Facebook: „O întrebăciune ca o lovitură de teatru: la ce oră e Muntenegru?”. Și are dreptate. România joacă dezolant. 0-0 la pauză. În minutul 64, Daum îl introduce și pe Alexandru Băluță. Jucătorul Universității Craiova. (Diminutiv al legendarului Balaci? Nici măcar asta nu reușește să fie Băluță, biet zmeuleț într-un campionat anemic!) Care Băluță n-a izbutit mai nimic la Podgorica. Cum, de altfel, n-a izbutit nici unul dintre jucătorii noștri. În 1998, un fotbalist de calibrul lui Marius Lăcătuș era doar rezervă. A intrat 5 minute în meciul cu Anglia și a prins unsprezecele de start abia în meciul cu Tunisia, cînd, fiind deja calificați, Iordănescu – ce mică-i lumea, ce mare-i Albania! – menajase titularii. Cam asta e diferența dintre România din urmă cu 19 ani, care cîștiga en fanfare o grupă de Campionat Mondial, și România anului 2017, învinsă de Muntenegru, în preliminariile unui Campionat Mondial. Atunci, în 1998, pe banca de rezerve era Marius Lăcătuș, acum, în 2017, pe banca de rezerve așteaptă cuminte Alexandru Băluță. Atunci, în 1998, jucau Gică Hagi, Gică Popescu sau Dan Petrescu, acum, în 2017, joacă Bogdan Stancu, Valerică Găman sau Alin Toșca. Nu e inechitabilă comparația, în sensul că lui Hagi et comp. le cunoaștem realizările, în timp ce Stancu et. comp. au timp să crească. Fals. Bogdan Stancu are 30 de ani, 53 de selecții la națională și 14 goluri. Valerică Găman are 28 de ani, 15 selecții la națională și un gol… Dincolo de aceste interpretări seci, „structuraliste”, putem întrebuința, în sprijinul demonstrației, și bătrînul „impresionism”. Să ne gîndim, bunăoară, la prestațiile memorabile ale lui Bogdan Stancu în tricoul naționalei. Sau ale lui Valerică Găman. Mă tem că în dreptul acestor nume zace pauperitatea. Au apus vremurile în care B.U.G. Mafia cînta „Îi am pe Hagi cu ai lui, mă ridică la cer”.

Noua ordine a mediocrității

I s-a reproșat vehement lui Daum că nu a vrut să îl convoace pe Alibec pentru „dubla” din septembrie, că jocul României ar fi fost altul cu Alibec, că Alibec străbate o perioadă grozavă (de povestit nepoților, nu alta…). Nu mă aventurez în chibițăreli contrafactuale. Poate ar fi arătat, într-adevăr, altfel jocul României cu Alibec în teren. N-am de unde să știu. Știu însă, elementar-tautologic, că o echipă înseamnă, dincolo de vedetă, echipă. Hagi, oricît de talentat era, a avut alături o echipă. Alibec – fără a-l apropia necugetat, prin această comparație, de talentul lui Hagi – nu s-ar fi putut baza pe o echipă. Bogdan Stancu, Valerică Găman sau Alin Toșca – pentru a enumera doar trei jucători „indispensabili” –, sînt figuranți la echipa națională. Putem să-l afurisim pe Daum pînă la plictis că nu i-a făcut loc lui Alibec pentru dubla cu Armenia și Muntenegru. România are nevoie, în momentul de față, de o echipă, nu de o vedetă. Numai că pentru a forma o echipă solidă, trebuie și un fotbal solid. Sănătos. Este sănătos fotbalul românesc? Am așezat, mai sus, rezultatele campioanei și vicecampioanei în preliminariile Champions League. Dacă ar fi numai aceste rezultate! Sînt, în fotbalul nostru, atîtea și atîtea probleme, de la precaritatea centrelor de copii și juniori – pepinierele, cum se spunea cîndva – la soarta fantomatică în care se găsesc unele echipe de tradiție…

La echipa națională, selecția urmărește, în mod prioritar, performanța. Cu alte cuvinte, lotul echipei naționale adună cei mai buni jucători ai momentului. În cazul României, cei mai buni jucători ai momentului, jucătorii chemați la echipa națională, sînt – de ceva ani, nu de ieri, alaltăieri – niște jucători mediocri. Pentru că acesta este standardul. Indiferent de capriciile antrenorilor. Sîntem obligați să căutăm calificări la turneele finale cu jucători mediocri. Din simplul fapt că nu avem alții. Pînă și vedeta Alibec, sărită din schemă de Daum, este, să fim realiști, o vedetă mediocră. Străini de performanță, propulsăm mediocritatea în locul acesteia. Iar în locul mediocrității împingem, inevitabil, submediocritatea.

