Facebook

SPECIAL

Rufele mele, rufele noastre, rufele României

Publicat

pe

Fiecare dintre noi a avut, la vremea copilăriei, o Românie mică. Ea putea să se numească oricum: Merișani, Petroșani, Darabani, Frumușani, Pădurani, Bisericani, Ciorani, Botoșani, Partizani, Vișani, Zorani, Drăgășani. Pentru ani și ani. De fapt, nu chiar mulți, dar sigur șapte. Cifră magică, de basm. Apoi, după ce am mai crescut nițel și am devenit din ce în ce mai conștienți de ceea ce ne înconjoară, printr-un gest intim și totodată simbolic, am început să trăim într-o Românie Mare. O Românie Mare a fiecăruia. Pentru unii dintre noi ea se întindea de acasă pînă la mănăstirile bucovinene sau pînă pe malul lacului cu nuferi din Ipotești, de acasă pînă la Năvodari sau pînă la bunicii de la țară, de acasă pînă pe Valea Prahovei sau pînă-n Retezat. Am avut dintotdeauna un atlas geografic în bibliotecă, dar nu am reușit să-l pricep decît o dată cu primele călătorii școlare.

Ne îmbarcam dis-de-dimineață, vreo 30 de prichindei păstoriți de învățătoare, într-un autobuz care aparținuse în vremurile lui de glorie „flotei” miniere. Mirosea a benzină și a praf și-mi răscolea stomacul la fiecare serpentină. Autobuzul nu mai transporta de mult „ortaci” pînă la buza minei, gata să coboare sub pămînt. Transporta, în schimb, școlari spre alt fel de pămînturi, locuri de soi ale țării. Și asta era, pînă la urmă, tot un fel de exploatare, doar că a minților noastre poznașe. Ce-mi plăcea cel mai mult în aceste excursii era posibilitatea de a cumpăra vederi. Colecționam, fără discriminare, imagini cu păsările împăiate de la Antipa, cu portretul lui Ștefan cel Mare în Sala tronului din Muzeul de Istorie sucevean, cu grupul statuar „Cortegiul sacrificaților” de la Memorialul Durerii, cu peisajul văratic care însuflețea Mănăstirea Bîrsana, cu faimoșii delfini din Constanța. Sporindu-mi, an după an, colecția de vederi simțeam cum mi se lărgesc cunoștințele „teritoriale”. Eram atașată de fiecare cartolină în parte și, o dată cu asta, de fiecare loc. Cum spuneam, fără discriminare. Ba chiar cu naivitate. În orice caz, anii de școală primară au fost cei care mi-au stîrnit curiozitatea față de România și, totodată, dragul pe care i-l port. Evident, îmi plăceau absolut toate locurile în care ne ducea autobuzul minier. Dar asta e altă poveste. Nu despre perioada în care începusem să descopăr o Românie mai mare decît meleagurile copilăriei vreau să vorbesc, ci despre România mea mică, foarte mică.

Întrebîndu-mă ce îmi place în România, îmi vin în minte multe. Dintre toate însă, aș vrea să evoc momentele care îmi plac retrospectiv. De atîtea ori ni se întîmplă să nu băgăm de seamă frumusețea unor gesturi, a unor locuri, a unor comunități. Trăim fără să știm că ne place ceea ce trăim. Doar amintindu-ne realizăm cît de mult ne bucurăm că am fost martori și actori într-o lume deosebită, armonioasă și, deși nelipsindu-i problemele, nespus de umană. Aceasta va fi povestea României mele mici, în care am copilărit, și pe care nu am apreciat-o decît mult mai tîrziu, atunci cînd aproape a dispărut.

Dincolo de blocuri

M-am născut, la propriu, în vîrf de munte, acolo unde, la capătul unui drum forestier în pantă, se clădise, la sfîrșitul secolului al XIX-lea, un mic spital, care avea și o secție de maternitate. Poate de asta prima mare bucurie a copilăriei mele a fost tocmai învoiala de a urca, fără vreunul dintre părinți, pe deal. Sigur, pe dealul care se vedea de la balconul dormitorului, astfel încît să rămîn întotdeauna sub privirea ageră a mamei. Îmi plăcea să escaladez micii munți care înconjurau blocurile coloniei miniere și, în funcție de fiecare anotimp, atît eu, cît și toți copiii din fața blocului, știam exact ce căutam.

Dacă era sfîrșit de primăvară, culegeam mălaiul-cucului și mîncam, din mers, bobițele maronii ale plantelor care semănau întrucîtva cu grîul. Nu erau grozave la gust, nici nu-mi amintesc de unde aflasem că sînt comestibile, dar era prima noastră „recoltă” și ne înveselea întotdeauna. Asta însemna că nu peste mult timp se vor coace fragii și căpșunele de pădure, preferatele noastre. Dar, pînă la vremea fragilor, făceam și muncă voluntară. La rugămințile bunicilor sau ale mamelor, strîngeam, în pungi de plastic, muguri proaspeți de brad. Erau de un verde crud și se puteau desprinde cu ușurință din vîrfurile crengilor. Dacă îndepărtai ácele de pe muguri, rămînea o tulpină elastică și firavă, cu o aromă amărui-acrișoară, după care, din nou, nu ne dădeam în vînt. Ne dădeam în vînt, în schimb, după siropul făcut din muguri de brad, care ni se administra în fiecarea iarnă atunci cînd răceam. Era cel mai dulce medicament!

După ce vara începea să își intre în drepturi, iar noi, copiii, în vacanța mult așteptată, debutau „competițiile” de strîns fragi și căpșune de pădure. Plecam de acasă, cinstit, în același timp, fiecare înarmat cu borcane care mai de care mai încăpătoare, pe măsura încrederii în noi. Eu aveam un borcan de plastic, mai ușor de cărat și mă simțeam în avantaj. Dar nu existau reguli în sensul ăsta, așa că nu se considera că trișam. Ne abțineam din greu să nu mîncăm fragi pentru că, atunci cînd mamele își fluturau mîinile din ce în ce mai agitat pe balcoane, știam că e timpul să ne întoarcem acasă și, desigur, să ne examinăm borcanele. Ne opream pe cărarea care cobora între blocuri și comparam „recoltele”. Cei care reușiseră să pună mîna și pe căpșune de pădure, care erau mai rare, se ciondăneau cu cei care strînseseră cei mai mulți fragi. Cîștigătorul era întotdeauna greu de stabilit.

La cules de bureți, sau de ciuperci, cuvînt pe care l-am aflat mult mai tîrziu, ne aventuram fiecare cu tații noștri. Bureții creșteau în zone mai greu accesibile și, în orice caz, în afara vizorului, de pe balcon, al mamelor. Îmi plăcea că atunci cînd urcam pe munte cu tata ajungeam în locuri mereu noi, locuri despre care credeam că nu pot fi explorate decît de oamenii mari. Învățam din mers, la propriu și la figurat, speciile de ciuperci comestibile și pe cele otrăvitoare. De asemenea, care, unde se găsesc. Hribii se ascund sub mușchi, dar gălbiorii stau la vedere. Nicoreții cresc în grup, iar ghebele pe cioturi. La gust îmi plăceau, totuși, doar vinețelele, dar eram încîntată cînd găseam cîte un hrib, pentru că știam că e mai valoros. Unele familii duceau hribii la colectare și primeau bani buni pentru ei. Cel puțin, așa mi se părea. Nu știam că, de fapt, în magazine, prețurile erau de zeci de ori umflate. În orice caz, ucenicia într-ale ciupercilor era un lucru pe care îl găseam fantastic. Mă credeam deținătoarea unor secrete însemnate, dovadă că țin minte perfect, și astăzi, toate detaliile. Ce nu știu, însă, e dacă tatăl meu mă păcălea atunci cînd îmi arăta vizuine de urs. Așa cum mă păcălea să mănînc carne garantîndu-mi că e de crocodil. Întîlneam, e adevărat, veverițe și căprioare, dar niciodată urși. Probabil nu ajungeam chiar așa departe pe munte cum mi se părea pe atunci. Cea mai ciudată ciupercă era, iertată să-mi fie indelicatețea, bășina-calului. Denumire care mă amuza prostește. Căutînd acum, pe net, acesată ciupercă, văd că numele s-ar putea să difere de la o zonă la alta a țării. În orice caz, era o ciupercă bizară. Tînără, semăna cu o bilă albă și era comestibilă, dar avea gust de creier pane, ceea ce orice copil ar fi definit ca „scîrbos”. În schimb, cînd îmbătrînea, își schimba culoarea, devenind maronie și mai păstra doar o peliculă exterioară, în interior fiind probabil putrezită. Dacă pășeai pe ea, se strivea fără greutate și emana un praf verzui, urît mirositor. Țopăiam pe orice bășina-calului întîlneam și fugeam repede, să nu mă intoxic. Cred că fiecare tată din localitate pregătea momentul dezvăluirii numelui acestei ciuperci ca pe o anecdotă menită să ne facă să rînjim.

Spre sfîrșitul verii, copiii năvăleau din nou pe deal, după mure, afine și zmeură, fructe pe care nu le aduceam niciodată acasă, ci le mîncam chiar acolo, nespălate, departe de privirile mustrătoare ale mamelor. Mai culegeam și alune de pădure, cu care ne întorceam între blocuri. Și fiecare prichindel spărgea alunele cu un bolovan pe treptele de la intrarea în bloc. Uneori, se găsea cîte un vecin să ne gonească pe motiv că-i alungaserăm liniștea. Atunci ne reprofilam. Schimbam locul. Sau, mai bine zis, blocul.

