Facebook

Special

Țarul roșu

Publicat

pe

În ultimii cincizeci de ani, au apărut numeroase volume despre Stalin, într-o perioadă în care numele său a rămas sinonim cu paranoia și cu statutul de persona non grataOmul de oțel, Iosif Vissarionovici Djugașvili (secretar al Partidului Bolșevic, premier și Vojd al URSS, recunoscut informal drept Soso sau Koba), nu s-a stins odată cu epoca pe care a creat-o. Nimănui nu îi este indiferent nici astăzi numele lui.

Una dintre întrebările provocatoare ale istoriei este cum se împacă, dacă se împacă, în mentalul colectiv, imaginea demonică a conducătorului sovietic cu cea a unui soț îndrăgostit nebunește și a unui tată delicat și iubitor. Este și aceasta una dintre întrebările pe care le stîrnește lectura studiului Stalin: curtea țarului roșu, al istoricului britanic Simon Sebag Montefiore (apărut în 2003, tradus în română în 2014).

Calitatea și rafinamentul acestei cărți decurg din abilitatea pe care Montefiore o dovedește în construirea imaginii unui om mai presus de toate, cu calitățile sale adesea nebănuite, dar mai ales cu defectele și viciile sale, cu devieri comportamentale care îi cenzurează uneori voința. Fiecare pagină trasată de condeiul autorului contribuie la creionarea pas cu pas, fațetă cu fațetă a caracterului său, printr-o formă subtilă de reflecție și reflectare a personalității lui Stalin. Montefiore îl modelează pe liderul sovietic, iar acesta devine mai puțin o forță istorică a naturii, cît o forță umană, ușor de recunoscut, un sociopat cu reminescențele stepelor georgiene, capabil de emoții profunde descoperite în cadrul unui sistem centralizat, crud și intolerabil.

Cartea lui Simon Sebag Montefiore nu este o biografie propriu-zisă a lui Stalin, ci o reprezentare ambițioasă a unui stil de viață din epoca liderului sovietic; o reprezentare conturată dintr-o gamă diversă de surse, în special amintiri și opinii ale unor oameni-cheie din anturajul său, cum ar fi Mikoian sau Hrușciov. Cartea este bine documentată, Montefiore întrebuințînd surse sigure (arhive sovietice, scrisori și jurnale, procese verbale din ședințele Comitetului Central, interviuri, memorii). De asemenea, istoricul a intervievat o parte dintre descendenții direcți ai „potentaților” de la Kremlin. O multitudine de referințe critice, note de subsol și fotografii alcătuiesc materialul de bază al unei lucrări de o mare vivacitate jurnalistică. Autorul are finețea unui regizor de film care propune spectatorului un unghi de filmare diferit, o perspectivă care îl apropie pe privitor de protagonistul filmului și îl lasă pe acesta să-și spună propria poveste din spatele ușilor închise. Cititorul este „invitat” să petreacă alături de Stalin, să se delecteze cu specialități culinare, să se răsfețe cu muzica bună de la sindrofiile sale.

Al Capone din Caucaz și Famiglia

Montefiore se concentrează asupra umanului, ca element primordial (în special viața de familie a dictatorului, a asociaților săi, a victimelor sale). Epoca este pictată în tonuri vii, dar și în contraste izbitoare. Acest peisaj, zugrăvit în tonuri calde, dar și în culori reci demonstrează forța unui singur om care poate îmbunătăți semnificativ înțelegerea sensului istoriei. Iar Koba apare asemeni unui om obișnuit, cu toate contradicțiile sale, punctele sale slabe și cele forte. Cartea analizează cu subtilitate „aristocrația sovietică”, familia lui Stalin. Tocmai acest lucru justifică și titlul lucrării: Curtea țarului roșu. O încrengătură stranie de relații care se stabilesc în spatele ușilor închise ale Kremlinului, o lucrare cuprinzătoare care îl situează pe Stalin în interacțiune directă cu apropiații: familia, membrii de partid, prieteni ș.am.d.

Erau în jur de douăzeci de persoane în anturajul său, persoane care se cunoșteau de mai bine de treizeci de ani, ajungînd la putere împreună, ucigînd împreună milioane de oameni și recurgînd, în mod ironic, la eliminarea reciprocă. A fost o perioadă stranie și unică în același timp. Astfel, este creată imaginea curții lui Stalin. „Partidul nu era doar o masă de grupuri care se autopromovau; era aproape o afacere de familie. Clanuri întregi erau membri ai conducerii […] Rudele prin alianță ale lui Stalin erau cu toții înalți demnitari… Un talmeș-balmeș de înrudiri prin alianță complica relațiile de putere și avea rezultate fatale: atunci cînd cădea un lider, toți cei legați de el dispăreau în abis…” De exemplu, Poskrebîșev, secretarul lui Stalin, era căsătorit cu sora nurorii lui Troțki; copiii membrilor Biroului Politic erau căsătoriți între ei.

