Facebook

Special

Ratarea e a lui Daum. Vina e a noastră, a tuturor

Publicat

pe


Cu ochii-n 4-4-2


Asta este. Echipa națională de fotbal a României a irosit de timpuriu orice șansă de calificare la Mondialul de anul viitor, găzduit de Rusia. Ar fi fost frumos ca, în 2018, odată cu Centenarul Marii Uniri, România să participe la un Campionat Mondial. N-a fost să fie frumos.

Au urmat, ca de obicei în asemenea anotimpuri ale eșecului, nu atît analize chibzuite, cît învinuiri impulsive și rafale de pamflet. Îndreptate mai ales către ex-selecționerul Christoph Daum, care a preluat reprezentativa noastră vara trecută, după europeanul francez, unde – nu strică să ne amintim – România, antrenată pe atunci de Anghel Iordănescu, a părăsit competiția încă din faza grupelor. Învinsă dureros, în ultimul meci, de Albania, debutantă la un turneu final. Așadar, Daum ar fi trebuit să ne ducă în Rusia. Pe bani grei (45 000 de euro lunar), nu din excentrice carități. Cum se știe, Daum nu ne-a dus în Rusia. De aici, maldăre de bășcălii, insulte și imprecații la adresa antrenorului german.

De fapt, contestările au pornit devreme. Foarte devreme. Înainte ca România să dispute vreun meci cu Daum selecționer. Izvorînd, aceste contestări, dintr-o mîndrie națională atinsă de irascibilități xenofobe. Nici nu se uscase bine semnătura lui Daum pe contract, că deja izbucniseră antipatiile și indignațiunile etniciste: în loc să avem antrenor neaoș, iubitor de glie și de neam românesc, ne-am dat, bezmetic, pe mîna unui mercenar… S-a ajuns, apoi, în spiritul filajelor tabloidale, la biografia lui Daum. Care adăpostește și lucruri mai puțin curate: la începutul anilor 2000, neamțul a fost în centrul unui scandal legat de consumul de narcotice. Din acest motiv, Daum a pierdut naționala Germaniei, pe care urma să o pregătească dacă isprăvile cu substanțe halucionogene n-ar fi ieșit la iveală. Ca să înțelegem ce antrenor este Daum! Nu doar un venetic arghirofil, ci și un depravat, care ar fi pogorît prăpădul peste cristalinul fotbal românesc. Un fotbal în care cel mai valoros jucător al epocii „douămiiste”, Adrian Mutu, era gonit de la Chelsea pentru că se dedase cocainei. Nu bagatelizez faptele de odinioară ale lui Daum; dar nici nu putem judeca obsesiv o persoană pentru niște culpe din Vergangenheit. Adrian Mutu, lider al generației sale, nu a întîmpinat aceeași ostilitate. Iar lui Daum unele instanțe moraliste au ținut, cu o îndîrjire grosolană, să-i transforme greșelile în etichetă. Toate aceste zgomotoase urături de bun-venit, repet, înainte ca România să dispute vreun meci sub comanda antrenorului german. Sigur, au fost și voci decente. Au fost și voci partizane. Chiar și după ratarea calificării, devenită instantaneu „catastrofă” națională, unii – e adevărat, nu foarte numeroși – au păstrat o atitudine echilibrată față de Daum. Însă cei mai mulți, de la ziariști sportivi la oameni de fotbal, l-au desființat impenitent pe fostul selecționer. Personal, nu cred că vina pentru acest al cincilea mondial la rînd – din 2002 încoace – fără România îi aparține în exclusivitate lui Daum. Să desfășurăm, mai întîi, o retrospectivă a campaniei.

Cu Daum și înainte de Daum

Septembrie 2016. Încep preliminariile. România strînge un prim rezultat prost. 1-1, acasă, la Cluj, cu Muntenegru. Nicolae Stanciu irosește, în prelungiri, o lovitură de la 11 metri. Octombrie 2016. Învingem cu 5-0 în Armenia. De neignorat faptul că gazdele evoluează în inferioritate numerică din minutul 3. Peste cîteva zile, un 0-0 rece în Kazahstan. Noiembrie 2016. Polonia ne bate cu 3-0 la București. Avem, după patru meciuri, 5 puncte din 12 posibile. Miștocăreli și perdafuri pentru Daum. Rămîn, totuși, niscaiva speranțe de reabilitare pentru 2017. Le risipim grabnic. 0-0, în primăvară, cu Danemarca la Cluj. Polonia ne bate, estival, în iunie, cu 3-1 la Varșovia. Vine toamna. Batem chinuit Armenia la București, cu 1-0, după ce Bogdan Stancu ratează un penalty. Spectatorii cer demisia lui Daum. Returul cu Muntenegru, la Podgorica. Jucăm slab, deprimant de slab. Pierdem la limită, 1-0. Mai sînt două partide. Cu Danemarca, în deplasare, și cu Kazahstan, acasă. Două partide de palmares. Calificarea este matematic compromisă după meciul din Muntenegru. Pe scurt: 2 victorii, 3 egaluri, 3 înfrîngeri.

Statistica pomenită este dezamăgitoare. Dar, să recunoaștem, statistica, în general, este nu o dată injustă. Categoric, aceste cifre nu îl avantajează deloc pe Daum. În cele două meciuri restante, cu Danemarca și Kazahstan, bilanțul s-ar fi putut îmbunătăți. Irelevant însă, din moment ce obiectivul declarat fusese calificarea. Or, în sport, rezultatele constituie principalul argument al unui antrenor. Nu eleganța discursului, nu neapărat civilitatea. În absența rezultatelor, acestea devin, din păcate, calități neglijabile. Este însă corect să-i imputăm atît de agresiv fostului selecționer zestrea austeră de puncte? Pînă să descindă Daum în România, naționala noastră era cumva din turneu final în turneu final? Pe parcursul a 20 de ani, România a obținut doar 2 calificări la turneele finale! Și acelea de campionat european, nu mondial. În 2008 și 2016. În 2008 cîștigînd grupa de calificare (notre respect, Victor Pițurcă!), în 2016 de pe locul 2, profitînd de larghețea UEFA, care a mărit numărul de participante, de la 16 la 24… Ne cam bîntuie stări amnezice. Nu s-a scurs decît un an de cînd Albania umilea România la Euro. Fotbalul românesc se află, de două decenii, în criză. Cele două calificări evocate, dintre care una obținută prin dărnicia reformistă a UEFA, descriu limpede situația fotbalului nostru. Noi, în schimb, cuprinși de o exigență ebluisantă, l-am terfelit de zor pe Daum în ocări și diatribe că nu vom fi la Mondialul din Rusia, de parcă pînă să sosească el în România eram de-ai casei pe la turneele finale! Mă miră, de aceea, pătimașa opacitate a unor comentatori de sport – și nu numai – care îl acuză pe antrenorul german de prăbușirea fotbalului românesc.