Între blocuri

Găștile de copii se conturau după un principiu simplu: fiecare la blocul lui. Ceea ce nu era neapărat o împărțire justă. Unele blocuri adăposteau mai mulți copii, altele mai puțini. Se mai formau, ad-hoc, și alianțe între găști, dar erau atît de dese și despărțirile încît, pînă la urmă, tot criteriul „fiecare la blocul lui” se impunea în cazul certurilor. Ne certam și ne împăcam la ordinea zilei, iar dacă încercam să implicăm și părinții în disputele noastre, ei stăteau cuminți de-o parte, știind că ne vom rezolva repede, noi între noi, neînțelegerile. De la ce porneau, totuși, ciondănelile? Evident, de la jocuri. Mai precis, de la stabilirea cîștigătorilor. Eram competitivi și ne cunoșteam foarte bine unii altora atuurile și slăbiciunile. Știam cine aleargă mai tare, cine obosește, cine joacă pentru echipă și cine e egoist, cine are puterea de a intimida adversarii și cine e de umplutură. Cel mai frecvent jucam „Hoții și polițiștii” sau „1, 2, 3, castel”. Cîteodată și „Ascunsa”. Desigur, funcționau și în cazul jocurilor módele trecătoare. Într-una dintre veri ne „vînam” unii pe alții cu sticle pline de apă, în dopul cărora dădusem găuri cu un cui, astfel încît, atunci cînd strîngeam sticlele, să țîșnească jeturi de apă în direcția celui vizat. Într-o altă vară, toată suflarea puștească își cumpărase de la magazin pistoale cu capse și spațiul delimitat de blocuri se transformase într-un adevărat western. Un western estic. Altădată, ne-am sîcîit tații pînă ne-au construit catalige cu care ne chinuiam să pășim, ca niște cocostîrci bezmetici, pe caldarîm. Însă întotdeauna ne întorceam la jocurile favorite.

Un moment de cotitură a fost descoperirea „înconjurătoarei”. Înconjurătoarea nu era altceva decît o potecă din spatele unor blocuri, care șerpuia ca-n labirint printre cotețe de animale și grădini de legume, toate delimitate de garduri din scînduri. Deși locuiau în apartamente, oamenii nu se lepădaseră de obiceiurile rurale. E adevărat că, în privința animalelor, nu creșteau decît găini sau cîte un porc și un cîine care să le păzească. Cu cîinii ne împrieteneam, iar din grădini mai șterpeleam ba un morcov, ba o ridiche, ba un fir de ceapă verde. Ei bine, înconjurătoarea era arma secretă a jocurilor noaste preferate care, inevitabil, presupuneau multă alergătură. Cine era fugărit de echipa adversă și reușea să ajungă pe înconjurătoare, își pierdea repede urma pentru că, așa cum am spus, această potecă se desfășura într-un zig-zag amețitor. Mai mult decît atît, ducea într-o zonă necunoscută nouă, departe de privirile de la balcoane, așa că ne dădea un entuziasmant sentiment de libertate. Însă înconjurătoarea nu a avut viață lungă. Toți copiii s-au prins repede că cei care o folosesc din postura de urmăriți au un avantaj zdrobitor și am hotărît, de comun acord, să o trecem pe lista locurilor interzise.

În vacanțele de iarnă alergam mai puțin. Temperaturile coborau de multe ori pînă la -20º și, așa încotoșmănați cum eram, nu ne mai rămînea decît să scoatem săniile de la naftalină. Ne adunam între blocuri, pe drumul pe care mașinile treceau din an în Paște, și legînd săniile între ele, formam un soi de trenuleț. Pe rînd, cîte doi, trei copii cărau povara tuturor, într-o hărmălaie de nedeslușit. Înălțam, în fața blocurilor, și oameni de zăpadă, act de creație artistică la care participam cu mic, cu mare. Fiecare se lăuda cu omul de zăpadă de la blocul lui. Și nicicînd laudele nu erau mai întețite iarna ca în perioada Crăciunului. Atunci, ne asociam în grupuri mai mici, de colindători. Ne întîlneam cu cîteva zile înaintea Ajunului să stabilim repertoriul de colinde și căutam să alegem cîntecele pe care le consideram mai frumoase sau mai emoționante în ideea că de această alegere depind și cîștigurile. Căutam, de asemenea, să acoperim o bucată cît mai mare a localității. Astfel, începeam întotdeauna cu vecinii de bloc ai fiecărui membru al micii formații ambulante. Apoi, continuam cu rudele și cunoscuții. Cînd intram în scara unui bloc, auzeam și alți colindători și ne comparam repertoriul cu al lor. Ba chiar le și apreciam calitatea interpretării și ajungeam mereu, fiecare grupuleț în parte, la aceeași concluzie: noi eram mai buni. Trecuse vremea în care colindătorii primeau covrigi și nuci, trăiam vremurile banilor. Cîte doi sau trei lei de la fiecare gazdă, cinci lei de la părinți sau rude mai bogate. Aproape toată lumea primea colindători, dar se mai găsea, rar, cîte o bătrînă care nu deschidea ușa nimănui, așa că toți copiii o considerau vrăjitoare. De Crăciun ne comparam veniturile adunate peste noapte. Ne simțeam toți înstăriți și ne făceam planuri nerealiste cu banii cîștigați.

După ce am intrat la școală, prieteniile și găștile din fața blocurilor au căpătat o variabilă. Nu mai funcționa doar principiul „fiecare la blocul lui”, ci și cel, spus răspicat și protector, „e în clasă cu mine”. Clasele erau ticsite de elevi, catalogul depășea 30 de nume. Doar că, atunci cînd eram în clasa a II-a, am început să ne împuținăm. Unul dintre colegi plecase. În Italia. Nu după mult timp, i-a urmat un altul. Și tot așa. Cei care dispăruseră, care ajunseseră într-un loc despre care vorbeam ca despre orice alt loc pe care-l întîlniserăm în cărți, adică fantastic, nu erau dintre cei mai silitori elevi. Dimpotrivă. Așa că, atunci cînd ne-am revăzut în vacanța de vară și ne-au spus mîndri că în Italia au fost trecuți într-o clasă avansată, cum ar veni, erau mai „înaintați” decît noi, care trecuserăm abia într-a III-a, ei fiind repartizați deja într-a IV-a, am rămas blocați. Nu înțelegeam după ce reguli absurde se ghida această Italie. Printr-un sentiment de-a dreptul patriotic, primul din viața noastră, am decretat că în Italia merg doar fraierii. Așadar, nu sufeream după ei. Oricum, cea mai mare suferință a copilăriei era aceea cînd, la joacă fiind, auzeam strigîndu-se, de undeva de sus, numele nostru.

Erau mamele care ne chemau la masă sau la culcare. Încercam, curajos, o negociere, încă cinci minute, încă zece minute, pînă cînd observam că mamele se enervează și ne retrăgeam îmbufnați spre casă. Mamele nu foloseau balconul doar pentru a ne striga pe noi, cîteodată discutau minute bune, ele între ele, în gura mare, de la un bloc la altul, la vreo 100 de metri distanță. Toată lumea care trecea pe stradă auzea conversația, uneori i se și alătura. Senzația era aceea că trăiai într-o mare familie în care nu existau lucruri de ascuns. E drept, partea cu ascunsul lucrurilor ne și deranja pentru că, ori de cîte ori ne îndepărtam mai tare de casă sau puneam la cale cine știe ce năzbîtie, se găsea cîte un vecin care să ne amenințe că ne va pîrî părinților. Odată, un vecin de bloc, unul dintre copiii prea mici pentru noi, avea doar 6 ani, și-a luat bicicleta și s-a gîndit să cucerească lumea. Parcursese vreo 10 km pînă cînd, un bărbat care se întorcea cu mașina în localitate, l-a zărit. A oprit mașina și l-a întrebat ce caută la o asemenea distanță de casă. I-a răspuns cu seninătate că îl chemase tatăl lui într-un oraș aflat la mai bine de 100 de km de casă. Auzind o asemenea minciună gogonată, individul l-a înșfăcat cu bicicletă cu tot, l-a băgat în mașină și l-a predat părinților. Aflam amuzați tot soiul de istorioare în care adulții ne trădau, amuzați doar pînă cînd noi deveneam protagoniștii.

Trădarea adulților însemna, totodată, și grija pe care ne-o purtau. Deși am crescut într-o colonie minieră, nu am aflat decît foarte tîrziu despre bărbații, tați sau bunici, frați sau verișori, care au murit în mină. Părinții nu vorbeau prea des despre mină și, de aceea, nici nu știam prea bine ce presupune să lucrezi acolo. Nu am auzit niciodată, în copilărie, jelaniile din subteran. Pentru noi, prichindeii, singura dată din an în care pomeneam ceva despre „ortaci” era Ziua Minerului. Și nu e că auzeam cine știe ce, ci doar cuvîntul „miner”. Această zi ne bucura peste măsură pentru că, în centru, se încropea un soi de bazar unde, dincolo de tot soiul de mărunțișuri cu care ne împovăram, găseam vată de zahăr. Așa că, de Ziua Minerului, toți copiii mîncau vată de zahăr pînă plesneau.

O singură dată ne-am simțit în pericol și toată povestea a căpătat, în mințile nostre fanteziste, un aer de legendă. Brusc, toți părinții ne interziseseră să mai zăbovim pe-afară după școală. Eram lăsați la joacă strict în fața blocului sau chiar în interiorul lui, și asta nu pentru foarte mult timp. Nu mai încăpea în discuție nici un fel de negociere. Abia după ce ne-am făcut scenarii dintre cele mai absurde, am aflat care era motivul detenției noastre. Se întorsese în localitate, după mai mulți ani petrecuți în pușcărie, un individ poreclit Polonic. Numele ne suna cunoscut, doar noi toți eram Polonici atunci cînd un avion brăzda cerul și strigam în cor: Avion cu motor ia-mă și pe mine-n zbor! Nu te iau că ești mic și te cheamă Polonic! Ne imaginam, desigur, că Polonic este răul întruchipat, că fură copii pentru a le vinde organele, că a evadat din închisoare omorînd cu cruzime gardienii și atîtea altele. Eram, cu alte cuvinte, mai înspăimîntați după ce am aflat cauza îngrijorării părinților decît atunci cînd ne imaginam că ar complota împotriva noastră ținîndu-ne forțat la domiciliu. O vreme, toți copiii se rugau ca Polonic să fie din nou arestat pentru a-și recăpăta ei înșiși libertatea. Rugăciunea avea să aibă efect după doar cîteva săptămîni.