Acestă carte este dovada vie a apogeului și declinului unui conducător cu o personalitate covîrșitoare, care reușește să modifice radical pe cei din jurul său, facilitîndu-le urcușul sau, mai grav, contribuind la prăbușirea lor definitivă. Este nu numai povestea ascensiunii și a declinului lui Stalin, dar și povestea acoliților săi, a potentaților grupați în jurul său, cei care au încercat cu disperare să rămînă la putere la curtea țarului Stalin, îndurînd nopți cu alcool, vorbe și fapte de o moralitate dubioasă.

Ceea ce îndeamnă cititorul la reflecție este destinul unui om surprins în traiul său cotidian. Din sumedenia numelor, faptelor și a vorbelor, rămîne un sens al intimității care transpare din paginile acestei lucrări ample, furnizînd imaginea vie a lui Stalin și a curtenilor săi: criminali, fanatici, soțiile și copiii lor care formează o clică incestoasă, o famiglia în timpul deceniilor dictaturii staliniste.

Famiglia bolșevică era formată din: Mikoian, Kaganovici, Molotov, Voroșilov, Beria, Pauker. Molotov a fost cel mai apropiat de Stalin, singurul om care „a dat mîna cu Lenin, Hitler, Himmler, Goering, Roosvelt și Churchill; un maniac care avea un ritm neobosit de muncă, semăna cu un student burghez și era comparat cu Robespierre”. Lazar Moiseevici Kaganovici, numit de Stalin „Comisarul de Fier”, a devenit adjunctul secretarului general (la vîrsta de 37 de ani), formînd, alături de Molotov, un triumvirat al puterii; era un șef nestăpînit, energic, cerînd o dictatură deplină și îndemnînd la disciplina militară a centralismului. A fost primul stalinist adevărat: „Toată lumea vorbește despre Lenin și Leninism, dar Lenin a murit demult. Trăiască stalinismul!”.

Karl Pauker făcea parte din anturajul puterii, era șeful securității și garda de corp a lui Stalin, fost bărbier al Operei din Budapesta care primea deseori cadouri de la Stalin. Se deghiza în Moș Crăciun, aducînd cadouri copiilor de la Kremlin. Dintre oaspeții lui Koba, de la petrecerile din casele sale de vacanță, nu lipsea Lavrenti Pavlovici Beria, șeful GPU din Caucaz. Iată portretul pe care i-l conturează Montefiore: „Acest aventurier talentat, inteligent, nemilos și extrem de competent, pe care Stalin avea să-l numească «Himmlerul nostru» etala lingușirea exotică, apetitul sexual și cruzimea elaborată ale unui curtezan bizantin în ascensiunea sa către dominarea Caucazului, apoi a cercului lui Stalin și, în cele din urmă, a însăși Uniunii Sovietice”. Își va juca rolul pînă în ultimul moment.

Tătucul și mimoza

Țarul roșu era omul contrastelor. Putea fi tandru, dar și respingător. A încercat să fie un tată iubitor, dar „a otrăvit orice izvor emoțional”; „un iubitor nostalgic de trandafiri și mimoze care credea că soluția la orice problemă umană era moartea și care era obsedat de execuții”. Era și un fanatic marxist convins, era și semiislamic, avea un egoism mesianic, asumîndu-și misiunea imperială a țarilor. Istoricul englez plasează imaginea liderului sovietic în prim-plan, construind imaginea unui Stalin nou, diferit, demolînd treptat miturile legate de persoana sa și confuzia creată de simpla rostire a numelui dictatorului.

Stalin este privit și asemeni un om care dăruiește iubire, dar trece și prin stadiul durerii și al suferinței. Stalin iubea copiii. Natașa, fiica lui Andreev, își amintește că se juca împreună cu alți copii de demnitari pe culoarele Kremlinului și, brusc, a simțit o pereche de brațe puternice care au ridicat-o: „m-am răsucit și am văzut fața lui Stalin, cu ochii căprui și expresia foarte intensă: «Ei, tu a cui ești?», m-a întrebat. Am spus, «Andreeva». «Ei bine, ia și țopăie în continuare!»”. După aceea, Stalin se oprea adesea să discute cu ea. Era un tată iubitor, iar dragostea o manifesta în special față de Svetlana, unica sa fiică, inventîndu-i chiar și un alter-ego pe nume Liolika. Copila era crescută de guvernantă, ca într-o familie a aristocrației victoriene. „Stalin o săruta și o strîngea în brațe pe Svetlana cu o afecțiune georgiană debordantă.”