Daum a plecat. A avut, oricum, nervi tari. (A mai scăpat și cîteva vorbe nepotrivite, dar la ce rechizitorii murdare a trebuit să suporte, erau previzibile și riposte.) Nu insinuez că Daum a fost o victimă. Nici vorbă de așa ceva. Un antrenor de fotbal își afirmă competența prin rezultate. Numai că, într-un fotbal șubred, a cărui campioană, Viitorul Constanța, este eliminată violent din preliminariile preliminariilor Champions League de Apoel Nicosia (1-0, 0-4), a cărui vicecampioană este eliminată, la fel de violent, din play-off-ul Champions League, de Sporting Lisabona (0-0, 1-5) performanța se mai poate dobîndi doar prin ezoterisme. Spre ghinionul lui, Daum nu stăpînește atari puteri.

Întoarcere în timp. Mică autobiografie cu Radeberger și nori de Bordeaux

Vara anului 1998. Termin clasa a IV-a. România este prezentă la Mondialul francez. Grupă de foc: Columbia, Anglia, Tunisia. 15 iunie. Primul meci, cu Columbia, la Lyon. În dimineața meciului, merg la școală, pentru testul de limba engleză care stabilește cine va alcătui clasele de avansați în ciclul gimnazial. Înainte de examen, cumpăr „ProSportul”. Pe prima pagină, Hagi cu mîna în dreptul inimii, la intonarea Imnului. „Mîna e a lui Hagi, inima e a noastră, a tuturor”. Parcă acesta era titlul. Îi spun maică-mii, care mă însoțește, că, dacă trec examenul, cîștigă și România. Ea îmi răspunde că așa se va întîmpla. Iau examenul cu 75 de puncte. Seara, meciul României. Îl văd cu bunicii mei. Adrian „Cobra” Ilie înscrie un gol de generic, chiar înainte de pauză, lobîndu-l cu sînge rece pe Mondragon. 1-0, scor final. Bunica îmi spune că nu se va mai uita la meciurile României. Trăiește în prea mare tensiune aceste întîlniri. Pe străzi, în țară, e fiestă, e bairam, e paranghelie, e tămbălău. Cuvinte de împrumut. Nu întîmplător. „De bucurie rar avurăm parte,/ În unele duminici pe la nunți…” 22 iunie 1998. Al doilea joc din grupă, cu Anglia, la Toulouse. Văd meciul cu bunicii mei. Înainte de meci, bunicii mă trimit să iau o sticlă de bere de un litru. Ei au spus „Radeberger”, eu m-am întors cu „Gambrinus”. „Radeberger” nu am găsit, dar n-au zis nimic. Era bine așa. Voi găsi „Radeberger” abia peste vreo 20 de ani, la Dresda. Se cîntă imnurile. Cîțiva fotbaliști englezi: David Seaman, Sol Campbell, Tony Adams, Alan Shearer, Paul Scholes, David Beckham, Michael Owen. La pauză, cînd era 0-0, mîncăm cartofi prăjiți cu salată de roșii. Spun că vom cîștiga cu 2-1 și că va intra și Marius Lăcătuș. Lăcătuș era fotbalistul meu preferat. Învingem cu 2-1 și intră și Marius Lăcătuș. Alte „profeții” n-am mai exersat! Sîntem în optimi. Pe străzi, în țară, e fiestă, e bairam, e paranghelie, e tămbălău. Cuvinte de împrumut. Nu întîmplător. „De bucurie rar avurăm parte,/ În unele duminici, pe la nunți…” De atîta bucurie, în cantonament, tricolorii își vopsesc părul în blonziu. 26 iunie. Al treilea meci din grupă, cu Tunisia, pe Stade de France. Fotbaliștii români sînt blonzi. Marius Lăcătuș e titular. Îl lovește cu pumnul, din alergare, pe Trabelsi. Un croșeu de stînga. Iordănescu îl scoate de pe teren la pauză. Meciul se încheie la egalitate, 1-1. Nu mai contează. Cîștigăm grupa. Pe străzi, în țară, e veselie. Ceva mai potolită. Fiesta, bairamul, paranghelia, tămbălăul au fost după Anglia. 30 iunie. Optimi de finală. Jucăm cu Croația, la Bordeaux. Fotbaliștii români sînt tot blonzi. Văd meciul la Predeal, cu bunicul meu, în vizită la un cunoscut de-al lui. Acolo am jucat prima dată biliard. Prietenul bunicului meu avea masă de biliard. Pierdem meciul cu croații. 0-1. Pe Valea Prahovei se strîng nori de furtună. „Norii ăștia vin de la Bordeaux!”, zice prietenul bunicului meu. A fost ultimul meci al României la un Campionat Mondial.

De la Marius Lăcătuș la Alexandru Băluță. Lungul drum al zilei către noapte

Din nou la meciul de la Podgorica, unde, puși la respect de Muntenegru, am încheiat oficial planurile rusești. 4 septembrie 2017. Dimineața, intru pe gsp.ro. Văd, în pdf, și prima pagină a ediției tipărite. Poză mare cu selecționerul. Titlu: „Daum, nu ne strica și Euro!”. La 8:13 p.m., prozatorul Nicolae Iliescu scrie cu skepsis pe Facebook: „O întrebăciune ca o lovitură de teatru: la ce oră e Muntenegru?”. Și are dreptate. România joacă dezolant. 0-0 la pauză. În minutul 64, Daum îl introduce și pe Alexandru Băluță. Jucătorul Universității Craiova. (Diminutiv al legendarului Balaci? Nici măcar asta nu reușește să fie Băluță, biet zmeuleț într-un campionat anemic!) Care Băluță n-a izbutit mai nimic la Podgorica. Cum, de altfel, n-a izbutit nici unul dintre jucătorii noștri. În 1998, un fotbalist de calibrul lui Marius Lăcătuș era doar rezervă. A intrat 5 minute în meciul cu Anglia și a prins unsprezecele de start abia în meciul cu Tunisia, cînd, fiind deja calificați, Iordănescu – ce mică-i lumea, ce mare-i Albania! – menajase titularii. Cam asta e diferența dintre România din urmă cu 19 ani, care cîștiga en fanfare o grupă de Campionat Mondial, și România anului 2017, învinsă de Muntenegru, în preliminariile unui Campionat Mondial. Atunci, în 1998, pe banca de rezerve era Marius Lăcătuș, acum, în 2017, pe banca de rezerve așteaptă cuminte Alexandru Băluță. Atunci, în 1998, jucau Gică Hagi, Gică Popescu sau Dan Petrescu, acum, în 2017, joacă Bogdan Stancu, Valerică Găman sau Alin Toșca. Nu e inechitabilă comparația, în sensul că lui Hagi et comp. le cunoaștem realizările, în timp ce Stancu et. comp. au timp să crească. Fals. Bogdan Stancu are 30 de ani, 53 de selecții la națională și 14 goluri. Valerică Găman are 28 de ani, 15 selecții la națională și un gol… Dincolo de aceste interpretări seci, „structuraliste”, putem întrebuința, în sprijinul demonstrației, și bătrînul „impresionism”. Să ne gîndim, bunăoară, la prestațiile memorabile ale lui Bogdan Stancu în tricoul naționalei. Sau ale lui Valerică Găman. Mă tem că în dreptul acestor nume zace pauperitatea. Au apus vremurile în care B.U.G. Mafia cînta „Îi am pe Hagi cu ai lui, mă ridică la cer”.