În scara blocului

Cînd vremea era ploioasă, ne refugiam fiecare în blocul lui. Acolo, fie inventam jocuri cărora li se alăturau toți copiii blocului, fie ne segregam: fetele cu fetele, băieții cu băieții. Rareori ne întîlneam la cineva acasă. Scara blocului era pe cît se poate de primitoare, plus, nu făceam mizerie sau dezordine în apartament și mamele răsuflau ușurate. Ne luam pături pe care le așterneam pe ciment și făceam chetă de jucării. De obicei, ne încropeam sediul la etajul 4, acolo unde lumina naturală se prelingea firesc printr-un geam încadrat fix în mijlocul tavanului. Mamele ne mai chemau să ne dea cîte ceva de mîncare. Doar că, atunci cînd ne aflam în scara blocului, se întîmpla ceva magic. Gospodinele nu-și mai chemau doar propriile odrasle la mîncare, ci ne chemau pe toți. Sigur, nu intram propriu-zis în bucătăriile lor, ne opream în pragul ușii, unde ne așteptau cu un platou mare, de pe care înhățam, pe rînd, ce era acolo. Abia așteptam să facă tanti Marta iahnie de fasole, mi se părea o delicatesă. Oricît ar fi încercat mama să o egaleze, nu reușea. Mai era și tanti Jeni, de la care am auzit prima oară cuvîntul „sendviș”, deși nu era vorba decît despre o felie de pîine unsă cu margarină și cu felii de salam deasupra. Dar dacă se chema sendviș, era altceva. Tanti Jeni mi se părea cea mai exotică dintre vecinele noastre. În primul rînd, o chema Jeni, folosea cuvinte ca „sendviș” și mai avea și soțul plecat în Israel de ani de zile, nici nu cred să-l fi văzut vreodată. Tanti Jeni mi-a dat și primul sfat femeiesc: să nu-mi mai fac cărarea pe mijloc pentru că arăt ca o babă. O ascult și în ziua de azi.

Vecinii se înțelegeau în general bine, dar dacă mai apăreau mici conflicte, păstrau întotdeauna un strop de decență. Oricum, noi, copiii, nu prea știam cînd părinții noștri aveau ceva de împărțit unii cu alții. De fapt, știam cînd aveau ceva de împărțit: cîte o mașină de tocat carne, niște zahăr sau ulei, forme metalice pentru prăjituri și știam pentru că noi eram mesagerii, cărăușii și aducătorii de daruri. Care erau pașii acestui periplu între etaje? Întîi ne trimiteau mamele la o vecină anume cu rugămintea de a împrumuta ceva. Băteam la ușă, spuneam „urătura” și ne întorceam acasă cu lucrurile de trebuință. Dacă era vorba, de exemplu, despre forme pentru prăjituri, peste cîteva ore făceam din nou drumul pînă la vecina amabilă și îi înapoiam formele, dar și cîteva păjituri în semn de mulțumire. Unele preparate culinare se făceau chiar la comun. Dacă vreunei gospodine îi ieșea mai bine cozonacul, pentru că avea ea o rețetă mai deosebită, se „abonau” la ea mai multe vecine, uneori uceniceau pe lîngă experta cozonacilor, alteori îi dădeau la schimb ce știau ele mai bine să gătească, o piftie, o salată boeuf, niște sarmale. În preajma sărbătorilor, scara blocului mirosea de nedescris.

Sigur că, în interiorul acestei comunități, contrar aparențelor, își găsea locul și intimitatea. Cel mai mult îmi plăcea, în acest sens, să mă izolez pe balcon, în interiorul unui cort improvizat din pături. Îmi adunam acolo jucăriile preferate, o băncuță de lemn, cărți și caiete, culori și carioci. Și neapărat o lanternă. Deși îmi construiam cortul în timpul zilei, alegeam întotdeauna o pătură mai groasă pentru a nu lăsa lumina de afară să pătrundă. Nu eram dintre copiii înspăimîntați de întuneric. Lumina artificială a lanternei, destul de slabă, îmi dădea senzația că am creat un tărîm misterios. În care puteam să controlez totul cum voiam. Mă simțeam independentă. Puteam să stau în cort ore întregi, nu ieșeam de acolo decît pentru a-mi lua ceva de ronțăit. Cel mai trist moment în micul meu regat era acela în care mama trebuia să întindă rufele la uscat. După îndelungi rugăminți cedam și-mi dărîmam tristă regatul.

Înainte de a pune rufele pe sîrmele întinse în afara balconului, mama verifica dacă vecina de sub noi nu avea, și ea, rufe la uscat. Dacă da, încerca să le așeze pe ale nostre în așa fel încît să nu se scurgă apa pe rufele vecinei. Dacă nu avea suficient loc de manevră, o întreba pe tanti Vica dacă nu putea să-și reorganizeze aranjamentul hainelor. Și tanti Vica întotdeauna putea. Scotea capul pe geam, se uita în sus înțelegător și, în timp ce discuta cu mama, mai muta de pe o sîrmă pe alta cîte o pereche de pantaloni, cîte un tricou. Peste drum, blocurile erau legate între ele de sfori prinse pe scripeți. Cînd aceste sfori se umpleau de rufe colorate și adia vîntul fluturîndu-le ușor, aveai impresia că localitatea se pregătește de carnaval. Un carnaval „domestic” pentru care nu aveam ținute extraordinare, cunoșteam garderoba fiecărei familii în parte, dar un carnaval la care participam toți, cu mic, cu mare. Nu am înțeles niciodată de ce, în timpul iernii, hainele mai erau întinse afară la uscat. De pe balcon, mama le aducea înghețate bocnă, cu țurțuri, le așeza pe un fotoliu și le lăsa acolo. Imediat, în cameră începea să miroasă a curat și a rece, în timp ce rufele mele, rufele noastre se dezghețau în căldura dogoritoare a sobei de teracotă.

1 Comentariu

1 Comentariu

  1. Magda

    2 decembrie 2018 at 12:53

    Da, îmi amintesc cu drag de inconjuratoare.. Și de toate cele care au fost atunci.. O alt fel de copilărie!

Lăsați un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Trending

SPECIAL

Ce ne place în România

Publicat

pe

Acest număr al trenului nostru apare în preajma Zilei Naționale a României. În 2018, Ziua Națională a României are și o semnficație rotundă. „Dodoloață”. În cifre. Se împlinesc, la 1 Decembrie, 100 de ani de la Marea Unire. Prilej cu care le propunem cititorilor un număr tematic. Un număr tematic care să surprindă ce ne place în România. Ce ne place nouă, redactorilor și colaboratorilor trenului nostru, și, de asemenea, ce le place unor oameni pe care îi apreciem. Ancheta Ce ne place în România este a acestora din urmă. Nu am gîndit prezentul demers în sensuri festiviste. Așa cum le-am spus și celor pe care i-am invitat să participe la anchetă, nu vrem să ascundem/ mușamalizăm/ dosim „diversionist” lucrurile care ne deranjează, care nu ne convin sau care ne indispun în România. Nu vrem nici să dezlănțuim o harnică și veselă propagandă patriotardă. Vrem pur și simplu să vedem dacă (mai) sînt lucruri care ne plac în România și care sînt ele. Discutînd mai mereu, uneori cu vehemență chiar, despre cele negative, fiind, de fapt, obligați să le discutăm, pentru că nu putem ignora realități politice, sociale, economice etc., riscăm – poate – să ne îndepărtăm și de lucrurile care ne bucură sau ne încurajează. Astfel, am adresat mai multe invitații. În final, am adunat și publicăm zece răspunsuri. Cei care au avut bunăvoința de a ni se alătura fac parte din generații diferite, din domenii diferite. Au – nu se putea altfel – abordări diferite. Au, totodată, diferite nuanțe. Le mulțumim și aici pentru amabilitatea pe care ne-au arătat-o. Ancheta este completată, cum notam, de texte ale redactorilor și colaboratorilor noștri. Și de un interviu „antitematic”. Iată-i, într-o distribuție alfabetică, pe cei care au răspuns, fie în scris, fie prin viu grai, invitație noastre: profesoara Cristina Bogdan, regizorul Mircea Cornișteanu, editoarea Georgeta Dimisianu, ziaristul Cristian Geambașu, profesorul Mircea Martin, poeta Cosmina Moroșan, criticul și istoricul literar George Neagoe, profesorul Eugen Simion, criticul de film Marian Țuțui și poetul Alex Văsieș. Lectură… plăcută!



 

Umbra peste care nu pot sări

Pare greu și aproape arogant ca, în mijlocul nefericirilor de tot soiul și din toate registrele – social, politic, interpersonal –, să te gândești să scrii despre motivele pentru care îți place să trăiești în România. Da, e vorba despre aceeași țară unde ieși (deja de ani!) în stradă la proteste, pentru că nu mai suporți mizeria morală a guvernanților și nedreptatea ridicată la rang de lege, despre același oraș, Bucureștiul, în care te enervezi zilnic din pricina timpului irosit în trafic, a aglomerației și murdăriei prin care înoți literalmente între casă și locul de muncă. Și, totuși, primul gând care mi-a răsărit în minte atunci când am primit invitația de a scrie despre motivele care mă fac să zâmbesc pentru că trăiesc în România a fost cel referitor la numărul de semne alocat, căci simțeam că aș putea așterne pe hârtie un roman-fluviu. Un roman despre toată istoria mea de aici, despre vârstele prin care am pășit ca peste niște praguri, despre oamenii și locurile care mi s-au scris tainic pe dinăuntru, altfel spus, vorba lui Constantin Noica, despre felul în care urma se-ntinde îndărăt și înainte în această lume curgătoare și umblătoare.

