Facebook

Special

Ratarea e a lui Daum. Vina e a noastră, a tuturor

Publicat

pe


Cu ochii-n 4-4-2


Asta este. Echipa națională de fotbal a României a irosit de timpuriu orice șansă de calificare la Mondialul de anul viitor, găzduit de Rusia. Ar fi fost frumos ca, în 2018, odată cu Centenarul Marii Uniri, România să participe la un Campionat Mondial. N-a fost să fie frumos.

Au urmat, ca de obicei în asemenea anotimpuri ale eșecului, nu atît analize chibzuite, cît învinuiri impulsive și rafale de pamflet. Îndreptate mai ales către ex-selecționerul Christoph Daum, care a preluat reprezentativa noastră vara trecută, după europeanul francez, unde – nu strică să ne amintim – România, antrenată pe atunci de Anghel Iordănescu, a părăsit competiția încă din faza grupelor. Învinsă dureros, în ultimul meci, de Albania, debutantă la un turneu final. Așadar, Daum ar fi trebuit să ne ducă în Rusia. Pe bani grei (45 000 de euro lunar), nu din excentrice carități. Cum se știe, Daum nu ne-a dus în Rusia. De aici, maldăre de bășcălii, insulte și imprecații la adresa antrenorului german.

De fapt, contestările au pornit devreme. Foarte devreme. Înainte ca România să dispute vreun meci cu Daum selecționer. Izvorînd, aceste contestări, dintr-o mîndrie națională atinsă de irascibilități xenofobe. Nici nu se uscase bine semnătura lui Daum pe contract, că deja izbucniseră antipatiile și indignațiunile etniciste: în loc să avem antrenor neaoș, iubitor de glie și de neam românesc, ne-am dat, bezmetic, pe mîna unui mercenar… S-a ajuns, apoi, în spiritul filajelor tabloidale, la biografia lui Daum. Care adăpostește și lucruri mai puțin curate: la începutul anilor 2000, neamțul a fost în centrul unui scandal legat de consumul de narcotice. Din acest motiv, Daum a pierdut naționala Germaniei, pe care urma să o pregătească dacă isprăvile cu substanțe halucionogene n-ar fi ieșit la iveală. Ca să înțelegem ce antrenor este Daum! Nu doar un venetic arghirofil, ci și un depravat, care ar fi pogorît prăpădul peste cristalinul fotbal românesc. Un fotbal în care cel mai valoros jucător al epocii „douămiiste”, Adrian Mutu, era gonit de la Chelsea pentru că se dedase cocainei. Nu bagatelizez faptele de odinioară ale lui Daum; dar nici nu putem judeca obsesiv o persoană pentru niște culpe din Vergangenheit. Adrian Mutu, lider al generației sale, nu a întîmpinat aceeași ostilitate. Iar lui Daum unele instanțe moraliste au ținut, cu o îndîrjire grosolană, să-i transforme greșelile în etichetă. Toate aceste zgomotoase urături de bun-venit, repet, înainte ca România să dispute vreun meci sub comanda antrenorului german. Sigur, au fost și voci decente. Au fost și voci partizane. Chiar și după ratarea calificării, devenită instantaneu „catastrofă” națională, unii – e adevărat, nu foarte numeroși – au păstrat o atitudine echilibrată față de Daum. Însă cei mai mulți, de la ziariști sportivi la oameni de fotbal, l-au desființat impenitent pe fostul selecționer. Personal, nu cred că vina pentru acest al cincilea mondial la rînd – din 2002 încoace – fără România îi aparține în exclusivitate lui Daum. Să desfășurăm, mai întîi, o retrospectivă a campaniei.