Noua ordine a mediocrității

I s-a reproșat vehement lui Daum că nu a vrut să îl convoace pe Alibec pentru „dubla” din septembrie, că jocul României ar fi fost altul cu Alibec, că Alibec străbate o perioadă grozavă (de povestit nepoților, nu alta…). Nu mă aventurez în chibițăreli contrafactuale. Poate ar fi arătat, într-adevăr, altfel jocul României cu Alibec în teren. N-am de unde să știu. Știu însă, elementar-tautologic, că o echipă înseamnă, dincolo de vedetă, echipă. Hagi, oricît de talentat era, a avut alături o echipă. Alibec – fără a-l apropia necugetat, prin această comparație, de talentul lui Hagi – nu s-ar fi putut baza pe o echipă. Bogdan Stancu, Valerică Găman sau Alin Toșca – pentru a enumera doar trei jucători „indispensabili” –, sînt figuranți la echipa națională. Putem să-l afurisim pe Daum pînă la plictis că nu i-a făcut loc lui Alibec pentru dubla cu Armenia și Muntenegru. România are nevoie, în momentul de față, de o echipă, nu de o vedetă. Numai că pentru a forma o echipă solidă, trebuie și un fotbal solid. Sănătos. Este sănătos fotbalul românesc? Am așezat, mai sus, rezultatele campioanei și vicecampioanei în preliminariile Champions League. Dacă ar fi numai aceste rezultate! Sînt, în fotbalul nostru, atîtea și atîtea probleme, de la precaritatea centrelor de copii și juniori – pepinierele, cum se spunea cîndva – la soarta fantomatică în care se găsesc unele echipe de tradiție…

La echipa națională, selecția urmărește, în mod prioritar, performanța. Cu alte cuvinte, lotul echipei naționale adună cei mai buni jucători ai momentului. În cazul României, cei mai buni jucători ai momentului, jucătorii chemați la echipa națională, sînt – de ceva ani, nu de ieri, alaltăieri – niște jucători mediocri. Pentru că acesta este standardul. Indiferent de capriciile antrenorilor. Sîntem obligați să căutăm calificări la turneele finale cu jucători mediocri. Din simplul fapt că nu avem alții. Pînă și vedeta Alibec, sărită din schemă de Daum, este, să fim realiști, o vedetă mediocră. Străini de performanță, propulsăm mediocritatea în locul acesteia. Iar în locul mediocrității împingem, inevitabil, submediocritatea.

De la fotbal la facultăți și nu numai

Discuția poate migra cu ușurință și în alte domenii. Căci Bogdan Stancu, Valerică Găman sau Alexandru Băluță, să mă ierte impresarii lor, să mă ierte familiile lor, să mă ierte și ei, nu sînt doar niște jucători de fotbal. Bogdan Stancu, Valerică Găman sau Alexandru Băluță sînt, generic vorbind, și mulți dintre absovenții de facultate de azi. Nivelul fotbalului românesc exprimă fidel, îmi pare rău s-o spun, și nivelul societății românești. O societate asaltată de mediocritate. Ceea ce n-ar fi rău. Mediocritatea reprezintă o condiție onorabilă. Numai că mediocritatea desemnează din ce în ce mai frecvent – abuziv, desigur – performanța. Dar despre cum se descurcă Valerică Găman și Alexandru Băluță prin facultățile patriei, într-un alt număr.

Revenind la fotbal, calificarea a fost pierdută cu mult înainte de a începe preliminariile. Calificarea a fost pierdută cu mult înainte de a-l avea antrenor pe Daum. Calificarea am pierdut-o noi toți. Contractul e al lui Daum, echipa e a noastră, a tuturor. Ratarea e a lui Daum, vina e a noastră, a tuturor. Și e a noastră pentru că ne complacem adesea în jocurile mediocrității.

Lăsați un comentariu

Lăsați un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Deschideți articolul

Trending

INTERVIU

„«România literară» e parte din mine”

Publicat

pe


Interviu-Express


10 octombrie 1968: apare primul număr al României literare, revistă care înlocuiește Gazeta literară, întemeiată în 1954.

10 octombrie 2018: România literară împlinește 50 de ani.

Criticul literar Gabriel Dimisianu ne-a acordat un interviu despre anii pe care i-a petrecut în redacțiile Gazetei literare și României literare. În 1968, avea 32 de ani și era redactor-șef adjunct al proaspetei Românii literare. În 2018, are 82 de ani și continuă să publice în România literară, deținînd rubrica „Lecturi libere”.



Alexandru Dumitriu: Stimate domnule Gabriel Dimisianu, se împlinesc, în acest octombrie, 50 de ani de cînd există săptămînalul România literară. Mai exact, 50 de ani de cînd Gazeta literară a devenit România literară. Ați fost, la începuturile noii reviste, redactor-șef adjunct, sub conducerea poetului Geo Dumitrescu. Și ați rămas în această funcție vreme îndelungată. Cum a fost pregătită trecerea la România literară?

Gabriel Dimisianu: Ce-mi vine întîi în minte este chiar faptul că au trecut atît de mulți ani! 50 de ani înseamnă ceva covîrșitor… Sigur că îmi amintesc de acele momente. A fost o perioadă în care a existat Gazeta literară, apărută în 1954, pe cînd eram student. A fost un moment, chiar și pentru atunci, de emulație și de speranță că se va întîmplă și în cultură ceva bun. În cazul Gazetei literare, modelul era de inspirație sovietică: Literaturnaia Gazeta. Dar pentru cei de atunci, pentru cei care ne interesam de literatură a fost un fapt pozitiv. Cu toate că revistele de atunci, și Contemporanul, și care mai erau, erau încă marcate grav de tot de sociologism, de dogmatismul epocii. Însă chiar simplul fapt că apărea o revistă consacrată numai literaturii fusese, pentru noi, un semn bun, era ceva care ne încuraja.

August 1968. Speranțe că va fi mai bine

Alexandru Dumitriu: Apariția României literare este anunțată în Gazeta literară încă din iulie ’68. A fost, apoi, momentul Cehoslovacia…

Gabriel Dimisianu: Da, sigur că august ´68 a fost un moment de încurajare a mișcării național-culturale. S-a întrevăzut atunci că dependența exclusivă față de ce venea dinspre Răsărit și dinspre Moscova poate fi atenuată, pentru a se face loc unei afirmări naționale în cultură. Eram foarte tineri și orice mișcare în acest sens ne încuraja, ne dădea speranțe că va fi mai bine…

Alexandru Dumitriu: Păstrați primul număr al României literare?

Gabriel Dimisianu: Nu cred că îl mai am. Ce pot să mai spun că am este amintirea unei epoci. Așadar, înainte de România literară fusese Gazeta literară, la care am lucrat. Vreo doi ani am lucrat și la revista Amfiteatru, condusă de Ion Băieșu, care era o revistă a studențimii. Cred că era publicația cea mai deschisă către înnoire în acei ani. M-am reîntors la Gazeta literară, de care eram deja legat printr-o serie de prieteni, colegi care erau încă acolo. Mă refer la Valeriu Cristea, la Lucian Raicu, la Marcel Mihalaș. Toți au fost și în echipa Gazetei.