E greu să nu iubești orașul în care te-ai îndrăgostit, pe străduțele căruia ai hoinărit abia atingându-ți în treacăt mâna de palma celuilalt, reflectându-te grăbit în ferestrele caselor vechi de pe aleile întortocheate din jurul liceului. Plimbărilor de atunci le-au urmat altele, pe arterele cu nume de doctori ale Cotrocenilor, în anotimpuri care au așternut peste mine vălul miresei și acoperământul mamei. Parcursă în ritm de îmbrățișare sau la pas domol, cu spinarea aplecată deasupra creștetului de copil ce atinge pământul mai mult pe vârfuri, strada Doctor Lister, de pildă, și-a schimbat mereu dimensiunile, propunând alte durate ale străbaterii ei și moduri diferite de a o înțelege. Pe cărarea aceasta ce leagă Parcul Romniceanu de biserica dedicată Sfântului Elefterie, mi-am așternut pașii peste cei ai mamei mele, mergând grăbită către Liceul „Gheorghe Lazăr”, unde-a învățat cândva, sau peste cei ai bunicului, care-și făcea zilnic plimbarea prin cartier, salutând cu un gest elegant, de scurtă ridicare a pălăriei, toate personajele ce îi ieșeau în cale. Privind înspre strada dantelată cu șiruri de tei, nu știu dacă întrezăresc amintirile lor sau ale mele, dar îmi este bine în căușul acestei confuzii ce ne ține laolaltă.

Nu pot să nu iubesc țara în miezul căreia se-ascunde un sat de ciobani, răsfirat pe câțiva kilometri de dealuri, numai bun pentru hălăduit în vacanțele de vară, când creierul se lichefiază de la oboseala adunată și când mă-ncearcă un soi de anxietate socială, care mă-ndeamnă să caut singurătatea, într-un colț cât mai retras de lume. Dacă România urbană poate fi contrasă la măsura unui cartier bucureștean (Cotroceniul), atunci chipul rural al aceleiași entități poartă, în mintea mea, numele satului Șirnea. Privind deopotrivă înspre Piatra Craiului și Bucegi, așezarea aceasta de la răscrucea dintre Țara Românească și Transilvania, acoperită mai bine de o jumătate de an cu zăpadă și îndemnând la cosit în iulie și august, pare decupată dintr-un timp încremenit, egal cu el însuși. Gesturile localnicilor reiau, la nesfârșit, gesturile mai vechi ale celor ce nu mai sunt. Iar repetiția aceasta pare a ajuta lumea să meargă mai departe, astrele să-și urmeze cursul și raporturile dintre viață și moarte să fie la fel de tensionate și de firești ca întotdeauna.

Mi-ar fi imposibil să nu îndrăgesc teritoriile din Sudul României, prin care am călătorit în ultimele două decenii pe urmele unei idei, cea referitoare la felul în care românii din trecut se raportau la marea trecere, pe care am încercat în fel și chip să o cartografiez și să o aștern în cuvinte. Am coborât dintre filele manuscriselor și ale tipăriturilor pentru a străbate la pas tărâmurile în care urmele Morții mai puteau fi descifrate pe pereții interiori sau pe zidurile exterioare ale edificiilor cultice. Am întâlnit preoți, diaconi, dascăli, învățători, clopotari, femei care îngrijesc biserica, odrasle ale celor enumerați mai sus – toți extrem de importanți, întrucât aveau în grijă obiectul miraculos – cheia bisericii – capabil să-mi asigure intrarea în spațiul dorit. Timpul cercetărilor de teren a fost ritmat de căutarea omului cu cheia (aflat la muncile câmpului, pe prispa casei lui sau a vecinului, la taifas într-o grădină sau la cârciuma satului, la vreo nuntă sau înmormântare), de pofta lui de vorbă, de dorința de a-și împărtăși cunoștințele sau, dimpotrivă, de a afla mai multe de la străinul ajuns până în cătunul lui. Cercetarea iconografică a fost dublată de o anchetă antropologică, dat fiind că imaginile își multiplicau contururile cu ajutorul poveștilor țesute în jurul lor, căci Moartea nu este un personaj oarecare, menit să-i lase indiferenți pe privitori. Nicăieri nu mi-au fost la fel de dragi potecile care mă puteau călăuzi până la bisericuțele despre care citisem sau auzisem că ar putea păstra o astfel de reprezentare.

În țara aceasta coruptă, poluată, murdară, distrugătoare de vieți, există oaze de frumusețe pe care nu le-am regăsit niciunde în lume, pentru că niciunde nu am fost atât de acasă. Aici am simțit, într-un amfiteatru al Literelor bucureștene, că se așterne amurgul peste studenți și peste mine, cea de la catedră (dar mai mult printre bănci, în continuă preumblare), și că timpul curge invers, înspre izvor, precum Amazonul în fenomenul Pororoca. Aici dialogurile începute la cafeaua de dimineață și-au țesut pânza de-a lungul mai multor zile și nopți, pentru că prietenii nu măsoară timpul cu ceasul și nici măcar cu deadline-urile pe care viața sau profesia le impun. Aici locurile au putut fi simultan familiare și necunoscute, în funcție de umărul lângă care le-am parcurs. Aici pământul ține pe dedesubt viață și nu moarte, pentru că cei plecați dincolo rămân, mai departe, prezenți. Aici, mai ales, granițele lumii mele au fost cele ale limbajului meu, iar în partea mea de cer s-a tăcut și s-a visat în limba română. Numai aici mi-am petrecut ore târzii din noapte la poarta unei mănăstiri, așteptând să-ntâlnesc un Bătrân, ca să întâmpin apoi răsăritul soarelui cu un alt fel de surâs. Aici am învățat să privesc, să adulmec, să aud, să ating, să gust lumea. Oriunde m-aș duce, acest învățat rămâne cu mine.

Am o listă foarte lungă de motive (zilnic reînnoite și nuanțate) pentru care a trăi în România nu este o bucurie, ba chiar e frecvent un chin, o iritare, o corvoadă. Și, totuși, zâmbesc de fiecare dată când avionul aterizează la București și aud mesajul standard de bun venit. Nu știu dacă România constituie pentru mine o alegere, dar sigur reprezintă o necesitate. Este umbra peste care nu pot sări și fără de care nu aș ști că s-a luminat, iarăși, de ziuă.

Foto: Mircea Georgescu


 

Mai viu decît oriunde în altă parte

Sînt destule lucruri care îmi plac în România. Unul dintre motivele pentru care mă aflu încă în România este că îmi place să trăiesc aici. Cu toate neplăcerile la care am fost prezent sau de care am fost afectat sau în miezul cărora am fost, cred că aici este locul meu, ca om de cultură. Îmi place țara, îmi plac adesea oamenii, care îmi și displac adesea. Îmi place că aici pot să mă înțeleg și să mă fac înțeles, să mă exprim cel mai bine, în limba mea. Aflîndu-mă în teatru, limba este principalul instrument de comunicare.

În teatrul românesc al acestui an, 2018, nu poate să-mi placă ceva mai mult decît în teatrul românesc al anului trecut, de exemplu! În teatrul românesc, în general, nu poate să-mi placă ceva mai mult într-un an. Pot să-mi placă anumite spectacole în acel an dar nu știu dacă mai mult decît spectacolele văzute în cele patru-cinci decenii de cînd tot văd teatru. Îmi place că, din fericire, teatrul profesionist e finanțat în întregime de stat, iar ăsta e un lucru extraordinar. Datorită acestui fapt se pot face multe lucruri bune. Nu se fac totdeauna lucruri bune. Adesea se risipesc banii. Dar faptul că teatrele sau filarmonicile sînt finanțate integral din bugetul de stat și, după părerea mea, îndestulător, acesta este un lucru care îmi place. Am lucrat și în străinătate, e mult, mult mai greu să se obțină finanțări pentru spectacole. Sînt și multe lucruri care nu-mi plac. Și în teatrul românesc, și în viața socială și politică a României, dar nu asta e tema discuției noastre.

Îmi place să mă plimb prin țara asta atît de frumoasă. De multe ori, îmi place – de ce să mint? – să sufăr și să lupt împotriva a ceea ce mă face să sufăr. Aici mă simt mai viu decît oriunde în altă parte (și am fost în toată lumea, pe toate continentele). Cred că aici este locul meu. Și de asta îmi place să trăiesc și să mor aici.


 

Dacă avem un conducător sau oameni politici care nu ne plac, nu înseamnă că trebuie să urîm România

Mie, în general, îmi place România! M-am născut în România, am crescut în dragostea pentru istoria și în special literatura română și nu văd de ce nu mi-ar plăcea România. Iubesc și literatura altor țări, de pildă literatura franceză a fost foarte importantă pentru mine, la fel literatura rusă, dar tot atît de important este pentru mine ce se întîmplă în România. Mi se pare că în România s-a scris o literatură foarte interesantă. Nu mai sînt la curent acum chiar cu tot ce apare. Am fost foarte apropiată de scriitorii importanți ai generației mele: Buzura, Breban, D.R. Popescu, Al. George, ca să dau numai cîteva nume.

În orice țară sînt lucruri care îți plac și lucruri care nu îți plac, că așa este viața. De pildă, acum, nu tuturor americanilor le place Trump. Dar asta nu înseamnă că americanii trebuie să urască America pentru că nu le place Trump. Ca și noi: dacă avem un conducător sau cîțiva oameni politici care nu ne plac, nu înseamnă că trebuie să urîm România. Astea sînt lucruri trecătoare. România este ceva care va rămîne veșnic pentru noi. Cel puțin pentru mine acesta este lucrul important. Cred că asta ține și de – cum să spun? – faptul că am studiat cu atenție istoria și cultura acestei țări și am fost foarte legată de ea. Și atunci sigur că iubești acel lucru de care ești foarte legat. Iar eu am fost foarte legată de istoria și cultura românească. De ce să fiu rușinată de faptul că iubesc țara cum au iubit-o marii scriitori români? Să-mi fie rușine că iubesc România cînd știu că a iubit-o un om ca Eminescu? Nu mi-e rușine! Îmi pare rău, nu pot să-l ascult pe Lucian Boia. Eu îi ascult pe Eminescu, N. Iorga și ceilalți! După părerea mea, ceea ce face Lucian Boia este să denatureze sensul evenimentelor istorice ale României. Președintele Academiei, istoricul Ioan-Aurel Pop, a spus foarte clar că Lucian Boia e, într-un fel, în afara istoriei României. E adevărat însă că ceea ce face el îi face pe istoricii români să fie mai activi și să explice mai pe larg sensul evenimentelor care au avut loc în România.