Orice astfel de încercare de a-l plasa pe Stalin într-o lumină favorabilă poate fi riscantă, însă Simon Montefiore reușește să creioneze și să scoată la lumină, cu mare abilitate, omul din spatele măștii de fier. Istoricul ne oferă o imagine inedită a dictatorului, prăbușit de durere peste sicriul Nadiei. Corespondența privată dintre Stalin și soția sa deschide dispoziții surprinzătoare ale omului de oțel: „Bună, Tatka… mi-e atît de dor de tine, Tatoșka, sînt singur ca un huhurez”, scria Stalin. „Nu plec din oraș cu treabă. Termin doar ce mai am de făcut și apoi mă duc să-i văd pe copii. Vino acasă mai repede! Te sărut! Al tău, Iosif.”

Prima parte a cărții cuprinde relația tumultoasă dintre Nadia și Stalin, viața de familie și prieteniile cu politicieni de prim rang din Politburo. Nadia și Stalin au un mariaj dificil, presărat cu momente de slăbiciune din partea amîndurora, lungi perioade de acalmie, dar și cîteva de tandrețe și iubire. „Nu a fost o relație simplă. Erau amîndoi pătimași și sensibili: certurile lor erau melodramatice. Amîndoi erau egoiști, reci și aprigi din fire, deși ea nu avea nimic din cruzimea și duplicitatea lui. Poate că semănau prea mult pentru a fi fericiți.”

Montefiore îl condamnă pe Stalin pentru gestul sinucigaș al Nadiei, însă subliniază în repetate rînduri că aceasta a recurs la așa ceva din cauza tulburării psihice de care suferea: sindromul de tulburare bipolară psihosomatică. Afecțiunea avea repercusiuni atît asupra soțului, dar mai ales asupra copiilor. Nadia îi respingea, iar Stalin le oferea adeseori suportul afectiv (dragostea sa se răsfrîngea în special asupra Svetlanei, unica fiică și copilul cel mai adorat).

Cuplul locuia în imediata apropiere a cercului stalinist al puterii: Viaceslav Molotov, un credincios inteligent, căsătorit cu ambițioasa Polina; Lazar Kaganovici, care a fost un stalinist fervent încă de timpuriu, și Klim Voroșilov, un vechi prieten de-al lui Stalin. Toți membrii acestui grup se bucurau de vacanțe petrecute împreună.

Cartea nu este o simplă biografie a lui Stalin ori o istorie a URSS, ci o documentată și detaliată descriere a vieții liderului de la Kremlin, începînd cu perioada anilor ’20, cînd Stalin nu devenise încă liderul suprem al partidului, și încheiindu-se cu moartea sa, în 1953. Autorul pune același semn al echilibrului și în relația care se stabilește între cele două planuri ale narațiunii: cel socio-politic și celfamilial, individual, intim al conducătorului. Sînt descrise foarte clar și detaliat amănunte necunoscute opiniei publice, incluzînd și speculații despre unele crime săvîrșite de Stalin.

Intelectualul și inginerii sufletului

Altă perspectivă interesantă este cea a obiceiurilor intelectuale ale lui Stalin. O examinare atentă a bibliotecii și a lecturilor personale nu înfățișează un conducător fără mari așteptări culturale, ci un avid de cunoaștere, un autodidact. „Intelectualul” înfățișat de Montefiore este un cititor avid, care parcurge zilnic 500 de pagini, își alcătuiește fișe de lectură pentru fiecare operă citită, își culege citate favorite din Goethe, din Pușkin, Simonov, Shakespeare, Herzen, Peter Scott, Wilde, Maupassant, Steinbeck sau Hemingway.

Surprinzătoare este și atitudinea față de unii autori care au scăpat de cenzură și de epurările sîngeroase. Simțul său estetic era aproape de neimaginat, putînd recunoaște înzestrarea unor Anna Ahmatova, Boris Pasternak, Mandelștam sau Bulgakov. A reușit să-i tolereze pe acei maeștri capricioși, Bulgakov și Pasternak, care n-au fost niciodată arestați. Stalin îi considera pe scriitori ingineri ai sufletului omenesc și nu se sătura să fie în preajma lor. Literatura nu era un lucru neînsemat pentru el. Reușea să facă distincția dintre amatorism și valoare. Cu toate acestea, credința marxistă învingea de fiecare dată: „Îl admira pe Dostoievski, dar l-a interzis, deoarece era «nociv pentru tineri»”.