În tipografiile altei epoci

Andreea Teliban: Despre perioada în care ați îndeplinit funcția de corector la Gazeta literară notați, între altele, în Amintiri și portrete literare: „Primele zile din săptămînă le petreceam aproape întregi în tipografie, inhalînd, fără limite, fum de țigară și emanațiile cu miros dulceag ale plumbului topit”. Fumați, ați fumat vreodată?

Gabriel Dimisianu: Sigur că da! Am fumat mai bine de 20 de ani. Dar am deja 20 și ceva de ani de cînd nu mai fumez. Într-o zi, m-am hotărît să renunț.

Andreea Teliban: Fumatul a fost, în cazul dvs., un viciu căpătat în urma „maratoanelor” tipografice?

Gabriel Dimisianu: Nu, fumam – pe ascuns – încă din copilărie! De la 13-14 ani…

Andreea Teliban: Credeam că a fost o contaminare în tipografie…

Gabriel Dimisianu: Nu, tipografia, mă rog, mi-a dat senzația unei suprasaturări în această privință! Fuma toată lumea, ce era acolo era greu de suportat. Dar eram tineri… Într-o zi am hotărît să mă las de fumat. Mi-am dobîndit admirația soției, care nu credea că sînt în stare de așa ceva. Am făcut-o!

Andreea Teliban: Care era atmosfera în tipografie?

Gabriel Dimisianu: Mă refer la sediul Gazetei literare și al altor publicații din strada Brezoianu, unde funcționa atunci, în primul rînd, Informația Bucureștiului. Acolo, la etajul 2 sau 3, aveam și noi, cei de la Gazeta literară, un spațiu, care era al corecturii, ocupat de cei cinci corectori: Matei Călinescu, Modest Morariu și cu mine și doi cu mai veche experiență gazetărească, Ionel Marinescu și Mircea Popescu, care erau din vechea gardă, ca să zic așa. Acolo se tipărea Gazeta literară și eram în contact imediat cu tipografia. Era un spațiu cu geamuri, în care se afla corectura. Erau și alții, de la alte publicații. Ziarele, revistele se tipăreau la linotip. Azi e cu totul altfel. Tehnica despre care vorbesc aparține altei epoci…

Săptămîna începe joi

Alexandru Dumitriu: Se ignoră uneori eforturile din spatele revistei, eforturile redacționale. Cît de solicitantă este această muncă, mai ales pentru un redactor-șef adjunct?

Gabriel Dimisianu: Încă o dată spun: nu pot să mă refer decît la o epocă diferită, care, și sub raportul tehnicii, e altfel decît azi. Atunci erau trei instanțe, ca să spun așa: una era redacția, alta corectura și, în fine, tipografia. Noi, cei din redacție, primeam textele colaboratorilor, care atunci erau dactilografiate, le corectam, le vedea conducerea publicației și mergeau la tipografie. Revista se tipărea la linotip, paginile reveneau în redacție, apoi urma corectura, mă rog, erau mai multe etape pînă se structura revista. O dădeam din nou tipografilor și ei se ocupau de apariția revistei. Joi dimineața așteptam cu nerăbdare să apară, să vedem cum a ieșit, după ce participasem la configurarea ei. În fiecare săptămînă aveam acest program.

Andreea Teliban: Așteptarea revistei din rotative presupunea o noapte albă?

Gabriel Dimisianu: Revista se tipărea miercuri seara, dar nu așteptam noi acolo, în tipografie. Ne îndeplinisem treburile și o vedeam a doua zi, la chioșc, sau cînd veneam în redacție și răsfoiam primele exemplare.

La redacție, ca acasă…

Andreea Teliban: Sediul redacției României literare a fost, pe rînd, pe Ana Ipătescu, în Casa Scînteii, în Casa Monteoru și, acum, pe Calea Victoriei. De care dintre aceste adrese vă leagă cele mai frumoase amintiri?

Soții Gabriel și Georgeta Dimisianu acasă, la București, în octombrie 2018

Gabriel Dimisianu: De toate mă leagă ceva, dar în mod special mă leagă multe de sediul din Ana Ipătescu 15. Azi mi se pare că acolo e o ambasadă. Ei, acolo, la primul etaj, funcționa Gazeta literară, era și Luceafărul la etajul celălalt, iar la parter era Viața românească. La subsol era o încăpere în care am locuit eu cu soția mea 5 sau 6 ani. Acolo a fost locuința noastră! Eram foarte aproape de locul de muncă, urcam o scară! Iar soția mea mergea cîteva zeci de metri, ea lucra la E.S.P.L.A. [Editura de Stat Pentru Literatură și Artă, n.r.], care era tot pe Ana Ipătescu. Erau acolo cele trei redacții pe care le-am amintit. Foarte aproape, în Calea Victoriei, era sediul Casei Scriitorilor, instituție-anexă a Uniunii. Erau mai multe instituții care țineau de Uniunea Scriitorilor. Sediul Uniunii a fost în Kiseleff, pe vremea președinției lui Beniuc și a lui Stancu, pe urmă s-a mutat în Calea Victoriei.

Andreea Teliban: Cît timp ați locuit în subsolul din Apa Ipătescu, vă beați cafeaua acasă sau în redacție, la etaj?

Gabriel Dimisianu: Și acasă, și în redacție… Beam multe cafele pe atunci! Mă rog, era un spațiu în care m-am simțit bine și, în același timp, sigur, cu dezavantajul faptului că prietenii scriitori simțeau nevoia să treacă și pe la noi, să ne bată în ușă, înainte de a urca la redacție. Era simpatic! Aveam numeroși prieteni. Mulți, din nefericire, nu mai sînt în viață. Asta e…

Din toate generațiile

Alexandru Dumitriu: Au fost situații cînd v-ați gîndit să părăsiți revista?

Gabriel Dimisianu: Nu, m-am simțit bine la revistă. Cum spuneam, prietenii mei cei mai buni, pe care i-am amintit, erau acolo. Mă simțeam bine, lucram. Ceea ce făceam era în asentiment cu aspirațiile mele, cu dorințele mele de a face o revistă la care totdeauna am ținut și, cît am putut, atîția ani, am realizat-o.

Alexandru Dumitriu: Nu v-a încercat nici sentimentul uzurii fiind „prins” săptămînă de săptămînă în această activitate?

Gabriel Dimisianu: Nu. Mă simțeam foarte bine. Mai ales că revista era, mă rog, făcută de cîțiva redactori, dar la compunerea ei participau mulți alți scriitori, din toate generațiile, și tineri, și mai puțini tineri, și clasici, cîți mai erau în viață în acei ani. Scriau pentru România literară și era un motiv de satisfacție să obțin texte de la acești scriitori.

Alexandru Dumitriu: Ați păstrat, ca documente de istorie literară, aceste manuscrise sau dactilograme?

Gabriel Dimisianu: Nu. Apăreau în revistă. Nu mai știu ce s-a întîmplat cu manuscrisele.

O publicație culturală trebuie să pună în lumină noutățile valoroase

Alexandru Dumitriu: De ce calități credeți că este nevoie pentru a conduce o revistă literară?