Există la ora actuală un fel de dorință de a vorbi rău despre tot ce se întîmplă în România, începînd cu străzile și terminînd cu oamenii politici. Nu văd de ce nu mi-ar plăcea Bucureștiul. Îmi plac parcurile din București, Herăstrău, Parcul Carol și altele. Nu am în București străzi cu valoare sentimentală, pentru că nu sînt bucureșteancă. Am făcut liceul la Craiova și pentru mine străzile cu o încărcătură emoțională sînt cele din Craiova. Acolo am copilărit, acolo mi-am petrecut adolescența, acolo am făcut liceul și tot ce este legat de adolescența mea – care, după mine, este perioada cea mai importantă din viața unui om – s-a petrecut la Craiova. Prin urmare, Craiova rămîne tot ce este mai important în aducerile mele aminte. În Craiova mă bucură foarte mult Parcul Romanescu, care este unul dintre cele mai frumoase parcuri din Europa. În al doilea rînd, sînt străzile centrale, locurile de pe lîngă liceul „Elena Cuza”, unde am mers eu, în fața clădirii este statuia lui Ion Maiorescu… După aceea Muzeul de Artă, care este unul dintre cele frumoase muzee din țară. În general, orașul Craiova. Prima parte a copilăriei mele, pînă la 7 ani, mi-am petrecut-o la țară, la bunici. M-a adus mama la Craiova cînd am început clasa I. Eu zic că aparțin României, dar cred că aparțin în egală măsură Craiovei și Bucureștilor. La București mi-am făcut facultatea și, în ciuda vremurilor care au fost cum au fost, am avut profesori excepționali. I-aș aminti numai pe Vianu, pe Iorgu Iordan, pe Al. Rosetti… Sînt foarte legată de București prin anii studenției și, după aceea, prin anii mei de editor. Gîndiți-vă că din 1963 pînă în 1970 am fost redactor la Editura pentru Literatură (care înainte s-a numit E.S.P.L.A.), din 1970 pînă în 1984 la Cartea Românească, de unde am fost dată afară… Asta a fost! N-am avut niciodată reacția asta, că dacă mie mi s-a întîmplat ceva rău să pun pe seama României toate dezastrele mele personale. Am fost apărată atunci, în ’84, de foarte mulți intelectuali. Ceea ce a făcut să nu fiu pusă complet pe liber. Am fost transferată la Editura Științifică și Enciclopedică. Din 1984 pînă în 1990, am fost redactor la Editura Științifică și Enciclopedică, unde multă vreme n-am făcut mai nimic, pentru că nu mi se dădea nici o carte să redactez. Pînă cînd istoricul Ioan Opriș m-a chemat la Secția de Istorie și mi-a zis: „Doamna Dimisianu, ajutați-ne aici!”. Așadar, am avut șansa să mă ocup de partea de istorie, care a fost benefică, pentru că în 1990, cînd Pleșu m-a chemat la editura Albatros, unde am fost directoare pînă în 2006, am inițiat o colecție de istorie care a fost foarte importantă. După 2006, am făcut timp de șase ani reviste de istorie. Trei ani am fost redactor-șef la Historia, pe urmă am făcut Istorie și civilizație, despre care istoricii spun că a fost una dintre cele mai bune reviste de istorie.

Cred că marea nefericire a României este bogăția ei. Asta face ca spre România să se repeadă absolut toți. Gîndiți-vă numai la resursele naturale pe care le are România, gîndiți-vă la ce au celelalte țări din zonă… Ungaria ce-are în afară de lacul Balaton?! Bulgaria nimic, țările din fosta Yugoslavie mai nimic. Or, România fiind bogată și mică, toți se reped spre ea. Avînd foarte mulți diverse interese, de-aici scena românească e, după părea mea, atît de stranie pentru un ochi din afară. Pentru că n-ar fi normal să fie o dezbinare atît de mare dacă n-ar fi interese diverse în România. Gîndiți-vă că România are petrol, aur, gaze, sare… Ceva de neînchipuit! Or, într-o zonă în care celelalte state n-au asemenea lucruri, sigur că România va interesa. Cînd o femeie e frumoasă, nu scapă de bîrfe niciodată, poate să fie ultra-cinstită! Așa e și cu România. Dacă o femeie e urîtă, nimeni nu se ocupă de ea! România este la ora asta ca o femeie frumoasă pe care toți vor să pună mîna. Poate că unii mă vor consideră adeptă a conspiraționismului. Mă rog, să mă considere cum vor! Dar ce spun se vede cu ochiul liber. Numai cine nu vrea să vadă lucrul ăsta nu vede. Cum s-au descoperit gazele astea în Marea Neagră s-au repezit toți! Așa este și cu aurul din Apuseni… Am înțeles că au dispărut dealuri întregi de acolo! Asta spune ceva. Cînd România va fi secătuită de toate bogățiile, atunci va fi și liniște în România. Realitatea este că există ceva care, din punctul meu de vedere, este rău: românii n-au destulă dragoste de țară. Dar asta e o discuție mult prea lungă și complicată. Repet, neșansa României este bogăția ei. Iar noi trăim un moment de zăpăceală. Poate că va veni o zi în care ne vom da seama sau poate nu ne vom da seama niciodată. Ceea ce se întîmplă cu România e un caz interesant. Nu seamănă cu nimic. Ce-o fi om vedea. Eu n-o să mai apuc.


 

Meseria care nu face casă bună cu modestia

Nu o să vă vină să credeţi, dar ani de zile presa sportivă a fost motorul presei din România. Dincolo de criza economică şi criza existenţială a presei în general.

Libertatea de a scrie despre orice îţi trece prin minte este cea mai mare constrângere. Oamenii care au avut iniţiativa anchetei „Ce ne place în România” au mai adăugat încă un obstacol. Tocmai subiectul anchetei. Sunt atâtea fapte, evenimente, persoane şi situaţii care nu doar că nu ne plac în România, dar care ne enervează, ne scot din minţi, ne disperă şi ne indignează, încât demersul acesta de a pescui perle într-un lac plin de gunoaie pare o nebunie. Este însă un act de luciditate.

Mă feresc să dau buzna pe teritorii necunoscute. Foarte posibil, lipseşte spiritul de aventură. Propun, în consecinţă, un subiect pe care cred că îl cunosc. O lume în care observ zi de zi că lucrurile funcţionează. Presa sportivă din România. Poate că presa în ansamblul ei este un organism viu, dar mă limitez la ce ştiu. Presa sportivă. Acea parte a presei despre care mai toată lumea crede că se ocupă cu numărat cornere, auturi, faulturi, maşini şi iubite ale fotbaliştilor. Ideea este că da, ne mai ocupăm şi cu asta.

Presa sportivă nu este o altfel de presă, aşa cum îşi închipuie destui. Mai de agrement, ca să zicem aşa. Chipurile, cei din zona politicului, a socialului şi a economicului sunt înşurubaţi pe chestiuni serioase, în vreme ce jurnalistul sportiv ţopăie nestingherit în zona foarte accesibil-populară a lumii stadioanelor. Mai o cronică de meci scrisă dacă nu din fotoliu, măcar din redacţie, mai un interviu sprinţar cu un personaj la modă, mai o plimbare pe la o mare competiţie. Trai, neneacă!

Dincolo de acest univers de locuri comune şi de idei preconcepute, este bine de ştiut că ziarele de sport au fost ani de zile motor pentru toată presa din România. Fondat de Ovidiu Ioaniţoaia în 1991, „Sportul românesc” era alternativa unei echipe tinere la „Gazeta Sporturilor”, cuprinsă de anchiloză şi de automulţumire. Pasul următor a fost apariţia „ProSport”, în 1997. Alături de Ovidiu Ioaniţoaia, director, şi Cătălin Tolontan, redactor şef, la „ProSport” a migrat/lucrat nucleul jurnaliştilor care se formaseră în anii petrecuţi la „Sportul românesc”. „ProSport” a însemnat o adevărată revoluţie editorială şi tehnologică.

Independenţa jurnalistică era, în sfârşit, o realitate palpabilă. Cei care au apucat să lucreze în presa dinainte de ’89 şi imediat după ’90 ştiu care era miza libertăţii ziaristului. Libertate de expresie care venea şi dintr-o decenţă a venitului, şi din racordarea la tehnologie. Laptopul, instrument SF acum mai bine de 20 de ani în presa românească, era unealtă comună în redacţia „ProSport”. La fel PC-ul. Într-o vreme în care ziariştii din România continuau să-şi scrie articolele la maşinile contemporane cu Cella Serghi şi Camil Petrescu şi îşi transmiteau corespondenţele la telefon sau prin nemuritorul fax, „ProSportul” acoperea marile evenimente cu materiale transmise în timp real în serverul redacţiei. Acum pare o banalitate, atunci era film de anticipaţie. Nu toţi au supravieţuit acestei schimbări.

Poveştile sportului spuse cu har trec dincolo de universul arenelor. Cele spuse cu curaj transcend domeniul mărginit al stadioanelor. „Dosarul transferurilor” a fost momentul în care echipa condusă de Tolontan a demonstrat că investigaţia jurnalistică nu are graniţe. Anchetele care au urmat – cazul Monica Ridzi, dosarul Elena Udrea, dezvăluirile dureroase despre sistemul de sănătate – au completat tabloul. Şi au completat mesajul. Presa este una singură. Bună sau proastă. Sinceră sau mincinoasă. Nu există cale de mijloc.

Neglijată constant la noi, probabil dintr-un snobism ieftin, cultura prin sport ca parte organică a lumii civilizate este încă un teritoriu de cucerit pentru presa sportivă. Iar dacă presa însăşi nu va pieri aşa cum profeţesc apostolii reţelelor de (de)socializare, înseamnă că mai avem pentru ce ne face meseria. Şi da, aţi băgat de seamă, modestia nu este un ingredient necesar al acestei profesii. De aceea, nu intrăm pe teren învinşi dinainte.

Hai, România!