Cu Daum și înainte de Daum

Septembrie 2016. Încep preliminariile. România strînge un prim rezultat prost. 1-1, acasă, la Cluj, cu Muntenegru. Nicolae Stanciu irosește, în prelungiri, o lovitură de la 11 metri. Octombrie 2016. Învingem cu 5-0 în Armenia. De neignorat faptul că gazdele evoluează în inferioritate numerică din minutul 3. Peste cîteva zile, un 0-0 rece în Kazahstan. Noiembrie 2016. Polonia ne bate cu 3-0 la București. Avem, după patru meciuri, 5 puncte din 12 posibile. Miștocăreli și perdafuri pentru Daum. Rămîn, totuși, niscaiva speranțe de reabilitare pentru 2017. Le risipim grabnic. 0-0, în primăvară, cu Danemarca la Cluj. Polonia ne bate, estival, în iunie, cu 3-1 la Varșovia. Vine toamna. Batem chinuit Armenia la București, cu 1-0, după ce Bogdan Stancu ratează un penalty. Spectatorii cer demisia lui Daum. Returul cu Muntenegru, la Podgorica. Jucăm slab, deprimant de slab. Pierdem la limită, 1-0. Mai sînt două partide. Cu Danemarca, în deplasare, și cu Kazahstan, acasă. Două partide de palmares. Calificarea este matematic compromisă după meciul din Muntenegru. Pe scurt: 2 victorii, 3 egaluri, 3 înfrîngeri.

Statistica pomenită este dezamăgitoare. Dar, să recunoaștem, statistica, în general, este nu o dată injustă. Categoric, aceste cifre nu îl avantajează deloc pe Daum. În cele două meciuri restante, cu Danemarca și Kazahstan, bilanțul s-ar fi putut îmbunătăți. Irelevant însă, din moment ce obiectivul declarat fusese calificarea. Or, în sport, rezultatele constituie principalul argument al unui antrenor. Nu eleganța discursului, nu neapărat civilitatea. În absența rezultatelor, acestea devin, din păcate, calități neglijabile. Este însă corect să-i imputăm atît de agresiv fostului selecționer zestrea austeră de puncte? Pînă să descindă Daum în România, naționala noastră era cumva din turneu final în turneu final? Pe parcursul a 20 de ani, România a obținut doar 2 calificări la turneele finale! Și acelea de campionat european, nu mondial. În 2008 și 2016. În 2008 cîștigînd grupa de calificare (notre respect, Victor Pițurcă!), în 2016 de pe locul 2, profitînd de larghețea UEFA, care a mărit numărul de participante, de la 16 la 24… Ne cam bîntuie stări amnezice. Nu s-a scurs decît un an de cînd Albania umilea România la Euro. Fotbalul românesc se află, de două decenii, în criză. Cele două calificări evocate, dintre care una obținută prin dărnicia reformistă a UEFA, descriu limpede situația fotbalului nostru. Noi, în schimb, cuprinși de o exigență ebluisantă, l-am terfelit de zor pe Daum în ocări și diatribe că nu vom fi la Mondialul din Rusia, de parcă pînă să sosească el în România eram de-ai casei pe la turneele finale! Mă miră, de aceea, pătimașa opacitate a unor comentatori de sport – și nu numai – care îl acuză pe antrenorul german de prăbușirea fotbalului românesc.

Daum a plecat. A avut, oricum, nervi tari. (A mai scăpat și cîteva vorbe nepotrivite, dar la ce rechizitorii murdare a trebuit să suporte, erau previzibile și riposte.) Nu insinuez că Daum a fost o victimă. Nici vorbă de așa ceva. Un antrenor de fotbal își afirmă competența prin rezultate. Numai că, într-un fotbal șubred, a cărui campioană, Viitorul Constanța, este eliminată violent din preliminariile preliminariilor Champions League de Apoel Nicosia (1-0, 0-4), a cărui vicecampioană este eliminată, la fel de violent, din play-off-ul Champions League, de Sporting Lisabona (0-0, 1-5) performanța se mai poate dobîndi doar prin ezoterisme. Spre ghinionul lui, Daum nu stăpînește atari puteri.