Stalin și-a concentrat farmecele de felină asupra lui Maxim Gorki, oferindu-i o indemnizație generoasă, o vilă somptuoasă, tratîndu-l pe romancier ca pe un membru cu drepturi depline al guvernului sovietic și considerîndu-l chiar: „un om bun, inteligent, prietenos, căruia îi place politica noastră. Înțelege tot […] În politică este de partea noastră, împotriva dreptei”.

Hipnoza lupului de stepă

Ceea ce nu-i poate fi negată lui Stalin este inteligența: „talentul lui Stalin era capacitatea de a reduce probleme complexe la o simplitate lucidă, un talent de neprețuit pentru un politician. Putea redacta pe loc o telegramă diplomatică, un discurs sau un articol într-un stil clar”. Iată ce gîndea Beria despre Stalin: „era extrem de inteligent, un geniu politic care oricît de bădăran sau fermecător ar fi fost, își domina anturajul cu inteligența sa”. Nu i se poate nega nici magnetismul, șarmul personal pe care îl emana în fața celui care intra în contact cu el. Stalin emana vigoarea muntenilor din Caucaz, iar „ochii săi de felină, aproape orientali, erau mierii, dar la mînie căpătau o lucire gălbuie, ca a ochilor de lup”.

Adevărata sa însușire constă în faptul că îi fermeca pe oameni. „Stalin vibra de o energie sensibilă, cu a sa față expresivă și mobilă”. Oricine îl vedea „abia aștepta să îl revadă”, deoarece „crea sentimentul că s-a produs o legătură care îi unea pentru totdeauna”.

Hazain și lițedei

Memorabilă este scena în care mareșalul Jukov îl întîlnește întîia oară pe Koba. Acesta își amintește cîteva secvențe: „înfățișarea, vocea sa liniștită, concretețea și adîncimea judecăților sale, atenția cu care a ascultat raportul m-au impresionat profund”. O altă trăsătură a caracterului lui Stalin este maleabilitatea. Succesorul său, Nikita Hrușciov, îl numea lițedei, adică un om cu mai multe fețe, iar un alt apropiat al său, Lazar Kaganovici, spunea despre Stalin că „era alt om, în funcție de moment (…) Eu am cunoscut nu mai puțin de cinci sau șase Stalini”. Uneori, putea fi și modest. Subalternii săi îl numeau hazain, ceea ce se traduce prin șef sau stăpîn. Singurul care se autointitulase așa era țarul Nicolae al II-lea, hazain al pămînturilor rusești. „Însă Stalin era iritat de o astfel de numire, considerînd-o o jignire: «Sună ca un boier din Asia Centrală. Prostule!»”. Acesta era adevăratul Stalin: un personaj melodramatic, energic, dispus să se afunde în vîrtejuri de ambiție, mîndrie și nefericire.

Inteligența nu a reușit întotdeauna să-l salveze. L-a subestimat pe Hitler în plin război cu Germania, refuzînd să înțeleagă lipsurile și deficiențele strategice ale armatei roșii în fața Blitzkrieg-ului care își dovedise deja eficiența. Montefiore descrie cu măiestrie zilele tulburi premergătoare invaziei germane din iunie 1941, atunci cînd țarul roșu este șocat de atac. După ce unda a trecut, acesta și-a manifestat din plin puterile dictatoriale, în momentul în care mai mult de o jumătate de milion de soldați sovietici au părăsit linia defensivă a frontului.

În consecință, zece mii de soldați au fost împușcați, iar restul au format noi unități defensive. Cu o cruzime rar întîlnită, care se dorea a fi o lecție de conduită și disciplină, o sumedenie de ofițeri cu experiență au fost executați, alături de soții. Sebag Montefiore accentuează această problemă, îndreptînd atenția cititorului asupra unui decret sovietic care condamna inclusiv rudele celor uciși, învinduindu-le chiar dacă nu aveau nici o implicare. Devenise o obișnuință ca soțiile, copiii, frații și surorile victimelor să sufere reperesalii la fel de severe.

Declinul conducerii sovietice era evident. Regimul terorii dezlănțuite era completat de o degradare succesivă mentală. Întreaga populație era forțată să accepte o dogmă utopică, care se dovedea a fi o distopie sinistră, promovînd o pseudo-știință în locul unei culturi adevărate. Iar această acțiune era completată de atacul asupra intelectualității, care a pierit în număr mare. Lupta lui Stalin de a-și consolida puterea nu era doar o luptă îndreptată asupra poporului, ci și o luptă împotriva propriului aparat de propagandă. Acest conflict l-a costat pe Stalin enorm în momentul colapsului fizic de la final.