De la fotbal la facultăți și nu numai

Discuția poate migra cu ușurință și în alte domenii. Căci Bogdan Stancu, Valerică Găman sau Alexandru Băluță, să mă ierte impresarii lor, să mă ierte familiile lor, să mă ierte și ei, nu sînt doar niște jucători de fotbal. Bogdan Stancu, Valerică Găman sau Alexandru Băluță sînt, generic vorbind, și mulți dintre absovenții de facultate de azi. Nivelul fotbalului românesc exprimă fidel, îmi pare rău s-o spun, și nivelul societății românești. O societate asaltată de mediocritate. Ceea ce n-ar fi rău. Mediocritatea reprezintă o condiție onorabilă. Numai că mediocritatea desemnează din ce în ce mai frecvent – abuziv, desigur – performanța. Dar despre cum se descurcă Valerică Găman și Alexandru Băluță prin facultățile patriei, într-un alt număr.

Revenind la fotbal, calificarea a fost pierdută cu mult înainte de a începe preliminariile. Calificarea a fost pierdută cu mult înainte de a-l avea antrenor pe Daum. Calificarea am pierdut-o noi toți. Contractul e al lui Daum, echipa e a noastră, a tuturor. Ratarea e a lui Daum, vina e a noastră, a tuturor. Și e a noastră pentru că ne complacem adesea în jocurile mediocrității.

1 Comentariu

1 Comentariu

  1. AILLILKYASSUFF

    8 iunie 2018 at 10:47

    Poids est comment calleux votre sang pousse contre les parois de vos arteres lorsque votre coeur sentiment pompe le sang. Arteres sont les tubes qui transportent prendre offre sang loin de votre coeur. Chaque age votre manque de sensibilite bat, il pompe le sang par vos arteres a la flanerie de votre corps.
    https://www.cialispascherfr24.com/prix-cialis-10-mg-au-maroc/

Lăsați un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Deschideți articolul

Trending

INTERVIU

„Unii confrați vor să fiu doar profesor, ca să nu deranjez viața de concert”

Publicat

pe


Interviu-Express


Încă din luna decembrie a anului trecut îmi doream un interviu cu pianistul Viniciu Moroianu, după ce asistasem la concertul susținut de dumnealui la Sala Radio, de Ziua Națională a României (unde a interpretat copleșitor, inenarabil Concertul în la minor pentru pian și orchestră op. 54, de Schumann). Am reușit să ne întîlnim abia în această primăvară, pe 15 martie, la Universitatea Națională de Muzică din București. Acolo, în Cancelaria instituției, s-a și desfășurat convorbirea care urmează. I-am spus distinsului muzician că mi-ar plăcea să rezulte un interviu preponderent „biografist”. Care să strîngă amănunte mai puțin cunoscute, dincolo de ceea ce putem lejer afla pe Internet sau în broșurile din sălile de spectacol. Cu îngăduința/„complicitatea” dumnealui, chiar așa a ieșit dialogul nostru. Un interviu preponderent„biografist”, fără fracul și papionul din fotografii – însă la același standard al eleganței –, care adună mai ales secvențe memorialistice. Destule, inedite. A fost, cum veți vedea parcurgînd sumarul acestui număr al revistei noastre, o întîlnire rodnică. Îi mulțumesc și aici pentru bunăvoința pe care ne-a arătat-o. Reperele activității concertistice și discografice a lui Viniciu Moroianu le puteți găsi pe pagina de Facebook a artistului. Tot acolo sînt anunțate și recitalurile dumnealui. Acum, vă invit să descoperim împreună, altfel decît îl știm de pe scenă sau din caietele-program, un mare artist. De o modestie pe măsura harului său.



Tocmai mi-am închis telefonul. Pornind de la acest lucru, vreau să vă întreb, stimate domnule Viniciu Moroianu: e un deranj cînd mai auziți din sală, în timpul recitalurilor dvs., soneria telefoanelor?

– Pentru mine este, într-adevăr, un deranj. Poate ați auzit în timpul Festivalului „Enescu” artiști care spun că nu îi deranjează deloc asemenea zgomote, că e bine să vină lumea la concerte… Nu știu, totuși, cît de sinceri sînt unii dintre ei! A da viață unei partituri presupune un efort de concentrare și de coeziune a mesajului pe care îl trimiți să treacă rampa și atunci sigur că orice zgomot, mai mult sau mai puțin strident, te perturbă. În același timp, trebuie să fim căliți și să ducem discursul muzical mai departe, sperînd ca acele zgomote să dureze cît mai puțin sau să se întîmple cît mai rar!

Înainte de ´89, la Conservator s-a făcut minimum de politică

Mi-ați spus dimineață, telefonic, să ne vedem la Conservator. Denumirea oficială a acestei instituții este Universitatea Națională de Muzică din București. Care era titulatura în anii studenției dvs.?

– Pe atunci, se numea Conservatorul de Muzică „Ciprian Porumbescu”. A rămas în limbajul curent această denumire de origine franceză. S-a schimbat de mai multe ori denumirea pînă să se ajungă la cea de acum. Și din rațiuni de reprezentare, de finanțare, ca să înțeleagă ministerul de resort mai bine cine sîntem și ce vrem! Mai de mult, această instituție s-a numit Academia Regală de Muzică. Dar denumirea de Conservator a rămas adînc întipărită. Inclusiv în limbajul studenților. Este instituția unde m-am format și toți vorbim despre ea folosind acest titlu.