Foto: http://blogsport.gsp.ro/geambasu/


 

În căutarea unui răspuns pozitiv

Felicitări pentru această curiozitate și pentru acest mod pozitiv de a întreba! Mă bucur că întrebarea vine din partea unor tineri tocmai fiindcă impresia generală este că tinerii sînt, de regulă, negativiști, atunci cînd nu sînt indiferenți. Pe de altă parte, e adevărat că, privind în jurul nostru, tentația, tendința, impulsul, pulsiunea sînt de a răspunde negativ, chiar radical negativ. Și probabil că cei mai mulți dintre români ar răspunde în acest fel. Pentru că sînt puși, pentru că sîntem puși prea des și de prea multă vreme în fața unor situații inacceptabile, a unor lucruri impardonabile și chiar a unor oameni nefrecventabili pe care, totuși, sîntem obligați să-i privim, pe care televiziunile ni-i vîră în priviri, oameni care intră în casele noastre, în intimitatea noastră, deși sînt, de fapt, insuportabili și au provocat un rău imens. Îi am în vedere, desigur, pe oamenii politici, pe aceia care au ajuns să aibă acces la putere. Nu neapărat întreaga clasă politică, dar aș spune chiar în cea mai mare parte. Oameni politici care au distrus țara, au furat-o, au trădat-o, au vîndut-o. Aceste lucruri se întîmplă de mult, de 30 de ani, și sînt uimit că lumea nu reacționează. Reacționează la o ordonanță de urgență – foarte bine! Dar sînt lucruri mult mai grave care s-au petrecut și care au rămas fără o reacție de revoltă spontană masivă. Dacă ne gîndim numai la defrișarea pădurilor, la vînzarea pămîntului arabil fără nici un fel de condiții – condiții care există în orice altă țară de la Vest de noi –, dacă ne gîndim la vînzarea a ceea ce se află în subsol sau pe fundul Mării Negre… Am cîștigat acele zăcăminte din Marea Neagră la Haga ca să le ia alții, ca să le folosească alții. Sînt lucruri care refuz să cred că ni se întîmplă, atît sînt de grave! Și, totuși, am impresia că ele nu emoționează pe nimeni sau pe foarte puțini. Asta mi se pare foarte ciudat. L-am văzut recent la TV pe acel ministru maghiar care, referindu-se la gazul extras din Marea Neagră, întreba cu un dispreț enorm, retoric și provocator în același timp: „Ce vreți să faceți cu el, un foc mare?”. Întrebarea se adresa unei țări ai cărei conducători au distrus sau vîndut prin privatizări realizate împotriva interesului național o industrie petrolieră înfloritoare pînă în 1989. Poate fi ceva mai scandalos decît să ajungi în situația de a construi o conductă care să transporte gazul extras din Marea Neagră românească în Ungaria, ca să primim de acolo produse prelucrate, în vreme ce muncitorii de la fostele rafinării din Onești și Borzești, deveniți șomeri, au ajuns culegători pe cîmpuri din Spania și Marea Britanie?

Revenind la întrebare și privind dinlăuntru, dintr-un lăuntru asumat, ce se întîmplă în jurul nostru, îmi dau seama că un răspuns pozitiv nu poate fi, în nici un caz, unul integral sau pur, ci, din păcate, amestecat, foarte amestecat. Un răspuns pe care dacă îl vrei pozitiv trebuie să dai la o parte foarte-foarte multe lucruri neplăcute și grave. Mi-aș dori, îmi doresc un „Da!” plin, deplin, după 30 de ani de așteptare… O așteptare mereu și mereu frustrată, cu fiecare nou guvern, cu fiecare șef de instituție ș.a.m.d. Mi-aș dori să pot tranșa în favoarea noastră, a țării noastre, comparațiile inevitabile pe care le facem cu situația din țările vecine. Și atunci, ce să fac? Mă consolez cu darurile pe care ni le face natura. Munții, dealurile, rîurile, pădurile… Numai că pădurea se taie iresponsabil, rîurile au devenit, sînt – și vedem asta de cîte ori ajungem pe malurile lor – depozite de gunoaie. Așa ceva nu se întîmplă niciunde, dar absolut niciunde în Europa! De aceea, salut orice inițiativă ecologică și sigur că m-am bucurat că tinerii au fost primii care au avut-o și au purtat-o. Mă întorc la munți, să rămîn, totuși, în pozitivitate. Mă întorc la munți, la trecătorile din Carpați, la frumusețile naturii românești. Nu neapărat inegalabile, dar comparabile cu tot ce poate fi mai frumos, ca peisaj, pe lumea asta. Am umblat prin munții României, în Retezat mai cu seamă, dar și în Apuseni, în munții Coziei, în munții Rodnei, în Hășmașu Mare, în Bucegi, în multe alte locuri. Știu locuri în Banatul Montan care forțează, la rîndul lor, superlativul: Cheile Nerei, Cheile Carașului… Și cîte și mai cîte!

Acum, Bucureștiul. Bucureștiul este un oraș plăcut. Plăcut mai ales în mai, iunie, dar și în septembrie, octombrie și, iată, chiar în noiembrie. E un oraș în care e plăcut să trăiești. Eu, unul, am fost un pieton toată viața, un pieton care a fost deranjat de poluarea sonoră și, ca să zic așa, odoră a orașului. Dar îmi place o anumită arhitectură, eclectismul ei foarte imaginativ din cartierele zise rezidențiale, îmi place mireasma de tei care inundă străzile în mai, iunie… Mi-ar plăcea să fie mai multă politețe, mai puțină grosolănie. Din acest punct de vedere, orașele din Vestul țării sînt net superioare. Dincolo de agresivitatea spontană, injurioasă și, uneori, chiar contondentă a șoferilor bucureșteni, decurgînd, evident, din lipsă de educație civică, de educație în genere, mă bucur, totuși, că Bucureștiul este încă o capitală calmă, fără crime la comandă, fără atacuri banditești pe străzi, cum se întîmplă în atîtea alte capitale. Îmi place jovialitatea bucureșteanului autentic, deosebită de încrîncenarea proaspeților sosiți din Bărăgan, îmi plac replicile pline de umor, îmi place și chiar admir bunul-simț al omului simplu, care rostește deseori judecăți de care destui intelectuali, sofisticați altfel, nu sînt în stare. Îmi place un anumit tip de inteligență românească, valahă aș zice, o inteligență rapidă, care măsoară dimensiunea lucrurilor și a ideilor, o inteligență susceptibilă, foarte susceptibilă și excesiv de atentă la riscul căderii în ridicol. Această sensibilitate la ridicol e greu de întîlnit la alții…

M-ați întrebat dacă îmi place Tîrgul „Gaudeamus”. Îmi place. Acum, aici s-ar putea să fiu subiectiv, pentru că, în sfîrșit, din ’90 fiind ce-am fost, directorul celei mai importante – pe atunci – edituri din România [editura Univers, n.r.], am fost tot timpul prezent, am fost implicat din multe puncte de vedere, am fost și președintele Asociației Editorilor Români [între 1991 și 2000, n.r.]. Deci, sînt un insider. Dar dincolo de asta, omenește vorbind, cred că e o atmosferă plăcută, oamenii devin parcă mai fiabili, mai surîzători, deși uneori e multă aglomerație. Se fac gesturi într-un fel compensatoare: în sensul că librăriile sînt goale, mult mai goale decît s-ar cădea să fie, dar sute de oameni, mii de oameni pleacă de la aceste tîrguri cu pungi pline de cărți. Desigur că de acest tip de atenție și de cumpărare profită în primul rînd marile edituri, fiindcă ele, bucurîndu-se de publicitate, de faptul că sînt cunoscute, fac „plinul” acelor pungi. Dar rămîne loc de mici satisfacții și pentru micii editori. Dincolo de aspectul comercial, ce e interesant și amuzant în egală măsură este această insistență în a produce lansări, lansări peste lansări. Programul Tîrgului este plin de lansări. Puține edituri renunță la aceste evenimente. Ele n-au nici un efect comercial, după părerea mea; sau foarte puțin și tot la editurile mari. Ceea ce se spune nu se aude, pentru că există discursuri paralele foarte apropiate, deci se produce o concurență permanentă, fonică și nu numai, publicul este dispersat, de multe ori – și asta e amuzant – între cei care sînt invitați să vorbească despre carte se încing conversații private… Prin urmare, aceste lansări nu cred că au nici eficiență comercială, nici una morală sau intelectuală, deși foarte mulți vorbitori se străduiesc să fie inteligenți, să servească autorul care i-a invitat, uneori chiar abuzînd de răbdarea grupului de ascultători, însă persistența în a produce astfel de evenimente este, în ultimă instanță, admirabilă prin gratuitatea actului în sine. Și, oricum, nu se întîlnește la alte tîrguri. Acolo, acest fenomen este mult mai redus, are loc în săli special amenajate, nu în fața standurilor, cu un public care deseori plătește pentru a asculta prezentările respective.

N-aș vrea să omit să pomenesc printre plăcerile pe care mi le oferă viața în București și în România faptul că pot să deschid în fiecare dimineață radioul fixat pe România Muzical și să mă las cuprins, pătruns, străbătut de armoniile marilor compozitori. E o binecuvîntare, un privilegiu, un sprijin de ordin moral, un mod de a trece peste contrarietățile și frustrările zilei…


 

Plăcerea în RO

Plăcerea pare instrumentul nobil al (strict) supraviețuirii în proiectul Terra, e cât de cât imediată, chiar dacă de cele mai multe ori depinde de condiții materiale. Alteori ajunge și juisarea așa-zis mentală, abstractă, mereu „prea puțin abstractă”, care e altceva, poate o bucurie mai densă, spirituală, ambiguă. Mai mult mă interesează cel de-al doilea concept, recunosc, de aceea nu voi trata foarte asumat subiectul „Ce ne place în Ro”, punctând, mai degrabă, elementele de șansă date de contextul acestui spațiu sălbatic („muzeu deschis” după cum l-a numit la un mom. dat Leac, într-o plimbare haotică) de catalizare a unei exaltări pe cât de senzoriale, pe atât de imposibil de localizat carnal.