A fost oglinda virtuților și a eșecului bolșevismului. A fost propria sa creație, un om care și-a inventat numele, ziua de naștere, naționalitatea, educația și întregul trecut, pentru a schimba cursul istoriei. A crezut că poate răsturna ordinea naturală a lucrurilor, iar momentul său de glorie a fost declinul monarhiei ruse și partidul bolșevic. Astfel, succesul nu a fost un accident. Fusese omul potrivit la locul potrivit. Iar Montefiori punctează explicit acest lucru: „Este greu de găsit o sinteză mai bună între un om și o mișcare decît mariajul dintre Stalin și bolșevism, el a fost o oglindă a virtuților și a greșelior acestuia”.

Conducătorul Uniunii Sovietice credea că orice problemă are o rezolvare prin eliminarea omului din spatele acesteia. A creat o atmosferă apăsătoare a terorii, a fricii permanente. Dictonul lui era: „moartea rezolvă toate problemele. Nu mai există omul, nu mai există problema”. Această formă de conducere a definit regimul stalinist în integralitatea sa.

Apusul astrului: un vizir la căpătîiul sultanului

Un alt episod interesant este sfîrșitul crunt al dictatorului. Din nou, intervine iscusința regizorală de necontestat a lui Montefiore. Scena, ruptă parcă dintr-o secvență de film, este extraordinară. Stalin deja începuse să îmbătrînească și să aibă pierderi de memorie, cu toate că gestiona în forță teroarea binecunoscută în cadrul campaniilor antisemite și a celor îndreptate asupra medicilor din anturajul său. (Atunci cînd medicii i-au spus că suferă de arteroscleroză, recomandîndu-i odihnă, Stalin a interpretat sfatul ca pe o amenințare, ca pe o tentativă de lovitură de stat, și a decis arestarea și torturarea doctorilor.)

După cina obișnuită, completată cu un cocktail de coniac, vodcă, vin georgian (pe care Stalin îl considera suc) și șampanie din Crimeea, în compania lui Hrușciov, Malenkov, Beria și Bulganin, Stalin se retrage în apartamentul său. După numai cîteva ore de la festin, suferă un accident vascular cerebral. Nimeni nu îndrăznea să-l deranjeze pe conducător. Însă absența sa îndelungată a dat de bănuit gărzilor. Alertate, acestea i-au anunțat pe Beria și pe Malenkov, dar mobilizarea lor a fost tardivă.

Cei doi cunoșteau foarte bine că orice amînare era în avantajul lor. Stalin era părăsit de potentați, fiind lăsat să zacă douăsprezece ore, neputincios, pe podeaua rece a încăperii și într-un miros de urină greu suportabil. Mult mai tîrziu au ajuns și medicii, prea înspăimîntați pentru a-l consulta, iar potentații au început să-și facă simțită prezența, adulmecînd parcă mireasma unui nou început. Cele mai importante patru figuri ale puterii (Hrușciov, Beria, Malenkov și Molotov) erau în cameră, așteptînd ca inevitabilul să se producă, pentru ca, mai apoi, să-și poată împărți puterea.

Aproape toate studiile care cercetează hegemonia ca mijloc de expresie a forței au în centru un concept-cheie: puterea. Puterea reprezintă unul dintre cele mai eficiente exerciții de voință și de impunere, capacitatea de a influența comportamentul altor oameni pentru a obține rezultatul dorit, atît prin constrîngeri, cît mai ales prin atracție și inteligență. Celălalt poate fi constrîns prin porunci sau poate fi convins fără amenințări directe sau prin stimulente, ceea ce îl determină pe adversar să considere obiectivele ca fiind legitime. Puterea devenea palpabilă. Acum, personajele amintite mai sus știau că puterea aparține celui care știe să fructifice orice oportunitate. Hrușciov era înalt funcționar la Moscova, Malenkov era deputat de vază, Molotov era ministru de Externe, iar Beria era adjunctul primului-ministru, conducînd o parte din proiectul economic și nuclear.

În cele din urmă, în seara de 5 martie 1953, țarul roșu moare. Singurul care îi deplînge moartea este Molotov (considerat de către opinia publică drept al doilea om în stat), iar Beria reușește să-și asigure poziția dominantă, controlînd serviciile de securitate, vastul imperiu al gulagurilor și devenind curînd primul om în stat. Sadicul Beria, îmbrăcat în ținută de mareșal al armatei sovietice, începuse să-l urască pe Stalin și a știut să profite de pe urma morții acestuia.