– Ați devenit student al Conservatorului în 1981…

– Așa este.

– O perioadă care, din punct de vedere politic și nu numai, nu era prea fericită. Cum simțea un tînăr artist realitățile acelei epoci, ce împliniri putea afla?

– Situația acelor ani nu e chiar atît de ușor de cîntărit în puține cuvinte. Sigur că aparțineam sau ne formam să devenim membrii unei bresle despre care nu prea se înțelegea de ce face umbră pămîntului. Lucrurile se atrofiau, se stricau de la an la an. Promoțiile de după mine au luat, cu fiecare an, viața în piept încă mai dur decît promoția noastră. Așa cum, invers, colegii mei cu 1-2-3-4 ani mai vîrstnici au mai prins niște trenuri, care s-au blocat în stații cu fiecare an care a trecut. Examenul de admitere era foarte drastic, locurile se tot împuținau… Prin urmare, eram foarte motivați să facem performanță. Eram puțini, ne cunoșteam între noi, exista o solidaritate, exista o dorință de a ne ajuta, de a ne bucura unii de succesele celorlalți. Am prins o generație aleasă de profesori, formați în perioada interbelică, care ne-au fost modele. Totuși, în această instituție s-a făcut minimum de politică. În afară de portrete și lozinci, s-a vorbit despre arta înaltă în sălile de curs și în sălile de instrument. Profesorii încercau din răsputeri să ne sprijine, să ne fie alături. Ne era tot mai mult tăiat contactul cu Occidentul, pașaport primeam cu imensă greutate. Funcționa prezumția de vinovație că nu ne vom mai întoarce, ceea ce se tot întîmpla cu colegii mei. Din ce în ce mai mulți rămîneau în străinătate.

Cînd am absolvit, posturile în București și în orașele mari s-au redus aproape spre zero

– V-a tentat și pe dumneavoastră acest gînd?

– Da, am cochetat cu gîndul acesta. Însă m-am întors de fiecare dată în țară. Finalmente, nu regret, deși anii aceia au însemnat destule sacrificii și privațiuni. Revenind la ce m-ați întrebat, atmosfera artistică în sine nu era neapărat sumbră. Dar asta se datora mai ales unora dintre profesori, care erau de mare calitate. Unii au emigrat în timpul studenției mele. Am avut norocul să-i prindem o vreme. A fost un mare privilegiu. Cum spuneam, lucrurile se înrăutățeau de la an la an. Eu am dat pe 6 locuri la pian, după mine au fost 5 și, după aceea, pînă în ´89, numai 3. La celelalte instrumente, locurile erau și mai puține, au fost chiar și ani închiși. Lucruri triste… Promoția care termina cînd am intrat eu a prins ultimul așa-numit an de specializare, ceea ce se cheamă astăzi masterat, care însemna un post mai bun, de solist de stat la o filarmonică. Exact cînd am intrat eu, acest an cinci s-a desființat. Posturile în București și în orașele mari s-au redus aproape spre zero. De exemplu, cînd am terminat eu, pentru București posturile erau închise. Se putea obține, prin detașare, un post într-o orchestră filarmonică din țară. În nici un caz în Capitală. Ca absolvent de Pian, aveam de ales între a lucra în sistemul culturii – în cămine culturale și în școli populare de arte – sau învățămînt, unde lucrurile erau și mai complicate. Am prins un post în cultură. Am făcut o navetă de patru ani, la Tîrgoviște, la Școala Populară de Artă. Acolo, la Tîrgoviște, am dat și definitivatul, în iunie ´89. Ulterior, nu mi-a folosit la nimic acest examen. Anii de navetă au fost o experiență dură.

– A fost o navetă feroviară?

– Da.

N-am vrut compromisuri pentru a obține pașaport

– Se întîmpla să și rămîneți în oraș peste noapte?

– Mergeam două-trei zile pe săptămînă. Din fericire, n-am avut normă întreagă. Rămîneam peste noapte în oraș, ca să folosesc la maximum timpul pentru predare. Încercam să și studiez acolo, împărțeam timpul foarte atent, ca să pot folosi niște piane bune pe care le avea școala. În restul săptămînii, eram liber. În acei patru ani de navetă, stagiunile muzicale au mers în continuare, am avut stagiuni dense. Mi-am propus, neexistînd vreo încurajare oficială în acest sens, să prezint mereu lucrări noi, să aleg cele mai provocatoare partituri. N-am contramandat, n-am amînat nici un concert în acei patru ani. Dar, încă o dată spun, a fost o experiență dură. Inclusiv din punct de vedere alimentar. În această privință, lucrurile stăteau atunci mai rău în provincie decît în București.

La Tîrgoviște erați profesor de pian?