Bipolară (ca și mine — mutată de viață din Moldova-Bucovina-Cluj până la București acum, cu câteva interludii prin alte țări vestice, sigure), România dă avantajul unei surprize perpetue. Geografii caricaturale, hibrizi arhitecturali, orașe brutalisto-rustice prăjite, vegetație letargică, munți semi-chei (iresponsabilitatea mutilării), păduri proaspete. Doamne mândre, gospodine/ supraviețuitoare dulci, violentați și violenți, mizerie și penibil, rușine, extaz al submisivității, sarmale și glitter. Mă enervează oscilația „m-aș muta, nu m-aș muta” pentru că eu nu gândesc în proiecții și alte fascinații pe cincinale, lucrurile se developează aici pe o nișă temporală destul de subțire, însă puternică în intensitatea ei — asemenea unei fulgurații în camera de developare. Deocamdată, se pare că e plăcut aici, ca dovadă iată ce scriam acum o lună: „Ca să înviem total, am luat o cameră la curte, cu chicinetă și baie expuse la soare; practic treci pragul și dai în grădină, printre pisici suspicioase și plante prietenoase. Lucrăm cu ardoare (Dolto ♥), mă bazez și pe mașină pentru explorări dincolo de perimetrul so called familiar. Suferind de un pic alergie (compasivă…) la normopați – vă invit(ăm) în vizită oricând, fără program prestabilit. Se găsesc mereu: coniac ucrainian, și idei stranii-vesele.”


 

O formă de mîngîiere a dezamăgirilor?

A face o declaraţie sinceră ar fi un act de patetism. Or, astăzi, „patetismul” şi „etosul” stau deasupra ciurului cu valori, care concede mutaţii tot mai accelerate. Aş exagera susţinând că nu mai avem astăzi repere. Aş fi diplomat afirmând că, de vreo două decenii, ne raportăm la criterii proteice. Ancheta revistei on-line trenul nostru e binevenită la Centenarul Marii Uniri, deoarece putem verifica nişte perechi de termeni: „tradiţie” şi „inovaţie”; „continuităţi” şi „rupturi”; „proiect” (de ţară) şi „arderea etapelor”; „reformă” şi „adamism”. Desigur, aici apar nuanţele, iar cuvintele devin, după caz, oportune/ oportuniste.

Să considerăm, de pildă, binomul „receptivitate” – „rigiditate” relevant pentru intervenţia mea. Pe de o parte, îmbrăţişăm foarte uşor, la nivel public (în mass-media), discursul proeuropean, dar nu ştim, după mai bine de 10 ani de la aderare, ce presupune integrarea propriu-zisă, adică nu ne-am acomodat cu setul de valori promovate de Uniunea Europeană. Aparent, suntem deschişi. În fapt, ne lipseşte codul de accedere. Pe de altă parte, în spaţiul restrâns (cu şanse reduse de popularizare), adoptăm poziţia patriotică, alunecând în iubire iraţională, de tip naţionalist. La primă vedere, ţinem la solidaritatea turmei mici. În realitate, bucuria de a fi în România rămâne una personală, ba chiar solitară, în opoziţie cu anumite percepţii asupra macrosistemului.

Este dragostea pentru ţară o formă de mângâiere a dezamăgirilor?

Mă gândesc la ţara mea care, după două războaie mondiale, a rămas pe hartă. După această constatare, se cuvine să adaug: slavă lui Dumnezeu pentru toate!


 

Ce-mi place, ce nu-mi place

Intrigat de Roland Barthes, care publicase, prin anii ’70, lista „gusturilor și dezgusturilor sale”, am încercat, la rândul meu, să determin ce-mi place și ce nu-mi place în lumea în care trăiam atunci, adică prin anii 1985-1992. Un joc al spiritului pe care l-am tipărit, apoi, la începutul unei cărți de mici eseuri și scene de viață (Moartea lui Mercuțio, 1993). Îmi amintesc că, printre altele, spuneam că-mi plac câinii și că detest pisicile pentru infidelitățile lor. Mărturisirea mea, inoportună, a trezit reacții în rândul iubitorilor de pisici, surprinși de preferința mea. Un tânăr scriitor s-a arătat chiar iritat și a scris un articol, protestând… M-am reabilitat sau nu în ochii lui, nu mai știu bine, scriind un alt articol despre un pisoi, pe numele de Fuxi, care a apărut între timp în casa mea de vacanță și mi-a schimbat opinia despre pisici.

Îmi solicitați, acum, să spun ce-mi place în România. Ca să rămân consecvent cu mine, vă răspund notând în grabă ce-mi place, dar și ceea ce nu-mi place.

În privința plăcerilor, încep chiar cu spațiul românesc și cu omul românesc. Îmi place Valahia în care m-am născut și am copilărit (zona subcarpatică prahoveană), loc bine așezat, cu oameni ce aveau (atunci, în copilăria mea) rostul lor și morala lor. Îmi place spațiul dintre Sibiu și Alba Iulia (amfiteatrul Transilvaniei), spațiu magnific, o matrice a spiritului românesc. De aici au pornit Octavian Goga, Emil Cioran, Lucian Blaga, D.D. Roșca, Andrei Oțetea. Un sat de oieri (Siliștea Sibiului) a dat, el singur, 9 membri ai Academiei Române. Nu-i unicul loc care-mi place în spațiul românesc, dar este cel de care îmi aduc mai des aminte când vine vorba de geografia mea literară. Poate și pentru că în ultima vreme am publicat scrierile românești ale lui Cioran și am scris o carte despre el și „Coasta Boacii” sale…

Ce-mi place? Îmi plac toamnele bucureștene și, deși sunt, prin rădăcinile mele, un om de munte, m-am adaptat și mă simt bine în acest oraș de câmpie asaltat vara de o verdeață abundentă. În cartierul în care locuiesc se aud, seara, câinii lătrând ca la o imensă stână carpatică…

Îmi place, ziceam mai înainte, omul românesc care nu s-a lepădat încă de modul lui tradițional de-a fi, nu se vaită de nenorocul de a fi român și, dacă este intelectual, nu așteaptă cu sufletul la gură, ca personajul lui Caragiale, să se vaite de condiția lui de român („Ce vrei? Așa-s românii! Ce să mai vorbim, suntem în România…” etc.). Condiția de român nu-i mai rea, nici mai bună decât a oricărui alt european de azi. Depinde ce facem cu ea…

Îmi place femeia româncă pentru că, în afară că este, de regulă, frumoasă, are caracter și, când se apucă de ceva, duce lucrurile la capăt. O femeie deșteaptă și hotărâtă își apără familia, naște și crește copii, fără să se plângă prea mult de destinul ei. În fine, dacă citești cronicile noastre și rapoartele făcute de misionarii catolici care ne-au vizitat în trecut, remarci faptul că ei laudă frumusețea și statornicia femeii românce… Am sentimentul că nu s-au înșelat…

Îmi plac poeții români. Poeții și moraliștii români. Mulți și buni. Uneori mari. În privința Moraliștilor, avem multe de recunoscut (în critica literară) și de scris despre ei.

Nu-mi plac ideologii inflamați, pustietori și, mai ales, politicienii români. Nu toți, dar aproape toți. Banul și puterea i-au corupt. Au devenit, aproape toți, levantini, retorici, oameni de vorbe, cum îi numeau cei vechi.

Nu-mi place faptul că, după 1990, scriitorii români n-au dat nicio capodoperă. Și, mai ales, nu-mi place deloc că elitiștii români (cum își zic ei între ei!) s-au lepădat și se leapădă de spiritul românesc pe motiv că el ne-ar ține departe de Europa și, în genere, de mersul lumii. Mersul lumii (adică globalismul) nu trebuie însă să ne distrugă identitatea și, în consecință, valorile umanismului nostru…

Îmi plac oamenii credincioși și-i respect, indiferent de religia în care ei cred. Religia creștină este pentru noi (și trebuie să rămână ca atare) o morală comună. Ideea de toleranță activă ne poate încă salva…

Mi-a plăcut enorm să fiu profesor și, cu grația lui Dumnezeu, am predat timp de aproape 50 de ani la Universitatea din București. Am aflat, de curând, că nu mai există Catedra de Istoria Literaturii Române (Catedra lui G. Călinescu) și nici Catedra de Literatură Comparată la care a oficiat, decenii de-a rândul, Tudor Vianu. Ne globalizăm, ne globalizăm…

Sunt bucuros că există telefonul mobil, dar în fiecare zi, după ora 11:00, îmi vine să-l arunc pe geam. O calamitate…

Vorbind despre omul românesc (Mircea Vulcănescu îl vedea, în anii ’30, determinat de 10 „ispite”), trebuie să mărturisesc că mie îmi place omul care construiește ceva, omul care, începând un lucru, îl duce la capăt. Detest eșecul și, mai mult, detest pe omul care se abandonează în eșec, cu filosofia că „așa a fost să fie”. Sensul vieții mi se pare altul: am făcut tot ce-mi este în putere ca „să fie așa cum ar trebui să fie”. Deplin și frumos.

Nu-mi plac scepticii de serviciu. Aceștia domină, am impresia, media românească. Un bocet general străbate azi lumea românească. Politologii, publiciștii daco-romani din zilele noastre au devenit, toți, cioranieni. O singură excepție mă consolează: Cioran. Nihilismul lui este creator. Am încercat să dovedesc acest fapt în cartea de care aminteam mai înainte: Mitologia nedesăvârșirii. Creația, carevasăzică, poate salva încă lumea…

Mulți cred că gena românească este pe ducă. Nu cred în această nenorocire. Cred însă că românii trebuie să-și regăsească suflul și spiritul de chibzuință (pe care l-au avut până acum) și să pună capăt învrăjbirii în care trăiesc de câteva decenii. Este bizar că libertatea întârzie să ne împace cu noi înșine. Învrăjbiți, suntem vulnerabili. Cred încă în înțelepciunea românească și nu cred că totul este pierdut pentru nația noastră.