Memorabilă este scena în care Lavrenti Beria stă la căpătîiul muribundului. „Odată ce s-a demonstrat că nu mai era capabil de funcționare, Beria și-a revărsat ura față de Stalin, dar ori de cîte ori acestuia îi tremurau pleoapele sau i se deschideau ochii, Beria, îngrozit că își va reveni, îngenunchea și îi săruta mîna, ca un vizir oriental la căpătîiul unui sultan. Cînd Stalin se cufunda iar în somn, Beria numai nu îl scuipa, dîndu-și pe față ambiția nesăbuită și lipsa de tact și prudență.” Beria a știut unde trebuie să caute puterea, a găsit-o, s-a bucurat de ea, însă pentru o perioadă de numai 100 de zile, fiind asasinat apoi, locul lui fiind luat de Hrușciov.

Cei mai buni lideri au știut întotdeauna că atracția provine din credibilitate și legitimitate. Puterea nu a înflorit numai din mînuirea sabiei sau arcuirea unei săgeți otrăvite, ci mai ales din raționament și dibăcie. Liderii trebuie să aleagă cu mare atenție drumul pe care urmează să-l parcurgă: să fie oare cel mai scurt și sîngeros ori cel sinuous, dar presărat cu glorie ulterioară?

S-a spus adesea despre Stalin că a fost un Corleone răsăritean, creator al unei lumi noi, sau un Al Capone din Caucaz, însă nu trebuie trecut cu vedere geniul său, dublat de o inteligență emoțională dezvoltată. Numărul crimelor sale l-a pus lîngă Hitler și l-a desemnat drept o personificare a răului. Cu ajutorul lui Simon Montefiore, regimul misterios a lui Stalin prinde viață, iar curtea sa „imperială”, viciile, trădările, privilegiile, desfrîul și viața de familie sînt aduse la viață într-un mod inedit. Mese festive, cîntece, dansuri, vilele de protocol de la Marea Neagră, apartamentele din inima Kremlinului, toate creează un bîlci al deșertăciunilor, în centrul căruia se situează una dintre cele mai sinistre figuri ale istoriei, Iosif Stalin, tătucul paranoic și terifiant, dar prietenos și încîntător deopotrivă.

Cartea oferă un portret al unui om care deține puterea de care se bucură atît familia, dar mai ales famiglia sa extinsă; junta care răsucește neîncetat mecanismele puterii. Simon Sebag Montefiore a contribuit decisiv la conturarea unei imagini inedite, care a ajutat la o înțelegere mai nuanțată a fenomenului bolșevic, reușind să-l plaseze pe Stalin atît în cadrul unui timp istoric precis, dar mai ales într-o atemporalitate menită celor care s-au impus dincolo de granițele propriului timp.

Lăsați un comentariu

Lăsați un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Deschideți articolul

Trending

SPECIAL

Ce ne place în România

Publicat

pe

Acest număr al trenului nostru apare în preajma Zilei Naționale a României. În 2018, Ziua Națională a României are și o semnficație rotundă. „Dodoloață”. În cifre. Se împlinesc, la 1 Decembrie, 100 de ani de la Marea Unire. Prilej cu care le propunem cititorilor un număr tematic. Un număr tematic care să surprindă ce ne place în România. Ce ne place nouă, redactorilor și colaboratorilor trenului nostru, și, de asemenea, ce le place unor oameni pe care îi apreciem. Ancheta Ce ne place în România este a acestora din urmă. Nu am gîndit prezentul demers în sensuri festiviste. Așa cum le-am spus și celor pe care i-am invitat să participe la anchetă, nu vrem să ascundem/ mușamalizăm/ dosim „diversionist” lucrurile care ne deranjează, care nu ne convin sau care ne indispun în România. Nu vrem nici să dezlănțuim o harnică și veselă propagandă patriotardă. Vrem pur și simplu să vedem dacă (mai) sînt lucruri care ne plac în România și care sînt ele. Discutînd mai mereu, uneori cu vehemență chiar, despre cele negative, fiind, de fapt, obligați să le discutăm, pentru că nu putem ignora realități politice, sociale, economice etc., riscăm – poate – să ne îndepărtăm și de lucrurile care ne bucură sau ne încurajează. Astfel, am adresat mai multe invitații. În final, am adunat și publicăm zece răspunsuri. Cei care au avut bunăvoința de a ni se alătura fac parte din generații diferite, din domenii diferite. Au – nu se putea altfel – abordări diferite. Au, totodată, diferite nuanțe. Le mulțumim și aici pentru amabilitatea pe care ne-au arătat-o. Ancheta este completată, cum notam, de texte ale redactorilor și colaboratorilor noștri. Și de un interviu „antitematic”. Iată-i, într-o distribuție alfabetică, pe cei care au răspuns, fie în scris, fie prin viu grai, invitație noastre: profesoara Cristina Bogdan, regizorul Mircea Cornișteanu, editoarea Georgeta Dimisianu, ziaristul Cristian Geambașu, profesorul Mircea Martin, poeta Cosmina Moroșan, criticul și istoricul literar George Neagoe, profesorul Eugen Simion, criticul de film Marian Țuțui și poetul Alex Văsieș. Lectură… plăcută!