Gabriel Dimisianu: Mi-e greu să spun care sînt condițiile de azi. Cred că e foarte important ca realizatorii unei reviste să fie cu adevărat pasionați de cultură, de literatură și să dobîndească – dacă nu au avut de mai înainte – o experiență gazetărească. Probabil că astăzi această experiență se deosebește de aceea pe care o știu eu. Dar, în mare, tot cam același lucru trebuie să fie.

Alexandru Dumitriu: Ce nu ar trebui să lipsească unei reviste culturale?

Gabriel Dimisianu: Sînt cîteva structuri fără de care nu poate exista o asemenea publicație: partea de critică, opinia critică a revistei, care se manifestă prin cronica literară, prin articole de recenzare a aparițiilor curente. Noutățile valoroase trebuie să fie puse în lumină de o publicație, nu se poate altfel. Acesta este rostul principal: să distingă în ce apare, în ce se întîmplă în lumea literară, în lumea editorială ce e valoare. Mă rog, dacă se confirmă sau nu se confirmă, asta e altceva. Cei care lucrează în redacțiile culturale trebuie să facă acest lucru: să discearnă, să aleagă din ce apare ce cred ei că e valoros. Rămîne de văzut dacă reușesc sau nu…

Nu întotdeauna am scris despre ce aș fi vrut

Andreea Teliban: Ați menționat importanța criticii pentru o revistă culturală. Obișnuiați să alegeți dumneavoastră cărțile despre care scriați?

Gabriel Dimisianu: Sigur că da! Era o posibilitate de a interveni în procesul literar. Nu totdeauna alegeai sau ajungeai să scrii despre ce voiai să scrii cu adevărat. În orice redacție sînt împrejurări, sînt necesități interne cărora trebuie să le faci față. Dar, în general, cărțile despre care am scris, într-un fel sau altul, bine sau rău, exprimă o opțiune personală. Nu totdeauna am scris însă despre ce voiam neapărat să scriu. Sînt împrejurări, într-o redacție, cum spun, de care trebuie ținut cont.

Andreea Teliban: Vă amintiți un astfel de episod?

Gabriel Dimisianu: Ei, nu-mi mai amintesc lucruri foarte îndepărtate. S-au întîmplat, bineînțeles. N-aș putea să vă exemplific acum. Dar erau scriitori impuși cumva atenției de puterea de atunci. Prin faptul că acei scriitori făceau niște concesii, făceau niște servicii puterii politice. Sigur că noi, criticii, nu eram dispuși să îi primim cu brațele deschise, cum ni se cerea s-o facem. Erau scriitori agreați de putere, de regimul de atunci și mai puțin sau chiar deloc de critica literară, care încerca să exprime un punct de vedere propriu și să discearnă între ce e bun și ce e rău. Se înșela sau nu – asta s-a văzut în timp. Erau scriitori care făceau jocul puterii de atunci și, mă rog, care nu conveneau criticii propriu-zise. Dar au fost și multe concesii făcute. Pentru că, pentru a fi prezent, în acea epocă, în reviste, în ziare nu se prea putea fără a face unele concesii. Din nefericire. Nu se prea putea. În ce constau aceste concesii? În a scrie despre un autor pe care îl prețuiai mai puțin. Pe cît am putut, pe cît m-au ținut puterile, m-am ferit să fac concesii prea multe. Nu pot să spun că nu am făcut. Ar fi să nu spun adevărul.

Lupta cu organele de control. Cedări sau necedări

Alexandru Dumitriu: Pot apărea dezavantaje într-o funcție de conducere a unei reviste? Care ar fi ele?

Gabriel Dimisianu: Da. Sînt dezavantaje și avantaje. Avantajele erau că încercam să impunem o perspectivă, lucrări valoroase. În măsura în care noi înșine le depistam și erau cu adevărat niște valori. Dezavantaje? Da, pentru că orice opinie critică sau selecție pe care o faci într-o publicație e văzută de unii într-un fel și de alții altfel. De unii e văzută bine, de alții nu-i văzută bine. Asta e! Ce poți să faci?!

Alexandru Dumitriu: Ați trecut, ca redactor-șef adjunct, și prin alte situații incomode. Mă gîndesc la inevitabilele „șicane” politico-ideologice. Scrieți, de pildă, în Amintiri și portrete literare, că un interviu cu Salvador Dalí, publicat în revistă, a deranjat „forurile”, iar Zaharia Stancu, președintele Uniunii Scriitorilor, vă „mustrase”. Cît de frecvente erau asemenea chemări la ordine?

Gabriel Dimisianu: Erau destul de multe, pentru că o publicație, ca să apară, trebuia să obțină anumite aprobări. Toate paginile revistei mergeau la Direcția Presei, la cenzură, de unde se întorceau cu niște observații de care redacția trebuia să țină cont. Interveneau discuții, mă rog, cedări sau necedări. Era un întreg proces. Apariția unei publicații nu era simplă și nu se petrecea numai prin ceea ce făceau cei care o alcătuiau în redacție. Erau și intervențiile acestor foruri, cum li se spunea, de control și, în ultimă instanță, de aprobare. Erau chiar mai multe. Depindea și de cine edita o publicație. Dacă o edita Consiliul Culturii, dacă o edita știu eu cine… Interveneau mai multe perspective asupra a ceea ce urma să apară. Dar, în ultimă instanță, era avizul Secției de Presă a Comitetului Central și al Direcției Presei, care era cenzura propriu-zisă. După ce se obțineau aceste avize, apărea și revista! Și era o întreagă – cum să spun? – luptă cu aceste organe de control și de aprobare. Erau redactori profesioniști, care duceau de ani de zile asemenea lupte și reușeau mai mult sau mai puțin. Am avut, cînd am intrat în lumea literară, exemplul unor oameni dedicați unor asemenea lupte, ca șefii mei de atunci, Paul Georgescu sau S. Damian, despre care știam că duc această luptă pentru a publica materiale convenabile sau cît de cît interesante.

Revista avea un public sigur și atașat

Alexandru Dumitriu: Ați avut legitimație de presă?

Gabriel Dimisianu: Cred că am avut, da.

Alexandru Dumitriu: V-a fost de folos, ați întrebuințat-o în vreo situație?

Gabriel Dimisianu: La ce să-mi folosească?! Am fost și membru al Uniunii Ziariștilor, pentru că Uniunea Scriitorilor avea relații cu Uniunea Ziariștilor. Erau scriitori care aveau mai multe relații cu gazetăria, ca Radu Cosașu sau Mihai Stoian, legați mai mult decît mine de publicistică.

Andreea Teliban: În perioada în care ați lucrat la România literară, ați primit la redacție scrisori din partea cititorilor, scrisori dedicate dvs. personal?

Gabriel Dimisianu: Oi fi primit, nu mai știu! Revista era, într-adevăr, foarte citită în anumite medii, în cele culturale, literare, studențești. Erau cititori printre cadrele didactice care scriau și în revistă. Aveam un public sigur și atașat. Or fi fost și scrisori, nu mai știu…

Dincolo de uzine și de macarale…

Andreea Teliban: La rubrica Poșta redacției, ca să rămînem în zona scrisorilor, în numărul 6 al României literare, apar niște îndemnuri încurajatoare către Mihai Ursachi, care era, la acea vreme, necunoscut ca poet. Știți și alte nume care și-au încercat „norocul”, ca să zic așa, la Poșta redacției în România literară?