– N-am predat pian, era o răspundere care m-ar fi acaparat prea mult. Țineam cu dinții să-mi continui stagiunile de concerte la un nivel cît se poate de înalt. N-am primit pașaport în anii aceia… În sfîrșit, au pățit-o atîția! Sau cine n-a pățit-o, a făcut niște compromisuri morale pe care eu, unul, n-am vrut să le accept. La Tîrgoviște am făcut corepetiție de muzici de toate felurile, inclusiv de muzică populară, de muzică ușoară. În oraș se desfășura Festivalul Național de Romanțe „Crizantema de Aur”. Am încercat cu elevii de la canto – unii dintre ei mai mari sau chiar mult mai mari decît tînărul stagiar care eram atunci – să am un dialog pe linie profesională care m-a ajutat, prin aura artei, să-mi înving o anume timiditate. Le-am cerut să fie cît mai onești în ceea ce fac, să lupte cu kitsch-ul și impostura care se revărsau atunci, și cred că, într-o mare măsură, și acum, pe canalele media.

Oaze de spiritualitate la Tîrgoviște

– Unde locuiați? Cum era orașul?

– Am schimbat mai multe gazde. Orașul era sărac, fără viață muzicală, dar cu niște intelectuali izolați pe care mi i-a scos Dumnezeu în cale și care știau muzică așa cum nu știau mulți de aici. Melomani care se informau din cărți, din discuri și care erau foarte avizați. Se stătea la coadă la cărțile rare. Unele manifestări culturale care n-au mai avut loc în București au fost mutate la Tîrgoviște. De exemplu, Zilele Cărții Sovietice. Am găsit la Tîrgoviște, în ´87, un album de icoane Rubliov. În București nu se găsea, l-am luat de acolo. Iarăși, Zilele Culturii Israeliene, cu tot felul de cărți de istorie pe care era important să le știu. Trilogia cunoașterii de Blaga am cumpărat-o tot din Tîrgoviște, în București n-am găsit-o nicăieri. Ajunsesem să am o legătură cu un librar de la Casa Cărții, care mi-a păstrat unicul exemplar din Trilogia cunoașterii sosit la Tîrgoviște. Din Istoria religiilor a lui Eliade, un volum sau două le-am luat de-acolo, nu din București. La un moment dat s-a găsit, cu un preț mare pentru bugetul omului de rînd, integrala simfoniilor lui Gustav Mahler, pe 14 L.P.-uri, din Cehoslovacia. Era 44 de lei un disc. S-au cumpărat! Așa ceva nu putea fi cumpărat de niște snobi. Au cumpărat cunoscători care au dat ultimul ban din casă pentru a asculta o muzică înaltă. Au fost niște repere. Am cunoscut acolo doi pictori care erau, ca preocupări și ca artă, sincroni cu continentul.

– Ați avut prilejul să întîlniți și scriitori?

– L-am cunoscut pe Constantin Manolescu. Erau reuniuni ale unor intelectuali care vorbeau despre altceva decît despre cenușiul vieții de fiecare zi. Plus, monumentele istorice. Curtea Domnească, mănăstirea Stelea a lui Vasile Lupu, mănăstirea Dealu erau oaze de spiritualitate, pe care le-am căutat. Maica stareță Eufrasia de la mănăstirea Dealu avea în chilie o bibliotecă impresionantă și vorbea o limbă franceză foarte frumoasă. În acei ani, părintele Sofian picta biserica mănăstirii Dealu. L-am văzut pe schele, la mare înălțime, era șef de șantier și duhovnicul mănăstirii. Astfel de momente te încărcau, te făceau să reziști și îți dădeau o speranță adîncă.

Am avut pian și pick-up în casă de cînd mă știu

– Ați vorbit mai devreme despre calitatea deosebită a unora dintre profesorii pe care i-ați avut la Conservator. Dvs. proveniți dintr-o familie selectă. Tatăl dvs., Mihai Moroianu, a fost un distins arhitect și muzicolog, autorul unei monografii Anton Bruckner. Unchiul dvs., fratele tatălui, a fost compozitorul și medicul Bogdan Moroianu. Cît a contat în formarea dvs. această familie?

– Foarte mult! Am avut un mediu ideal în familie, am fost înconjurat de iubitori de muzică. Atît tata cît și unchiul m-au ajutat foarte mult. Am avut pian în casă de cînd mă știu, am avut pick-up în casă de cînd mă știu. Muzica răsuna tot timpul la noi în casă! Iar tata, deși a profesat toată viața arhitectura, a avut un talent deosebit în muzică, cînta bine la pian, compunea, este autorul a două cărți de muzicologie. Mi-a dăruit totul! În același timp, am avut în casă o bibliotecă vastă, așa că am îmbrățișat de timpuriu fenomenul artistic în ansamblul lui. Am avut, iarăși, norocul ca, de la vîrste mici, niște mari maeștri să stea benevol în preajma mea. De la 9 ani am avut privilegiul de a lucra cu Doru Popovici, mai tîrziu cu Pascal Bentoiu, cu dirijorul Constantin Bugeanu. Pe toți i-am cunoscut grație profesoarei mele de pian, Marta Paladi. Aveam foarte multă nevoie de acești magiștri. Astfel de discipline se predau, în învățămîntul oficial, doar de prin clasa a IX-a mai de mult și abia în facultate acum. Pregătirea unui tînăr s-a tot redus. Or, eu am avut un sprijin extraordinar și nu-mi pot imagina devenirea mea muzicală fără aceste completări esențiale, cu mult peste cele oferite de învățămîntul muzical.