 

Umbra peste care nu pot sări

Pare greu și aproape arogant ca, în mijlocul nefericirilor de tot soiul și din toate registrele – social, politic, interpersonal –, să te gândești să scrii despre motivele pentru care îți place să trăiești în România. Da, e vorba despre aceeași țară unde ieși (deja de ani!) în stradă la proteste, pentru că nu mai suporți mizeria morală a guvernanților și nedreptatea ridicată la rang de lege, despre același oraș, Bucureștiul, în care te enervezi zilnic din pricina timpului irosit în trafic, a aglomerației și murdăriei prin care înoți literalmente între casă și locul de muncă. Și, totuși, primul gând care mi-a răsărit în minte atunci când am primit invitația de a scrie despre motivele care mă fac să zâmbesc pentru că trăiesc în România a fost cel referitor la numărul de semne alocat, căci simțeam că aș putea așterne pe hârtie un roman-fluviu. Un roman despre toată istoria mea de aici, despre vârstele prin care am pășit ca peste niște praguri, despre oamenii și locurile care mi s-au scris tainic pe dinăuntru, altfel spus, vorba lui Constantin Noica, despre felul în care urma se-ntinde îndărăt și înainte în această lume curgătoare și umblătoare.

E greu să nu iubești orașul în care te-ai îndrăgostit, pe străduțele căruia ai hoinărit abia atingându-ți în treacăt mâna de palma celuilalt, reflectându-te grăbit în ferestrele caselor vechi de pe aleile întortocheate din jurul liceului. Plimbărilor de atunci le-au urmat altele, pe arterele cu nume de doctori ale Cotrocenilor, în anotimpuri care au așternut peste mine vălul miresei și acoperământul mamei. Parcursă în ritm de îmbrățișare sau la pas domol, cu spinarea aplecată deasupra creștetului de copil ce atinge pământul mai mult pe vârfuri, strada Doctor Lister, de pildă, și-a schimbat mereu dimensiunile, propunând alte durate ale străbaterii ei și moduri diferite de a o înțelege. Pe cărarea aceasta ce leagă Parcul Romniceanu de biserica dedicată Sfântului Elefterie, mi-am așternut pașii peste cei ai mamei mele, mergând grăbită către Liceul „Gheorghe Lazăr”, unde-a învățat cândva, sau peste cei ai bunicului, care-și făcea zilnic plimbarea prin cartier, salutând cu un gest elegant, de scurtă ridicare a pălăriei, toate personajele ce îi ieșeau în cale. Privind înspre strada dantelată cu șiruri de tei, nu știu dacă întrezăresc amintirile lor sau ale mele, dar îmi este bine în căușul acestei confuzii ce ne ține laolaltă.

Nu pot să nu iubesc țara în miezul căreia se-ascunde un sat de ciobani, răsfirat pe câțiva kilometri de dealuri, numai bun pentru hălăduit în vacanțele de vară, când creierul se lichefiază de la oboseala adunată și când mă-ncearcă un soi de anxietate socială, care mă-ndeamnă să caut singurătatea, într-un colț cât mai retras de lume. Dacă România urbană poate fi contrasă la măsura unui cartier bucureștean (Cotroceniul), atunci chipul rural al aceleiași entități poartă, în mintea mea, numele satului Șirnea. Privind deopotrivă înspre Piatra Craiului și Bucegi, așezarea aceasta de la răscrucea dintre Țara Românească și Transilvania, acoperită mai bine de o jumătate de an cu zăpadă și îndemnând la cosit în iulie și august, pare decupată dintr-un timp încremenit, egal cu el însuși. Gesturile localnicilor reiau, la nesfârșit, gesturile mai vechi ale celor ce nu mai sunt. Iar repetiția aceasta pare a ajuta lumea să meargă mai departe, astrele să-și urmeze cursul și raporturile dintre viață și moarte să fie la fel de tensionate și de firești ca întotdeauna.