Gabriel Dimisianu: Cred că Poșta redacției era ținută atunci, în ’68, chiar de Geo Dumitrescu. Cîndva a și semnat-o.

Andreea Teliban:  În exemplul acesta nu era nici o semnătură.

Gabriel Dimisianu: S-ar putea să fi fost Geo Dumitrescu. Dacă lansarea acestui nume e de atunci, înseamnă că ea a avut girul lui Geo Dumitrescu. Ceea ce nu e puțin lucru…

Andreea Teliban: Nu cunoașteți și alte nume care să se fi lansat în revistă?

Gabriel Dimisianu: Cred că sînt mulți, n-aș putea să-i spun acum. În primul rînd sînt poeții care erau în cercul Gazetei literare: Nichita Stănescu, Cezar Baltag, Ilie Constantin, care au și apărut, în același an, 1960, mi se pare, cu volumașele lor de debut, în colecția „Luceafărul”, de la E.S.P.L.A. Niște cărți pe care cine le citește azi cred că le aruncă… Deși, cu mai multă atenție, se poate vedea în fiecare talentul de poet. În anumite structuri, în anumite imagini, într-o anumită noutate. Dar, altfel, sînt și acolo clișeele de atunci, cu uzine, macarale… Le găsim și la acești poeți care, ulterior, s-au debarasat de asemenea clișee și s-au afirmat ca poeți importanți. Mă refer, încă o dată spun, la Nichita Stănescu, la Ilie Constantin, la Cezar Baltag, puțin după aceea la Blandiana, care s-au afirmat din ce în ce mai puternic și mai personalizat în acea epocă.

Inventivitatea lui Geo Dumitrescu

Andreea Teliban: Între rubricile României literare apare, încă din primul număr, o secțiune de rebus, cu un careu conceput de Tudor Mușatescu.

Gabriel Dimisianu: Tudor Mușatescu?!

Andreea Teliban: Da… S-a organizat chiar și un concurs de rebus, anunțat în numărul 5 al revistei. Cu premii în cărți, însoțite de autografe, lucrări de artă pe care le oferea Fondul Plastic, abonamente anuale la România literară… Aceasta e pagina…

Gabriel Dimisianu: Asta e foarte interesant. Nu mai țin minte! Da, asta e pagina de „Varietăți”. „Odisee”, de Tudor Mușatescu… Da! Cred că e reprodus de cine știe unde… Concurs de jocuri… „Pescuitorul de perle” era urmărită de mulți. Interesant!

Andreea Teliban: Era o revistă care se deschidea către cititori și prin rubrici mai puțin „sobre”.

Gabriel Dimisianu: Cum să nu?! Acuma văd, reamintindu-mi! Am și uitat unele lucruri.

Alexandru Dumitriu: Între rubricile mai puțin „sobre” era și cronica de fotbal, situată mereu pe ultima pagină, a 32-a.

Gabriel Dimisianu: Ținută parcă de Barbu, nu?

Alexandru Dumitriu: Pînă în decembrie ’68, da, de Eugen Barbu. După care titularul ei va deveni Fănuș Neagu. Cum vedeți o rubrică sportivă în România literară?

Gabriel Dimisianu: Erau, în primul rînd, puncte de vedere ale redactorului-șef, Geo Dumitrescu, care era foarte deschis. El venea din epoca Războiului cu o anumită experiență de presă, era și un om plin de farmec la care, noi, tinerii, țineam foarte mult, ni se părea că e de-al nostru, deși el era cu cel puțin 20 de ani mai în vîrstă și trecuse prin multe deja. Era foarte inventiv și foarte deschis către propuneri, către idei… Datorită lui, revista s-a îmbogățit cu aceste rubrici, cuvinte încrucișate, cronică de fotbal… Avînd și partea serioasă, „gravă”, cu studii, dar și aceste manifestări ludice, spre a le spune astfel. Țineam atunci, ca oricine, de altfel, ca revista să fie citită în cercuri mai largi decît cele strict ale noastre, de literați, teoreticieni… Ăsta a fost profilul României literare, de gazetă deschisă. Nu doar teorie și texte literare, ci și această deschidere spre diverse fronturi de interes.

Alexandru Dumitriu: V-a „ispitit” vreodată cronica de sport?

Gabriel Dimisianu: Nu! Îl citeam cu plăcere pe Fănuș, îl citeam cu plăcere pe Mazilu, care a scris și el cronică de fotbal. Îi citeam pentru că aveau un anumit farmec, nu pentru ce spuneau ei despre meciuri. Deși nu eram asportiv. Nu-i citeam pentru că emiteau niște adevăruri despre sport, ci pentru cum scriau.

Am încercat să ținem o linie bună în cultură

Andreea Teliban: Care a fost textul pe care l-ați scris cu cea mai mare greutate de cînd sînteți la România literară?

Gabriel Dimisianu: Ce pot să spun? E o activitate de cîteva zeci de ani… Au fost și momente complicate, dificile. Astăzi e cu totul altfel decît era atunci. Dar și atunci erau momente bune, le ziceam noi, și momente rele. Momente de relativă deschidere culturală și momente de închidere. Asta ținea de evenimente, de cine venea la conducerea unor instituții care aveau un cuvînt de spus aici. Ceea ce făceam noi era să încercăm să ținem o linie bună în cultură. Cît am reușit se poate vedea. Ce mai pot să spun acum, după atîția ani? Totul trebuie raportat la epocă și la împrejurările de atunci. Au fost momente bune – bune relativ – și momente rele. Cînd am intrat eu în lumea literară, în ’58-’59, se simțeau reacțiile de după ce se întîmplase în Ungaria. Revoluția din ’56 a avut ca efect la noi o deschidere către ce era acolo și, în același timp, a fost și o înăsprire. Dej era foarte supărat pe ce se întîmplă în cultură. Și a închis multe direcții.

Alexandru Dumitriu: Au fost închiși și scriitori…

Gabriel Dimisianu: După care iar au urmat o relativă deschidere și relaxare a controlului politic… Așa am dus-o. Epoci la care trebuia să te adaptezi, pentru că altfel nu se putea. În anii ’56-57, era o oarecare deschidere. După care a urmat o reacție la aceste deschideri! Iar în ’71 au fost așa-numitele „teze din iulie” ale lui Ceaușescu, care au însemnat un moment rău pentru cultură. Dar nu au reușit, totuși, să distrugă chiar tot. Au existat posibilități de menținere a ce se cîștigase în anii de liberalizare.

Texte care corespundeau unor cerințe politice

Alexandru Dumitriu: Dacă ați amintit aceste perioade sinuoase, în România literară vor apărea o vreme, începînd cu al doilea său număr, fragmente inedite din Însemnările zilnice ale lui Titu Maiorescu. Poate fi interpretată restituirea săptămînală a jurnalului scris de mentorul „Junimii” și ca un manifest estetic pe care și-l asuma revista? Sau, în orice caz, ca o direcție estetică?