Mă încîntă moștenirea arhitecturală a Bucureștilor, atît cît a mai rămas

– Sînteți născut în București, sînteți bucureștean. Ce locuri îndrăgiți în această metropolă?

– Provenind dintr-o familie de arhitecți – nu numai tata a fost arhitect, ci și mama, sînt mai multe generații de arhitecți în familia noastră –, cred că am moștenit curiozitatea și bucuria de a privi artistic și tehnic o casă frumoasă. De aceea, mă încîntă moștenirea arhitecturală a Bucureștilor, atît cît a mai rămas, căci, din păcate, generația noastră a trăit dispariția dureroasă a unor monumente; o dispariție care, din păcate, continuă și astăzi. Prin urmare, îmi place cartierul de La Șosea, din preajma Statuii Aviatorilor. În clădirea care este acum sediul Institutului Cultural Român,  fosta casă Malaxa, a funcționat, pînă în anii ´80, Ateneul Tineretului, găzduind stagiuni de concerte… Apoi, îmi place cartierul de la Biserica Sfîntul Elefterie, Cotroceni. Îmi plac și case izolate dintr-o zonă sau alta. Eu însumi locuiesc într-un cartier care a scăpat miraculos de la demolare, lîngă Hala Traian – Izvorul Rece, în sectorul 3. Am înțeles că era în plan pentru primele luni ale anului 1990 să fie demolat…

Acolo ați copilărit?

– Din ´71, stau acolo. Deci, locuiesc de niște decenii în aceeași casă, o casă frumoasă, a cărei izolare mi-a îngăduit și îmi îngăduie să studiez oricînd la pian. Un alt mare privilegiu. Sînt încă destule locuri frumoase în București. Mă doare cînd văd că nu întotdeauna sînt îngrijite sau renovate corespunzător. Nu toți concitadinii noștri au simț civic. Asta, pînă la urmă, reprezintă o problemă de mentalitate. Acest oraș, repet, are locuri foarte frumoase, inserții de Mic Paris, care ar trebui îngrijite și apreciate mai mult. Mă gîndesc la clădirile de patrimoniu, cum sînt Palatul Cantacuzino, unde se găsește Muzeul „Enescu”, Ateneul Român, care mă fascinează de decenii…

Discurile și partiturile de la magazinul „Muzica”

– Bănuiesc că de mic mergeați la concertele de la Ateneu, de la Sala Radio…

– Da, am împletit ascultatul muzicii pe viu cu ceea ce îmi ofereau acasă radioul și discurile. Am cumpărat masiv discuri și cărți.

De unde cumpărați discurile?

– De la magazinul „Muzica”. Tot de acolo cumpăram și partituri, care sînt marea problemă a generațiilor de azi. Tinerii artiști le comandă pe Internet, fără să știe neapărat ce ediții găsesc. Era foarte importantă ideea de partituri în album, în care aveai, să spunem, sonatele lui Beethoven în trei volume, sau lucrări de Chopin pe genuri, puteai să încadrezi cutare piesă în ce s-a mai compus în acel gen, să descoperi evoluția stilistică… Astăzi, se extrag numai paginile pe care le ai de învățat. Ideea de a avea o bibliotecă muzicală acasă, o bibliotecă de partituri și de cărți, nu poate fi înlocuită de nimic.

La 14 ani, am publicat o cărticică de proză

– Domnule profesor, citeam că Dinu Lipatti avea mai multe pasiuni: asambla aparate de radio, era atras de fotografie, îi plăcea să șofeze, croșeta… Dvs. aveți sau ați avut asemenea, să le spun așa, „excentricități”?

– Îndemînare manuală am avut, dar nu prea am exersat-o în afara pianului. Viața în fața instrumentului, studiul și diversele greutăți ale sistemului de învățămînt care mi-au ocupat de dimineață pînă seară anii m-au făcut să mă concentrez la maximum pe ceea ce am simțit dintotdeauna ca pe o vocație. Dar, în afara studiului muzicii pe multiple planuri, am făcut literatură, destul de serios, la un moment dat, în anii de gimnaziu. Cred că a fost singurul lux pe care mi l-am putut permite. Am făcut parte din Cenaclul literar al Palatului Pionierilor în anii ´70, pînă să dispară. A fost o experiență aparte. Cenaclul era condus de poeta Veronica Porumbacu, care a pierit în cutremurul din ´77 și care era un mentor, era o adevărată flacără pentru generația noastră. M-a încurajat, am fost publicat în antologii pionierești. Scriam proză. Cu cîteva luni înainte de cutremur, mi-a apărut și o cărticică, la editura Litera, care se numește Diezul de aur. O cărticică de legende și povești. În paralel, am făcut intens compoziție, mi-am prezentat lucrări, vocale și de pian, la Ateneul Tineretului, despre care vă vorbeam. Mi s-a și tipărit, în 1978, un lied pe versuri de Magda Isanos [în broșura Caleidoscop pionieresc, apărută la editura „Ion Creangă”, n.m./A.D.]. Am compus, pînă am intrat în facultate, cît am putut de mult. Fiecare moment liber sau vacanțele le-am dat creației. După aceea, timpul mi s-a tot îngustat. Sper să revin cîndva la această îndeletnicire. Am rămas cu o anumită îndemînare de a scrie sau de a stiliza texte, de a redacta partituri. Acum, învățămîntul ne obligă să îndrumăm lucrări de licență și de master. Studenții nu sînt neapărat pregătiți, nu fac filologie. Li se cere, pe lîngă instrument, o parte teoretică scrisă, cu rigorile ei. Așa că această abilitate m-a ajutat. Sînt recunoscător unor mentori pentru asta. Întîlnirea cu maestrul Gabriel Amireș a fost decisivă pentru a mă orienta, cu prioritate, spre performanța pianistică.