Întoarcere în timp. Mică autobiografie cu Radeberger și nori de Bordeaux

Vara anului 1998. Termin clasa a IV-a. România este prezentă la Mondialul francez. Grupă de foc: Columbia, Anglia, Tunisia. 15 iunie. Primul meci, cu Columbia, la Lyon. În dimineața meciului, merg la școală, pentru testul de limba engleză care stabilește cine va alcătui clasele de avansați în ciclul gimnazial. Înainte de examen, cumpăr „ProSportul”. Pe prima pagină, Hagi cu mîna în dreptul inimii, la intonarea Imnului. „Mîna e a lui Hagi, inima e a noastră, a tuturor”. Parcă acesta era titlul. Îi spun maică-mii, care mă însoțește, că, dacă trec examenul, cîștigă și România. Ea îmi răspunde că așa se va întîmpla. Iau examenul cu 75 de puncte. Seara, meciul României. Îl văd cu bunicii mei. Adrian „Cobra” Ilie înscrie un gol de generic, chiar înainte de pauză, lobîndu-l cu sînge rece pe Mondragon. 1-0, scor final. Bunica îmi spune că nu se va mai uita la meciurile României. Trăiește în prea mare tensiune aceste întîlniri. Pe străzi, în țară, e fiestă, e bairam, e paranghelie, e tămbălău. Cuvinte de împrumut. Nu întîmplător. „De bucurie rar avurăm parte,/ În unele duminici pe la nunți…” 22 iunie 1998. Al doilea joc din grupă, cu Anglia, la Toulouse. Văd meciul cu bunicii mei. Înainte de meci, bunicii mă trimit să iau o sticlă de bere de un litru. Ei au spus „Radeberger”, eu m-am întors cu „Gambrinus”. „Radeberger” nu am găsit, dar n-au zis nimic. Era bine așa. Voi găsi „Radeberger” abia peste vreo 20 de ani, la Dresda. Se cîntă imnurile. Cîțiva fotbaliști englezi: David Seaman, Sol Campbell, Tony Adams, Alan Shearer, Paul Scholes, David Beckham, Michael Owen. La pauză, cînd era 0-0, mîncăm cartofi prăjiți cu salată de roșii. Spun că vom cîștiga cu 2-1 și că va intra și Marius Lăcătuș. Lăcătuș era fotbalistul meu preferat. Învingem cu 2-1 și intră și Marius Lăcătuș. Alte „profeții” n-am mai exersat! Sîntem în optimi. Pe străzi, în țară, e fiestă, e bairam, e paranghelie, e tămbălău. Cuvinte de împrumut. Nu întîmplător. „De bucurie rar avurăm parte,/ În unele duminici, pe la nunți…” De atîta bucurie, în cantonament, tricolorii își vopsesc părul în blonziu. 26 iunie. Al treilea meci din grupă, cu Tunisia, pe Stade de France. Fotbaliștii români sînt blonzi. Marius Lăcătuș e titular. Îl lovește cu pumnul, din alergare, pe Trabelsi. Un croșeu de stînga. Iordănescu îl scoate de pe teren la pauză. Meciul se încheie la egalitate, 1-1. Nu mai contează. Cîștigăm grupa. Pe străzi, în țară, e veselie. Ceva mai potolită. Fiesta, bairamul, paranghelia, tămbălăul au fost după Anglia. 30 iunie. Optimi de finală. Jucăm cu Croația, la Bordeaux. Fotbaliștii români sînt tot blonzi. Văd meciul la Predeal, cu bunicul meu, în vizită la un cunoscut de-al lui. Acolo am jucat prima dată biliard. Prietenul bunicului meu avea masă de biliard. Pierdem meciul cu croații. 0-1. Pe Valea Prahovei se strîng nori de furtună. „Norii ăștia vin de la Bordeaux!”, zice prietenul bunicului meu. A fost ultimul meci al României la un Campionat Mondial.