Gabriel Dimisianu: Fără îndoială! Și era o cucerire, atunci, a unui spațiu cultural. Militam pentru valoarea literară prin raportarea la Maiorescu, care a însemnat ce a însemnat în cultura română. Recunoașterea valorii se făcea prin această raportare la Maiorescu, la maiorescianism, la „Junimea”, la junimism. Toate acestea erau nu numai niște fapte de istorie literară. Referirea la ele și comentarea lor erau un fel de a atrage și pentru actualitate sentimentul valorii, al esteticului. Era și o formă polemică. Pentru că nu era chiar simplu, atunci, cum s-ar părea azi, să militezi pentru valoare și estetic. Dimpotrivă. Se cerea oficial slujirea unei politici, a politicii de partid. Era foarte complicat, nu era simplu deloc. Și dacă apăreau niște texte de acest fel, în mai toate revistele în care apăreau, erau acceptate pentru că în alte pagini erau și niște texte conformiste față de linia oficială… Nu cred că există numere chiar din România literară a acelor ani total „curate”. Erau și texte care corespundeau unor cerințe politice. Nu se putea altfel, nu ar fi apărut altfel nimic! Ceea ce astăzi poate să creeze nemulțumiri față de ce era atunci și o privire critică, dar, examinînd din interior epoca, nu pot să spun decît că nu se putea altfel.

Șansa unor conduceri bune

Alexandru Dumitriu: În Amintiri și portrete literare, i-ați evocat pe doi dintre „șefii” de dinainte de 1989 ai României literare: Geo Dumitrescu și George Ivașcu. Geo Dumitrescu a fost redactor-șef din 1968 pînă în 1970, George Ivașcu din 1971 pînă în 1988, cînd a plecat din această lume. Între cei doi, a mai fost, un an, și prozatorul Nicolae Breban. Dacă la Geo Dumitrescu și la Ivașcu am remarcat, din portretele dvs., autoritarismul cu care conduceau revista, cum era Nicolae Breban ca redactor-șef?

Gabriel Dimisianu: El a fost redactor-șef o perioadă mai scurtă. Era așa cum se știe: un om atît de plin de sine încît nu observa în revistă decît ce-l interesa pe el. Însă am lucrat bine împreună. A fost o perioadă în care el era plecat în Franța. Ce pot să spun? Era de partea binelui, de partea noastră. E adevărat că, spre surpriza multora, a avut o ascensiune politică foarte rapidă. Ne-am trezit cu el membru în Comitetul Central! Numai că nu a durat prea mult această apartenență.

Alexandru Dumitriu: Au fost atitudinile pe care le-a avut în 1971…

Gabriel Dimisianu: Așa! În care se referea critic la „teze” și, implicit, la Ceaușescu… Nu se putea accepta așa ceva!

Alexandru Dumitriu: Apropo de tendințele să nu le spun dictatoriale, cît severe de conducere pe care le arătau Geo Dumitrescu și George Ivașcu. Disciplina e drumul pe care trebuie să meargă o revistă culturală pentru a se impune și a-și păstra o ținută? E nevoie de disciplină?

Gabriel Dimisianu: Eu cred că nici nu se poate fără! Nu se poate fără, pentru că altfel lucrurile se dispersează. O revistă este, totuși, o instituție care, pentru a funcționa, trebuie să fie condusă. Sigur, condusă bine sau condusă rău, condusă de un om luminat sau de un înapoiat. Eu cred că la România literară am avut șansa unor conduceri bune. Cu, mă rog, inerente scăpări. În general, au fost oameni de bine, oameni care știau ce este literatura, erau ei înșiși scriitori, nu aveau complexe… Așa a funcționat revista de-a lungul multor ani. Și nu e vorba numai despre conducere, ci și despre cei care compuneau redacția, care și-au creat – cei mai mulți dintre ei – un destin personal și au reprezentat ceva pentru literatură. Mă gîndesc la Lucian Raicu, la Valeriu Cristea și la atîția alții, care au fost mai întîi în redacția Gazetei literare și pe urmă a României literare. Au fost și perioade mai grele, mai complicate – pe atunci conducerile revistelor erau încredințate unor oameni foarte disciplinați și foarte ascultători. De pildă, perioada cu Tiberiu Utan… Dar, în esență, toți au acționat pentru valoare și pentru binele cultural. Făcînd și concesii. Nu se putea altfel.

Alexandru Dumitriu: Felul în care l-ați descris pe Geo Dumitrescu în calitate de redactor-șef, de fapt, în care l-ați cunoscut, sever în redacție, afectuos în afara ei, seamănă cu ce scria poetul Ion Brad despre anii petrecuți alături de Geo Dumitrescu la Almanahul literar din Cluj.

Gabriel Dimisianu: La fel era?!

Alexandru Dumitriu: La fel. Drastic în redacție, seara…

Gabriel Dimisianu: Seara la distracție! A fost la înființarea revistei și a rămas pînă în 1970. Înainte de a fi fost în conducerea acestei reviste, își crease un mediu de simpatizanți, de oameni care țineau la el. Nu era un om venit de „deasupra”, ci din interiorul lumii literare, al vieții literare. Era simpatizat. Și pe drept cuvînt, cred eu. Avea și inteligență, și umor, și talent. Deși nu a scris foarte mult, ce a scris a avut ecou în lumea literară, toată generația poetică de după Război e marcată de stilul lui ludic și de felul lui de a scrie.

Adrian Păunescu la „România literară”

Alexandru Dumitriu: L-ați avut, un timp, subaltern la România literară pe poetul Adrian Păunescu, cu care ați fost coleg, înainte, la revista Amfiteatru.

Gabriel Dimisianu: Da! Și la Amfiteatru mi-era subaltern!

Alexandru Dumitriu: Ce rol a avut Adrian Păunescu în redacția României literare?

Gabriel Dimisianu: Pe atunci, redacțiile erau compuse dintr-un număr mare de membri. Cei din redacții se puteau manifesta destul de liber. Iar el a fost simpatizat. Unii îl consideră egoist și egolatru. Era și asta, dar era și generos. Poate chiar din impulsul de a i se mulțumi și de a se vedea admirat de cei cărora le făcea bine. Făcea bine unuia sau altuia, în măsura în care putea, bineînțeles. Era și o formă de autoprețuire, dar efectiv a făcut foarte mult bine, a ajutat pe foarte mulți, le-a dat slujbe, cît s-a putut…

Alexandru Dumitriu: A fost importantă participarea lui la bunul mers al revistei?

Gabriel Dimisianu: Nu putea să nu fie importantă! Oriunde era, Adrian își impunea prezența. L-am avut coleg, pentru un timp, și la revista Amfiteatru, condusă, cum spuneam, de Ion Băieșu… Apoi, am fost împreună la România literară. Unde nu pot spune că am avut dificultăți. M-am înțeles cu el, alții nu.

Alexandru Dumitriu: Preda la timp materialele?

Gabriel Dimisianu: Cred că da! Chiar prea repede și prea multe!

Alexandru Dumitriu: Cum se face că nu v-a luat un interviu?

Gabriel Dimisianu: Păi de ce să-mi ia?! A, pentru că a făcut interviuri cu scriitori?