Relație ambiguă cu matematica

– Încerc uneori să-mi imaginez cîte ceva despre cei cu care stau de vorbă. Nu-mi dau seama de ce, în cazul dvs., mi-am imaginat că sînteți și un foarte bun șahist.

– Nu știu șah! Dar, într-adevăr, i-am admirat întotdeauna pe șahiști. Mi se pare un sport al minții extraordinar. Am fost silit de viață să-mi reduc preocupările, să storc maximum de performanță din arta muzicală, să citesc mult, să mă informez mult. Plus alte lucruri pe care viața te obligă să le faci. Probabil că există niște legături între alambicatele combinații armonice ale sunetelor pe care încerc să le fotografiez cu ochii minții și să le rețin printr-o logică muzicală, printr-un echilibru al secțiunilor, al rezolvărilor armonice, cu combinațiile și logica șahului. Cu matematica am avut, să spun așa, o relație ambiguă! Geometria mi-a plăcut, algebra mai puțin. Dar am în familie muzicieni performanți, proveniți din arhitectură și inginerie. Am doi veri care sînt cercetători în matematică: Sergiu și Andrei Moroianu. Mama lor a fost membru corespondent al Academiei Române pe linie de matematică. În fine! Da, șahul a rămas un teritoriu la care mă uit cu jind și care cred că este fascinant inclusiv pentru un muzician.

Lumea artei este foarte dificilă

– Soția dvs. este o excelentă violonistă, doamna Mioara Moroianu, membră din 1990 a Filarmonicii „George Enescu”. Ce înseamnă pentru dvs. să aveți alături o persoană cu care împărtășiți aceleași bucurii și crezuri artistice?

– Lumea artei este foarte dificilă. Există un raport între problemele inerente, de zi cu zi, și stările înalte, de performanță și autoperfecționare continuă. Reducînd, sînt două căi posibile: să ai lîngă tine un om de aceeași profesiune, care să te înțeleagă, care să te ajute să depășești probleme, momente de neîncredere, lovituri pe care ți le dau viața sau confrații. Cel puțin la noi în țară nu sîntem scutiți mai nicicînd de așa ceva. Asta ar fi o variantă. Cealaltă variantă ar fi să ai lîngă tine pe cineva devotat, dar de altă meserie, care să vegheze din off, din umbră și să-ți ofere un echilibru, fără să fie propriu-zis implicat în fenomenul artistic, fără să existe riscul de ciocnire de orgolii, de concurență – astea sînt cele mai cumplite într-o căsnicie de artiști. La mine a fost varianta primă, în sensul ideal. Pot să spun că am avut și aici o minunată șansă, să am alături un muzician de mare probitate și modestie, cu calități care m-au fascinat și fără de care nu se poate face artă înaltă. Încercăm să ne sprijinim reciproc cît putem de mult și să ne „certăm” unul pe altul că celălalt este prea modest…

Vedem cum cîștigă cei care sînt mai tupeiști, care dau telefoane mai des

Dacă-mi îngăduiți, am observat la dvs., urmărindu-vă în unele emisiuni disponibile pe YouTube, o modestie din altă epocă…