De la Marius Lăcătuș la Alexandru Băluță. Lungul drum al zilei către noapte

Din nou la meciul de la Podgorica, unde, puși la respect de Muntenegru, am încheiat oficial planurile rusești. 4 septembrie 2017. Dimineața, intru pe gsp.ro. Văd, în pdf, și prima pagină a ediției tipărite. Poză mare cu selecționerul. Titlu: „Daum, nu ne strica și Euro!”. La 8:13 p.m., prozatorul Nicolae Iliescu scrie cu skepsis pe Facebook: „O întrebăciune ca o lovitură de teatru: la ce oră e Muntenegru?”. Și are dreptate. România joacă dezolant. 0-0 la pauză. În minutul 64, Daum îl introduce și pe Alexandru Băluță. Jucătorul Universității Craiova. (Diminutiv al legendarului Balaci? Nici măcar asta nu reușește să fie Băluță, biet zmeuleț într-un campionat anemic!) Care Băluță n-a izbutit mai nimic la Podgorica. Cum, de altfel, n-a izbutit nici unul dintre jucătorii noștri. În 1998, un fotbalist de calibrul lui Marius Lăcătuș era doar rezervă. A intrat 5 minute în meciul cu Anglia și a prins unsprezecele de start abia în meciul cu Tunisia, cînd, fiind deja calificați, Iordănescu – ce mică-i lumea, ce mare-i Albania! – menajase titularii. Cam asta e diferența dintre România din urmă cu 19 ani, care cîștiga en fanfare o grupă de Campionat Mondial, și România anului 2017, învinsă de Muntenegru, în preliminariile unui Campionat Mondial. Atunci, în 1998, pe banca de rezerve era Marius Lăcătuș, acum, în 2017, pe banca de rezerve așteaptă cuminte Alexandru Băluță. Atunci, în 1998, jucau Gică Hagi, Gică Popescu sau Dan Petrescu, acum, în 2017, joacă Bogdan Stancu, Valerică Găman sau Alin Toșca. Nu e inechitabilă comparația, în sensul că lui Hagi et comp. le cunoaștem realizările, în timp ce Stancu et. comp. au timp să crească. Fals. Bogdan Stancu are 30 de ani, 53 de selecții la națională și 14 goluri. Valerică Găman are 28 de ani, 15 selecții la națională și un gol… Dincolo de aceste interpretări seci, „structuraliste”, putem întrebuința, în sprijinul demonstrației, și bătrînul „impresionism”. Să ne gîndim, bunăoară, la prestațiile memorabile ale lui Bogdan Stancu în tricoul naționalei. Sau ale lui Valerică Găman. Mă tem că în dreptul acestor nume zace pauperitatea. Au apus vremurile în care B.U.G. Mafia cînta „Îi am pe Hagi cu ai lui, mă ridică la cer”.

Noua ordine a mediocrității

I s-a reproșat vehement lui Daum că nu a vrut să îl convoace pe Alibec pentru „dubla” din septembrie, că jocul României ar fi fost altul cu Alibec, că Alibec străbate o perioadă grozavă (de povestit nepoților, nu alta…). Nu mă aventurez în chibițăreli contrafactuale. Poate ar fi arătat, într-adevăr, altfel jocul României cu Alibec în teren. N-am de unde să știu. Știu însă, elementar-tautologic, că o echipă înseamnă, dincolo de vedetă, echipă. Hagi, oricît de talentat era, a avut alături o echipă. Alibec – fără a-l apropia necugetat, prin această comparație, de talentul lui Hagi – nu s-ar fi putut baza pe o echipă. Bogdan Stancu, Valerică Găman sau Alin Toșca – pentru a enumera doar trei jucători „indispensabili” –, sînt figuranți la echipa națională. Putem să-l afurisim pe Daum pînă la plictis că nu i-a făcut loc lui Alibec pentru dubla cu Armenia și Muntenegru. România are nevoie, în momentul de față, de o echipă, nu de o vedetă. Numai că pentru a forma o echipă solidă, trebuie și un fotbal solid. Sănătos. Este sănătos fotbalul românesc? Am așezat, mai sus, rezultatele campioanei și vicecampioanei în preliminariile Champions League. Dacă ar fi numai aceste rezultate! Sînt, în fotbalul nostru, atîtea și atîtea probleme, de la precaritatea centrelor de copii și juniori – pepinierele, cum se spunea cîndva – la soarta fantomatică în care se găsesc unele echipe de tradiție…

La echipa națională, selecția urmărește, în mod prioritar, performanța. Cu alte cuvinte, lotul echipei naționale adună cei mai buni jucători ai momentului. În cazul României, cei mai buni jucători ai momentului, jucătorii chemați la echipa națională, sînt – de ceva ani, nu de ieri, alaltăieri – niște jucători mediocri. Pentru că acesta este standardul. Indiferent de capriciile antrenorilor. Sîntem obligați să căutăm calificări la turneele finale cu jucători mediocri. Din simplul fapt că nu avem alții. Pînă și vedeta Alibec, sărită din schemă de Daum, este, să fim realiști, o vedetă mediocră. Străini de performanță, propulsăm mediocritatea în locul acesteia. Iar în locul mediocrității împingem, inevitabil, submediocritatea.