București, 16 noiembrie 2018


 

De ce am ajuns patriot balcanic

Ca orice consumator de sport, am constatat cu durere că în ultima vreme deopotrivă sportul și fotbalul românesc au decăzut dincolo de orice previziune, astfel încât s-au împlinit 20 de ani de când nu ne-am mai calificat la campionatul mondial de fotbal sau ba chiar este foarte posibil ca la următoarele jocuri olimpice să nu obținem nici o medalie! Incredibil dar adevărat: gimnastica nu mai aduce nici o medalie, ba chiar nu ne-am mai putut califica la marile competiții! Sporturile de echipă sunt la pământ, cu excepția handbalului feminin. Pentru unii poate părea un aspect futil însă ei greșesc căci începând, din secolul 20, sportul și unele arte furnizează galeria de eroi și modele necesare mitologiei moderne.

Am suferit, apoi am început să mă adaptez și am început să sociologizez astfel încât am ajuns să adaug discuției despre sport gladiatorii, trecutul colonial al marilor puteri occidentale, brain drain-ul, mondializarea, evoluția sportului de la amatorism la profesionism, propaganda etc. și am ajuns să prețuiesc mai mult rezultatele reprezentanților unor țări mici și sărace decât performanțele sportive în sine. De fapt, într-o anume măsură asta făceam și mai demult și face orice suporter, adoptând un patriotism local și ajungând astfel să urmărească cu mai multă pasiune decât pe Messi sau pe Cristiano Ronaldo un fotbalist care locuiește în țara sa, pe raza orașului său, de multe ori indiferent de naționalitatea sau rasa acestuia. Iar sponsorii și patronii fac un lucru asemănător. Ceea ce a adus nou adaptarea mea a fost faptul că am resimțit mai acut o solidaritate cu alte țări mici și necăjite și mi-am extins simpatia spre alte națiuni, mai ales balcanice, astfel încât am devenit un suporter al sportului balcanic. În felul acesta nu am putut resimți atât de acut criza de valori, căci am devenit suporter al lui Novak Đjoković la tenis, al lui Luka Modrić și al croaților la fotbal, al grecilor la baschet, al unor echipe turcești de fotbal fiindcă la ele activau fotbaliști și antrenori români etc.

Mulți români suferă de o mulțime de complexe precum cel al „ultimei fortărețe creștine”. În 1940, într-un articol din Neamul Românesc, N. Iorga deplângea destinul vitreg al românilor, însă ne izola considerând vecinii barbari și făcându-ne să plângem după neamurile latine îndepărtate: „Neam părăsit la răscrucea furtunilor care bat aici din veac şi vor bate totdeauna în aceste locuri de ispititor belşug şi trecere a oştilor. Copii ai Romei pierduţi în pustiul, veşnic înnoit, al barbarilor. Aşa puţini între aşa de mulţi. Cu frați la celălalt capăt al Europei şi cu străinii de noi în toate părţile. Apţi pentru cea mai înaltă civilizaţie şi siliţi a trăi de la o bejenie la alta. Oricare alţii s-ar fi risipit în lume”.

Peste mai bine de un deceniu, în 1953, Mircea Eliade resimte și el, în „Destinul culturii româneşti”, „complexul ultimei fortărețe creștine” însă înțelege că avem multe în comun cu vecinii și, de aceea, nu trebuie să-i disprețuim: „De la apariţia turcilor otomani în orizontul istoriei româneşti, românii împreună cu vecinii lor, sârbii, ungurii şi polonezii, dar mai mult ca ei, pentru că se aflau chiar în drumul turcilor – românii au fost confiscaţi, timp de aproape patru secole, de ingrata misiune de a  rezista, a hărţui şi a istovi puternicele armate otomane. Lupta aceasta necontenită şi fără glorie – pentru că dacă nu se află decât rareori în Occident – a echivalat cu o înspăimântătoare hemoragie. Fără îndoială că rezistenţa românilor şi a vecinilor lor dunăreni a făcut posibilă salvarea Occidentului… Este suficient să amintim în liniile ei mari istoria României pentru a înţelege de ce românii n-au putut face cultură în înţelesul occidental al cuvântului; de ce, adică, n-au putut înălţa catedrale masive şi numeroase, de ce n-au zidit burguri de piatră, de ce n-au adunat comori de artă, n-au scris cărţi şi n-au colaborat, alături de Occident, la progresul ştiinţelor şi al filozofiei”.

Nu este vorba, deci, doar despre sport și putem transla discuția destul de fertil spre artă și știință. Astfel, în cinema, pe lângă reprezentanții „noului val românesc”, marile festivaluri de film sunt dominate de regizori turci precum Nuri Bilge Ceylan și Semih Kaplanoğlu, sârbi precum Emir Kusturica, greci precum Yorgos Lanthimos (nominalizat în 2011 și 2017 la Oscar pentru cel mai bun film străin cu Dogtooth, respectiv pentru scenariu pentru Lobster), bosnieci precum Danis Tanović (deținător al unui Oscar în 2002 pentru cel mai bun film străin cu No Mans Land) și Jasmila Žbanić ș.a. Să nu-l uităm pe cipriotul Michael Cacoyannis, cu Zorba grecul (1964). De curând am putut afla că un dandy sârb, Duško Popov, a fost modelul lui Ian Fleming pentru superagentul James Bond.

Dacă ne referim la literatură putem suferi în continuare că nici un român nu a obținut premiul Nobel sau putem să ne însușim într-o anumită măsură pe poeții greci Seferis şi Elytis, pe prozatori precum grecul Kazantzakis și bosniacul Ivo Andrić, pe evreul Elias Canetti din Ruse şi pe turcul Orhan Pamuk. Putem să ne mândrim și cu croații Meštrović şi Tesla, cu sârbul Milrad Pavić, cu bulgarul Tzvetan Todorov, și chiar cu albanezii Maica Tereza şi Ismail Kadaré.

Balcanii oferă și peisaje extraordinare de la Coasta Dalmată și insulele croate și grecești, la defileul Dunării, Capul Caliacra și stâncile de la Belogradcik în nord-vestul Bulgariei, de la peștera Postojna din Slovenia, la lacurile și cascadele de la Plitvice în Croația, la paradisurile acvatice reprezentate de Delta Dunării și de râul Ropotamo din Bulgaria, lacurile Bled din Slovenia și Ohrid între Macedonia și Albania etc. Voltaire, în Candide (1759), își imagina fericirea cultivând o grădină lângă Istanbul, însă două sute de ani mai târziu Lawrence Durrell chiar a încercat să se stabilească în Balcani, locuind mulţi ani în Corfu (1935- 1937), la Atena (1939), Belgrad (1947- 1952), dar și în Rodos (1945) și Cipru (1952-1956).

Am suferit și eu cândva de complexul de a fi reprezentantul unui neam situat în Balcani. A început să-mi treacă atunci când am călătorit prima dată în străinătate, ba chiar într-o anumită măsură încă de la versurile unei poezii patriotice, „Inscripție pe piatra de hotar” a lui Geo Dumitrescu, care apărea în manualele de literatură prin anii `70. Iată versurile care mi-au rămas în minte:

„Slav aș fi fost, de nu eram latin,

latin aș fi, de n-aș fi fost și dac –

dar a ieșit asa: să fiu român,

și eu cu soarta asta mă împac !

 

Mi-au dat și alții sânge și cuvinte –

nisipuri galbene trecură-n zbor,

purtate-n vântul Asiei, fierbinte,

să-ngrașe primitorul meu ogor.”


 

Cu brațele deschise. Ce îmi place

Clima. E ceva în imprevizibil, în posibilitatea permanentă să înceapă o ninsoare la mijlocul lui martie, să ți se usuce gura la mijlocul lui noiembrie. Îmi place toamna apăsătoare și în același timp luminoasă a Clujului. Vântul care are doar jumătate din intensitatea și vuietul unui vânt pe care l-am simțit acum câteva zile, pe coasta de est a Italiei.

Banii. Textura, materialitatea lor. Și zic de bancnote, pe care nu le-aș schimba niciodată cu euro. Felul în care îți aluneca pe degete și cum aproape că ți se scurg din mână. Reflexia lor pe masă, vara, când te ridici să pleci de la terasă.

Salata de vinete. Sunt, acum, pentru prima dată plecat din țară pentru mai mult de o săptămână. Se poate face și aici? Se poate. Dar nu se compară cu momentul în care o faci tu și, pe geam, de undeva din apropiere, intră mirosul vinetelor care se coc mai jos, chiar între blocuri.

Și mai e un anumit tip de orășel de provincie, pe care nu l-am întâlnit altundeva. O așezare care, în prezent, și-a pierdut (cândva puternica) aură industrială. Dej, Zalău, Turda, Bistrița, îmi vin ușor în minte, dar ar mai fi lejer, astea-s doar din Ardeal. Și ce vreau să zic despre ele, ce le face pentru mine atât de speciale? Pierzându-și puterea industrială, ajung într-un fel să își justifice existența și magia (în mintea mea) prin capital simbolic, aproape ezoteric. În Bistrița, după cum bine se știe, există un număr neobișnuit de mare de poeți raportat la numărul de locuitori. Nu mai dau cifre, aș spune doar de un detaliu care încearcă să explice fenomenul: o emanație de uraniu pe munții din jurul orașului. În Dej, unde am avut șansa să-mi petrec, în copilărie, săptămâni nesfârșite în vacanțele de vară, există o pădure, Bungăr îi zice, fost lagăr în Al Doilea Război Mondial. Sincer, când eram mic și intram în pădurea aia parcă se strângea tot aerul în jurul meu și dacă nu ieșeam în câteva minute cred că nu mai eram normal acum. Și nu eram singurul, ieșeam în șir indian câte douăzeci de copii; practic suprasensibilii, copiii, nu puteau rămâne în locul ăla. Și chiar dacă, după cum se înțelege, puterea locului e negativă, pentru mintea mea de copil care nici nu știa să citească a rămas doar ceva magic. Și oricum, Dejul are un ștrand foarte plăcut, unde vara trecută am mers de mai multe ori, și unde am stat pe apă sărată cu brațele deschise.

Foto: Anda Roșu

Trending

Copyright © 2017 trenul nostru