Alexandru Dumitriu: Pe care le-a și adunat în volumul Sub semnul întrebării

Gabrie Dimisianu: Asta numai el ar fi putut să spună.

Alexandru Dumitriu: Ați fi fost de acord să vă ia un interviu?

Gabriel Dimisianu: Da. Dar eram foarte apropiați, poate și de asta, eram prieteni. Erau nopți pe care le petreceam împreună…

Raporturi mai bune cu unii și mai puțin bune cu alții

Andreea Teliban: Spuneți că Adrian Păunescu era simpatizat în redacție. Era cineva antipatizat?

Gabriel Dimisianu: Nu mai am acum reprezentarea întregii redacții. Au fost ani, au fost serii… În general, cei care au fost în redacția Gazetei literare și a României literare erau un nucleu de tineri care s-au și împrietenit. Îi amintesc încă o dată pe Lucian Raicu, pe Valeriu Cristea, pe Marcel Mihalaș… Ne și împrietenisem, nu eram numai colegi. Mai erau în redacție, aduse într-un fel sau altul, mai vechi, mai noi, și personaje cu care nu ne înțelegeam. Mă rog, n-are rost să le amintesc acum. Țineau de altă orientare literară. Hai, totuși, să spun: Al. Oprea, Ion Lăncrănjan… Nu aveam cu ei, literar vorbind, nimic comun, dimpotrivă. Dar s-a întîmplat să lucrăm în aceeași redacție o perioadă. Nu era simplu. Ei antipatizau grupul de critici, criticii nu-i simpatizau. Dar așa era pe atunci: oamenii nu se adunau în asemenea colective redacționale după afinități, că nu se putea! S-a întîmplat, se întîmpla ca, alcătuindu-se aceste grupuri, unii să se împrietenească și să se înțeleagă. Alții, nu. Așa era atunci.

Alexandru Dumitriu: Deși amintiți în memorialistica dvs. că Geo Dumitrescu a convocat un lot de „albatrosiști” în redacția României literare, la începuturi.

Gabriel Dimisianu: Da, da.

Alexandru Dumitriu: Și ar fi vrut să-l „coopteze” printre colaboratori chiar pe Virgil Ierunca…

Gabriel Dimisianu: Așa este. Dar Ierunca n-avea cum să colaboreze. Nu se putea.

Alexandru Dumitriu: Însă reiese că autorul Libertății de a trage cu pușca a avut și o anumită libertate în organizarea redacției…

Gabriel Dimisianu: Cum să nu? A avut, a avut. Și Caraion era din aceeași lume. Mai erau și alții, mai puțin cunoscuți.

Alexandru Dumitriu: Existau rivalități între România literară și alte reviste?

Gabriel Dimisianu: Da. De pildă, între România literară și Luceafărul nu era o înțelegere perfectă.

Alexandru Dumitriu: În ce perioadă?

Gabriel Dimisianu: Mai mereu! În anii ’60, ’70, ’80. Grupul de la România literară avea afinități și comunica bine cu grupul de la Steaua. De asemenea, cu un grup de la Timișoara, unde era Mircea Mihăieș, de la Iași, cu Al. Călinescu… În fiecare dintre aceste centre de cultură aveam niște raporturi mai bune cu unii și mai puțin bune cu alții. Dar asta se întîmplă în orice societate, în orice lume.

O emblemă angajantă

Andreea Teliban: Cînd vorbiți despre România literară, vorbiți despre perioadele revistei.

Gabriel Dimisianu: Da.

Andreea Teliban: Ce părere aveți despre faptul că revista are, de cîțiva ani, și un format online?

Gabriel Dimisianu: Păi cred că nu se putea altfel! N-ar fi putut să nu țină seama de această realitate.

Andreea Teliban: Folosiți Internetul, vedeți revista pe site?

Gabriel Dimisianu: Sînt total incompetent aici! N-am de-a face cu Internetul. Soția mea se ocupă de această zonă.

Andreea Teliban: Ce înseamnă astăzi revista România literară?

Gabriel Dimisianu: E foarte bine că există. N-aș putea să spun ceva sigur despre revistă. E bine că apare, e bine că există.

Andreea Teliban: Credeți că va mai exista încă 50 de ani?

Gabriel Dimisianu: Ce-aș putea să spun?! Îmi cereți să fac prevestiri? În orice caz, îi urez să existe, să țină! O Românie literară a fost și-n secolul al XIX-lea, a fost și-n secolul XX, de ce n-ar fi și mai departe?

Andreea Teliban: Chiar în textul programatic din primul număr, revista se revendică de la vechea Românie literară, din 1855…

Gabriel Dimisianu: A lui Alecsandri…

Andreea Teliban: Și de la cea a lui Rebreanu și Cezar Petrescu, din anii ’30 ai secolului trecut.

Gabriel Dimisianu: Sigur, este angajantă această emblemă. Așa cred. Sper să existe în continuare, să intereseze măcar în anumite zone.

În apropiere, „România literară”

Alexandru Dumitriu: Ne-ați spus la unul dintre telefoanele care au premers această întîlnire să vă căutăm marți, pe seară, după ce veniți de la revistă.

Gabriel Dimisianu: Mă mai duc, da.

Alexandru Dumitriu: În fiecare marți?

Gabriel Dimisianu: Nu chiar în fiecare marți. La două săptămîni. Pentru că la două săptămîni am un text în România literară și, cu această ocazie, mă duc să-mi citesc textul în pagină, să-l revăd, cum făceam totdeauna cu ce scriam.

Alexandru Dumitriu: E o nostalgie această „vizită de lucru”?

Gabriel Dimisianu: Poate și asta, dar și o deprindere pe care cred că o au toți cei care au lucrat prin redacții. Marți e și ziua în care ei scot revista propriu-zisă.

Alexandru Dumitriu: De la chioșcuri n-o luați niciodată?

Gabriel Dimisianu: Ba o iau. Și cînd mă duc la redacție, mai am un exemplar acolo!

Alexandru Dumitriu: S-a întîmplat să ajungeți, prin țară, într-un loc mai „ascuns”, și să fiți surprins că găsiți revista acolo?

Gabriel Dimisianu: Nu-mi amintesc de o asemenea împrejurare, dar m-aș bucura să fie în cît mai multe locuri. De fapt, nu mai știu exact cum stau lucrurile cu revistele azi, cum știam acum 20 de ani, pentru că e altceva…

Alexandru Dumitriu: Să zicem, atunci, acum 20 de ani. Vă amintiți să fi ajuns undeva, să zic la Babadag…

Gabriel Dimisianu: Într-o provincie îndepărtată?

Alexandru Dumitriu: Sau apropiată…

Gabriel Dimisianu: Și să fiu luat prin surprindere că găsesc acolo România literară?

Alexandru Dumitriu: Da.

Gabriel Dimisianu: Nu mai știu. Unde-am fost eu, unde-am stat, unde-am existat, în apropiere se afla și România literară. Și la Neptun, și în Brăila mea natală, aici, la București, ce să mai vorbesc… Mi-e apropiată această publicație. Nu mă văd fără ea. Într-un fel sau altul, sper să existe în continuare. Și pentru mine, pentru că e parte din mine.

Trending

Copyright © 2017 trenul nostru