De la fotbal la facultăți și nu numai

Discuția poate migra cu ușurință și în alte domenii. Căci Bogdan Stancu, Valerică Găman sau Alexandru Băluță, să mă ierte impresarii lor, să mă ierte familiile lor, să mă ierte și ei, nu sînt doar niște jucători de fotbal. Bogdan Stancu, Valerică Găman sau Alexandru Băluță sînt, generic vorbind, și mulți dintre absovenții de facultate de azi. Nivelul fotbalului românesc exprimă fidel, îmi pare rău s-o spun, și nivelul societății românești. O societate asaltată de mediocritate. Ceea ce n-ar fi rău. Mediocritatea reprezintă o condiție onorabilă. Numai că mediocritatea desemnează din ce în ce mai frecvent – abuziv, desigur – performanța. Dar despre cum se descurcă Valerică Găman și Alexandru Băluță prin facultățile patriei, într-un alt număr.

Revenind la fotbal, calificarea a fost pierdută cu mult înainte de a începe preliminariile. Calificarea a fost pierdută cu mult înainte de a-l avea antrenor pe Daum. Calificarea am pierdut-o noi toți. Contractul e al lui Daum, echipa e a noastră, a tuturor. Ratarea e a lui Daum, vina e a noastră, a tuturor. Și e a noastră pentru că ne complacem adesea în jocurile mediocrității.

Lăsați un comentariu

Lăsați un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Cîmpurile obligatorii sînt marcate cu *

Deschideți articolul

Trending

SPECIAL

„Noul val românesc”, un nou gen cinematografic?

Publicat

pe

La prima vedere, o discuție despre tendințe și genuri cinematografice pare futilă. Realismul din secolul al XIX-lea, precum și Cinéma Vérité, Neorealismul italian și British Free Cinema par să fi epuizat posibilitățile realizatorilor de filme de a inova în încercarea lor de a fi veridici și fideli realității. Succesul internațional fără precedent al noului cinema românesc numit adesea „Noul val românesc”, începînd cu anul 2001, a atras atenția criticilor din întreaga lume. Cei favorabili, precum Steven Zeitchik de la Los Angeles Times, au observat  „un mod autentic de a povesti” sau că „românii nu pot face filme proaste. Sînt ilegale în țara lor. Sau cel puțin nu sînt în ADN-ul lor”. În timp ce alții, ca Derek Elley de la Variety, se temeau că „este ușor să presupunem din selecțiile festivalurilor că toate filmele românești (în prezent «hot») sînt drame repulsive, mizerabiliste, filmate în DV”. În același timp, criticii fascinați de noile filme românești, precum și cei nefavorabili au observat un nou stil cinematografic și au recunoscut, chiar și în trecere, unele dintre trăsăturile sale, printre care și capacitatea de a crea drame autentice depresive.

Este evident că, în afara imaginilor blocurilor comuniste ponosite, tipice pentru filmele est-europene, după 2001, dramele românești au adus ceva nou nu numai în ceea ce privește tehnica, precum sînt priza direct de sunet și utilizarea camerei portabile. De aceea, îndrăznesc să cred că, în comparație cu dramele românești ale Noului Val, cele ale neorealismului par chiar melodrame. Pentru a vă convinge, voi compara Moartea domnului Lăzărescu (2005) și Aurora (2010), ale lui Cristi Puiu, și Polițist adjectiv (2009), al lui Corneliu Porumboiu, cu Hoții de biciclete (1948) și Umberto D. (1952), ale lui Vittorio De Sica. M-am folosit de cîteva citate concentrate și pline de autoritate din importanți critici străini de film. Motivele pentru care am ales astfel de termeni de comparație sînt evidente, deoarece acestea sînt filme reprezentative pentru Noul Val Românesc, respectiv pentru Neorealismul italian. Majoritatea criticilor de film consideră Hoții de biciclete drept cel mai important film neorealist, în timp ce Georges Sadoul și Paolo Russo aleg Umberto D. La rîndul său, Leonard Maltin scrie despre Umberto D. că „De Sica îl consideră a fi cea mai mare realizare a sa, și se poate să fi avut dreptate”. Un alt motiv pentru alegerea acestor filme este că subiectele lor sînt asemănătoare. În Umberto D. și Moartea domnului Lazărescu avem de-a face cu bătrîni și animalele lor de companie, ale căror existențe sînt în pericol. Un alt element în comun este acela că două femei sînt interesate de soarta lor. La rîndul lor, Hoții de biciclete și Polițist, adjectiv au o intrigă polițistă.