– După mulți din jurul nostru, e un mare defect acest lucru. Destui pătrund în prim-plan cu coatele și cu un soi de tupeu și de obrăznicie străin de arta înaltă. Pe de altă parte, la noi, în materie de artă, instituția impresariatului, dispărută după Război, nu a mai renăscut. În domeniul muzicii clasice, lipsesc acei intermediari calificați, care să știe să propulseze artistul, să-l scutească de discuțiile cu instituțiile de concert, de spectacol, cu omologii din alte țări… Trebuie să ne luptăm singuri cu decidenții culturali, mai mult sau mai puțin competenți, mai mult sau mai puțin dispuși să sprijine valorile muzicale destul de puține care mai sînt în țară. Aș sublinia cu tristețe că aparțin unei generații care este, în mare parte, descompletată. Mulți dintre colegii mei nu mai sînt în țară, au emigrat. Și atunci, sigur că se simte un gol între generațiile mai vîrstnice și cele tinere. Generații tinere care ne consideră pe noi vîrstnici în acest moment! Trebuie să ne zbatem mai mereu singuri, să încercăm să luptăm cu reținerea și cu modestia pe care le cer slujirea cu răspundere a actului muzical. Vedem cum cîștigă cei care sînt mai insistenți, mai tupeiști, care dau telefoane mai des. Din comoditatea sau ignoranța unor oameni din birouri sînt programați să cînte, sînt trimiși în străinătate să reprezinte țara nu neapărat valori, ci cei care se dovedesc mai insistenți. Ne luptăm cu această situație și nu este ușor deloc. Revenind la ce m-ați întrebat adineauri, am găsit un partener de viață minunat. Din păcate, nu avem mult timp să cîntăm împreună. Viața artistică a fiecăruia nu ne oferă prea des această posibilitate. Eu am concertele mele, soția mea este membră performantă a primei orchestre a țării, Filarmonica „George Enescu”. Sînt activități care ne storc de puteri, dar într-un mod plăcut. Încercăm să fim de folos societății cît putem de mult, s-o îmbunăm și să-i inoculăm încredere, să-i arătăm că trebuie să existe și lucruri frumoase în viață.

Amintiri din decembrie 1989

– Am notat, pregătind acest interviu, o întrebare despre decembrie 1989. Aveați atunci 27 de ani. Cum ați trăit acel moment, ce sentimente v-au încercat, unde erați?

– Sînteți primul care mă întreabă asta de atunci! Absolut primul!

Nu știu dacă să mă bucure sau să mă întristeze acest lucru…

– Spre spaima celor din jur, care mă implorau să mă păzesc, am vrut să trăiesc în stradă acele evenimente. Mi s-a părut firesc, simțeam că așa trebuia să fac. Voiam să fiu martor al evenimentelor, voiam să mă îmbogățesc cu ceva pe viu. De aceea, în 21 decembrie am stat ore în șir în Piața Universității, pînă seara tîrziu, la baricadă, cînd a început să se tragă mai puternic. Pe 22, iarăși, am stat în oraș pînă spre seară. Cu destul risc, am stat și în 14-15 iunie 1990, la mineriadă. Dar și în ziua de 13 iunie am văzut, ca un fel de reporter, momentele cheie din tot ce s-a întîmplat în perimetrul Pieței Universității și la Ministerul de Interne. Am umblat mult prin oraș în acele zile. Mi se părea că sub ochii noștri se scria istoria și consideram că nu pot lipsi. M-am nimerit la Tîrgu Mureș în prima zi a confruntărilor interetnice din martie 1990. Am participat, în aprilie-iunie 1990, cît am putut, la demonstrațiile din Piața Universității. Sigur că am făcut-o – așa mi s-a părut firesc – cu discreție, fără să încerc să mă fac văzut și să mă bat cu pumnul în piept că am fost în Piață, cum au făcut unii după aceea, amintind poate indecent de des acest lucru.

Asta mă îndeamnă să cred că nu aveți certificat de revoluționar…

– Nu este cazul. Mi-aduc aminte cum s-au scris, cu vopsea, versurile din „Deșteaptă-te, române!” în 21 decembrie, pe la 6 seara. Eram la cîțiva metri distanță, am văzut cum s-a scris literă cu literă. Băteau clopotele de la Biserica Colțea. Lucruri care nu se pot uita. M-a ferit Dumnezeu să mi se întîmple ceva rău în mulțimea aceea de oameni. Am trăit ca o dramă personală secerarea atîtor sute de oameni. Mai aud și acum vocile unora dintre ei. Au fost momente care mă vor bîntui toată viața. La fel, cutremurul din ´77, cînd au pierit mari artiști. Între aceștia, și tînărul pianist Tudor Dumitrescu, despre care astăzi, din păcate, se vorbește atît de puțin… Am amintit-o pe poeta Veronica Porumbacu, de care am fost apropiat la acel cenaclu de la Palatul Pionierilor. Eram elev de liceu atunci, în ´77. După cutremur au început și amputările masive de fond arhitectural din București. Sînt momente care m-au marcat și, într-un fel, m-au construit. Am simțit nevoia să cunosc momentele cheie ale convulsiilor postrevoluționare, să le știu în toate nuanțele și în toate amănuntele. Dacă nu direct, pentru că nu am putut participa întotdeauna la ele, atunci măcar din surse credibile. Și cred că oricine ar trebui să facă acest lucru.

Cu Teatrul Evreiesc de Stat în Berlinul de Est

– Încă făceați naveta la Tîrgoviște în decembrie 1989?