Umberto D. este un pensionar simpatic: un intelectual „plin de demnitate”, forțat să-și vîndă cărțile pentru Sadoul, incapabil să cerșească, dar capabil, în același timp, să se îngrijoreze de soarta tinerei menajere gravide și a cîinelui său, o corcitură jucăușă. La rîndul său, pentru public și pentru vecinii săi, Lăzărescu este doar un bătrîn care bea și al cărui apartament miroase a urină de pisică; este destul de scîrbos în pijamalele sale, mai ales după ce a făcut pe el în cele cîteva călătorii de la un spital la altul. Pentru Leonard Maltin, Umberto D. are o „concluzie lacrimogenă”, în timp ce „Moartea domnului Lăzărescu urmărește povestea unui om mai în vîrstă, confruntat cu dureri de stomac, care este dus de la un spital la altul, în timp ce starea lui se deteriorează pe parcursul lungii nopți […] dar o asistentă de pe ambulanță de vârstă mijlocie (Luminița Gheorghiu) refuză sa-l abandoneze. O meditație puternică asupra birocrației și a inumanității acesteia. Lung dar convingător; o privire asupra stării îngrijorătoare a sistemului de sănătate, care este, se pare, o problemă universală”. Maltin sugerează aici și abordarea lui Puiu: în timp ce se ocupă de o „problemă aparent universală”, are o viziune „umanistă”. Spre deosebire de medicii din filmul său, el nu judecă sau ironizează pe nimeni. În plus, spre deosebire de maeștrii Neorealismului, el nu se luptă cu nedreptatea lumii, ci își urmărește eroul pînă la sfîrșitul călătoriei sale. Trebuie să ne amintim întregul nume al lui Lăzărescu, care are un evident simbolism: „Remus Dante Lăzărescu”. „Remus” este o aluzie la Roma și la mîndria românilor de a avea rădăcini latine, deci o antonomază sau un epitom pentru români; „Dante” evocă o călătorie în infern, în timp ce „Lăzărescu” amintește de Lazăr, cel ridicat de Iisus din morți.

Rahul Hamid, în 1001 de filme pe care trebuie să le vezi înainte de a muri, rezumă Umberto D. ca „o poveste melodramatică tragică explicită despre disperarea și dragostea unui bătrîn pentru animalul său de companie, precum și un comentariu sensibil asupra nedreptății sociale”.

Pentru Leonard Maltin și Paolo Russo, Hoții de biciclete este un film despre un bărbat care „petrece o săptămînă cutremurătoare cu fiul său”, respectiv despre o „încercare disperată de a-și recupera” bicicleta furată. Cu alte cuvinte, este vorba despre tensiune, despre un thriller. La Puiu, în Marfa și banii (2001), precum și în Moartea domnului Lăzărescu, putem vorbi de anti-thriller-e. În primul film, regizorul nu insistă asupra conținutului micului pachet care trebuie trimis de un mesager de la Constanța la București. Putem spune chiar că privim un thriller nereușit, deoarece, în cele din urmă, se poate vedea mașina urmăritorilor ciuruită de gloanțe, dar nu ni se arată cum s-a întîmplat acest lucru. De asemenea, trebuie menționat că mașina a dispărut după ce tânărul mesager l-a sunat pe angajator și i-a comunicat că este urmărit. În Moartea domnului Lăzărescu, titlul înlătură în mod deliberat emoția pentru că anticipează deznodământul.

O altă comparație se poate face între Hoții de biciclete și Aurora sau Polițist, adjectiv. Filmul lui Corneliu Porumboiu nu este, de asemenea, un adevărat thriller polițist pentru că se desfășoară într-un ritm lent, care amintește de timpul real. Pe de altă parte, avem de-a face cu însăși definiția polițistului, ceea ce îl diferențiază de cel din filmele americane. Polițistul trebuie să aplice legea, nu să o pună la îndoială și să fie moralist. O revistă austriacă a folosit „Ästhetik der Echtzeit” („Estetica timpului real”) ca titlu al unui articol despre Aurora lui Cristi Puiu. Autorul, Gunnar Landsgesell, a folosit chiar expresia „filmare în slow-motion”. Într-adevăr, povestea lui Puiu despre un ucigaș în serie surprinde publicul cu deznodământul său, dar în decurs de trei ore camera insistă asupra detaliilor pe care thriller-ele le ignoră ca fiind neimportante.

Putem încheia acceptând un paradox: în comparație cu dramele românești, cele neorealiste par melodrame. Regizorii români aspiră la banalitate și sordid ca măsuri ale veridicității și resping pitorescul și senzaționalul, în timp ce realizatorii filmor neorealiste căutau tipicitatea, astfel încât să poată alege un destin „convingător” sau o „poveste melodramatică explicită” (în termenii lui Rahul Hamid) pentru a-și atinge scopul. De fapt, Rahul Hamid și-a început recenzia filmului Umberto D. observând că „o critică importantă adusă neorealismului este aceea că tratamentul melodramatic al povestirii diluează mesajul social mai larg al filmului și pretenția lui de realism”. Pe de altă parte, caracterul anti-thriller al unor filme românești sau modul lor de filmare lentă (în termenii lui Gunnar Landsgesell) ar putea duce la un alt paradox. Criticul bulgar de cinema Genoveva Dimitrova a observat influența Morții domnului Lăzărescu asupra unui documentar bulgar, Ultima ambulanță din Sofia (2012) al lui Ilian Metev, un film care dezvăluie realitatea serviciului medical bulgar de urgență. Având în vedere lumea ficțională a filmului lui Puiu, ar părea absurd ca acesta să fi fost model al realității care a inspirat, la rândul său, documentarul dur al lui Metev, dar observația Genovevei Dimitrova în acest sens nu este numai flatantă, dar și adevărată, cel puțin în măsura în care unii spectatori nu pot vedea documentarul lui Ilian Metev fără a avea în minte filmul de ficțiune anterior al lui Cristi Puiu. Însăși perpectiva asupra realității (serviciul de ambulanță din Sofia) se schimbă în urma unui film de ficțiune românesc.

Pe de altă parte, am putea accepta, precum Derek Elley de la Variety, că dramele românești sînt „repulsive, mizerabiliste, filmate în DV”. Legat de mizeria din filmele românești vă voi împărtăși o experiență personală ca organizator de programe de filme românești în străinătate. Câteva ambasade și centre culturale din străinătate mi-au cerut să prezint filme românești premiate la festivaluri majore. După ce am proiectat filme precum Moartea domnului Lăzărescu, 4 luni, 3 săptămîni și 2 zile (2007), al lui Cristian Mungiu și A fost sau n-a fost? (2004), al lui Corneliu Porumboiu, toate premiate la Cannes, diplomații nu erau satisfăcuți. Chiar mi-au reproșat cu o anume disperare: „Ați adus doar filme sumbre: despre moartea unui bătrîn, despre avort și despre vremea lui Ceaușescu etc. Nu ați putut aduce niște povestiri frumoase de dragoste filmate în peisaje pitorești?”. Am răspuns copleșit că am ales filme românești bune, care au primit mari premii la Cannes și Berlin și că, din păcate, nu există filme românești recente cu povești de dragoste în peisaje pitorești, nici măcar unele proaste. O teamă similară față de reprezentarea de sine a fost exprimată de ministrul socialist (!) Giulio Andreotti în anii ´50 referindu-se la filmele neorealiste. El le-a descris ca pe niște „rufe murdare care nu ar trebui să fie spălate și agățate să se usuce în aer liber”.

Deschideți articolul

Trending

Copyright © 2017 trenul nostru