– Nu. În urma definitivatului, am reușit, în sfîrșit, cu legile de atunci, să pot da un concurs în București. În toamna lui ´89, am concurat pentru un post de corepetitor cu studii medii la Teatrul Evreiesc de Stat, unde am stat un an. A fost o altă experiență culturală interesantă, după anii de la Tîrgoviște. Am avut și o participare internațională cu teatrul, în ianuarie 1990. Era al doilea turneu artistic postrevoluționar, aprobat în ultimul moment. A fost un spectacol muzical, cu 4 actori, între care Maia Morgenstern. Altă experiență interesantă. Am fost în Berlinul de Est. Poarta Brandenburg se deschisese. Noi nu puteam trece cu pașaport din Est în Vest, dar est-berlinezii puteau, pentru o zi, cu obligația să se întoarcă seara. Plecau dimineață și se întorceau seara.

Cum era atmosfera în Berlin, plutea în aer ideea de reunificare?

– Cred că da. În noiembrie ´89, a căzut zidul. Se simțea, într-adevăr, un aer de libertate. În același timp, mi-aduc aminte cît de cald a fost primită delegația noastră. Se uitau la noi ca la niște eroi, pentru ei eram niște oameni care au învins balaurul! Atunci, în Berlinul de Est se schimbau lei, cot la cot cu alte valute. Ne-am simțit mîndri. Istorie… Cînd ne-am întors, n-am putut ateriza imediat. În aceeași seară sosea în România, după zeci de ani, Ion Rațiu. Avionul nostru a aterizat la Constanța, pentru că pe „Otopeni” se organizase o primire oficială pentru Ion Rațiu. În fine! În lunile acelea am fost, ca angajat la teatru, destul de liber. Am cunoscut și mi-am descoperit propriul popor. Cu toate dezamăgirile de mai tîrziu. Iar în 1990, s-au deschis, în sfîrșit, concursurile la Facultate și am putut intra asistent. Nu la Pian, ci la Muzică de cameră. Peste 4 ani, am ajuns, prin concurs, la Pian principal, unde sînt și astăzi.

Trebuie să fim mai grijulii cu tinerii

Am simțit, în mărturisirile dvs., umbra unor dezamăgiri. Care este cea mai mare dezamăgire pe care o purtați cu dvs.?

– Am încercat de cînd am absolvit facultatea, în ´85, să obțin un post de solist concertist, să pot propune, în stagiuni, integrale de lucrări, cicluri tematice… Nu s-a putut niciodată. A rămas o neîmplinire de viață. Dar am încercat, ca outsider, să marchez stagiunile muzicale cît am putut mai bine. Și, de asemenea, am încercat să-mi îndeplinesc cît mai bine misiunea din învățămînt.

– Vă împlinește profesoratul?

– N-am crezut că învățămîntul o să fie o a doua vocație! Unii confrați influenți mi-au creat imaginea de profesor care mai cîntă în timpul liber; aici ar fi locul meu, ca să nu deranjez viața muzicală, viața de concert. Mă lupt cu ștampila aceasta de mulți ani. Dar am considerat că a face învățămînt este o responsabilitate uriașă. La fel ca pe scenă. Învățămîntul nu e doar un mijloc de a-ți rotunji niște venituri. Normele sînt mari, răspunderea este și mai mare. De la 4 studenți în anii ´90, azi avem 10, ceea ce înseamnă o răspundere uriașă de timp, care nu se poate cuantifica. Dacă vrei să duci niște tineri spre performanță, trebuie să te implici foarte serios. Să le alegi programe de concursuri, să mergi, pe cît se poate, la concertele lor, precedate de repetiții de sală. Toate acestea sînt în plus față de ce faci cu ei la catedră. Oficial, doar o oră și un sfert pe săptămînă lucrăm cu ei. Însă cu cei performanți e nevoie de mult mai mult timp. Au fost bucurii și aici. Nu e ușor, fiindcă studenții se schimbă de la an la an, ca mentalitate și determinare, însă talente apar tot timpul. E un lucru miraculos și ar trebui să fim mai grijulii cu tinerii, să îi ajutăm să devină profesioniști, să fie cît mai dedicați și mai culți în ceea ce fac. Mă străduiesc să pun o cărămidă și aici!


Fotografiile care ilustrează acest material au fost realizate de colegul nostru, Mihăiță Stroe, cu ocazia recitalului extraordinar susținut de maestrul Viniciu Moroianu pe 25 martie a.c., în cadrul celei de-a doua ediții a Festivalului „I love Lipatti”, un festival creat de regizoarea Alice Barb, în 2017. Evenimentul, petrecut între 19 și 25 martie 2018, cu intrare liberă, la Casa Artelor „Dinu Lipatti” din București, a oferit melomanilor, seară de seară, un program dens, la care și-au adus contribuția numeroși artiști. Astfel, timp de o săptămînă, în frumoasa clădire din bulevardul Lascăr Catargiu nr. 12 unde a copilărit Dinu Lipatti au fost conferințe, au fost recitaluri, a fost o expoziție fotografică și, de asemenea, a fost proiectat un film documentar. Toate acestea consacrate marelui muzician român. Iar pe 25 martie, pianiștii Horia Maxim și Viniciu Moroianu au dăruit publicului „Integrala lucrărilor pentru pian solo” de Dinu Lipatti.

Trending

Copyright © 2017 trenul nostru