Mi-ar fi imposibil să nu îndrăgesc teritoriile din Sudul României, prin care am călătorit în ultimele două decenii pe urmele unei idei, cea referitoare la felul în care românii din trecut se raportau la marea trecere, pe care am încercat în fel și chip să o cartografiez și să o aștern în cuvinte. Am coborât dintre filele manuscriselor și ale tipăriturilor pentru a străbate la pas tărâmurile în care urmele Morții mai puteau fi descifrate pe pereții interiori sau pe zidurile exterioare ale edificiilor cultice. Am întâlnit preoți, diaconi, dascăli, învățători, clopotari, femei care îngrijesc biserica, odrasle ale celor enumerați mai sus – toți extrem de importanți, întrucât aveau în grijă obiectul miraculos – cheia bisericii – capabil să-mi asigure intrarea în spațiul dorit. Timpul cercetărilor de teren a fost ritmat de căutarea omului cu cheia (aflat la muncile câmpului, pe prispa casei lui sau a vecinului, la taifas într-o grădină sau la cârciuma satului, la vreo nuntă sau înmormântare), de pofta lui de vorbă, de dorința de a-și împărtăși cunoștințele sau, dimpotrivă, de a afla mai multe de la străinul ajuns până în cătunul lui. Cercetarea iconografică a fost dublată de o anchetă antropologică, dat fiind că imaginile își multiplicau contururile cu ajutorul poveștilor țesute în jurul lor, căci Moartea nu este un personaj oarecare, menit să-i lase indiferenți pe privitori. Nicăieri nu mi-au fost la fel de dragi potecile care mă puteau călăuzi până la bisericuțele despre care citisem sau auzisem că ar putea păstra o astfel de reprezentare.

În țara aceasta coruptă, poluată, murdară, distrugătoare de vieți, există oaze de frumusețe pe care nu le-am regăsit niciunde în lume, pentru că niciunde nu am fost atât de acasă. Aici am simțit, într-un amfiteatru al Literelor bucureștene, că se așterne amurgul peste studenți și peste mine, cea de la catedră (dar mai mult printre bănci, în continuă preumblare), și că timpul curge invers, înspre izvor, precum Amazonul în fenomenul Pororoca. Aici dialogurile începute la cafeaua de dimineață și-au țesut pânza de-a lungul mai multor zile și nopți, pentru că prietenii nu măsoară timpul cu ceasul și nici măcar cu deadline-urile pe care viața sau profesia le impun. Aici locurile au putut fi simultan familiare și necunoscute, în funcție de umărul lângă care le-am parcurs. Aici pământul ține pe dedesubt viață și nu moarte, pentru că cei plecați dincolo rămân, mai departe, prezenți. Aici, mai ales, granițele lumii mele au fost cele ale limbajului meu, iar în partea mea de cer s-a tăcut și s-a visat în limba română. Numai aici mi-am petrecut ore târzii din noapte la poarta unei mănăstiri, așteptând să-ntâlnesc un Bătrân, ca să întâmpin apoi răsăritul soarelui cu un alt fel de surâs. Aici am învățat să privesc, să adulmec, să aud, să ating, să gust lumea. Oriunde m-aș duce, acest învățat rămâne cu mine.

Am o listă foarte lungă de motive (zilnic reînnoite și nuanțate) pentru care a trăi în România nu este o bucurie, ba chiar e frecvent un chin, o iritare, o corvoadă. Și, totuși, zâmbesc de fiecare dată când avionul aterizează la București și aud mesajul standard de bun venit. Nu știu dacă România constituie pentru mine o alegere, dar sigur reprezintă o necesitate. Este umbra peste care nu pot sări și fără de care nu aș ști că s-a luminat, iarăși, de ziuă.

Foto: Mircea Georgescu


 

Mai viu decît oriunde în altă parte

Sînt destule lucruri care îmi plac în România. Unul dintre motivele pentru care mă aflu încă în România este că îmi place să trăiesc aici. Cu toate neplăcerile la care am fost prezent sau de care am fost afectat sau în miezul cărora am fost, cred că aici este locul meu, ca om de cultură. Îmi place țara, îmi plac adesea oamenii, care îmi și displac adesea. Îmi place că aici pot să mă înțeleg și să mă fac înțeles, să mă exprim cel mai bine, în limba mea. Aflîndu-mă în teatru, limba este principalul instrument de comunicare.

În teatrul românesc al acestui an, 2018, nu poate să-mi placă ceva mai mult decît în teatrul românesc al anului trecut, de exemplu! În teatrul românesc, în general, nu poate să-mi placă ceva mai mult într-un an. Pot să-mi placă anumite spectacole în acel an dar nu știu dacă mai mult decît spectacolele văzute în cele patru-cinci decenii de cînd tot văd teatru. Îmi place că, din fericire, teatrul profesionist e finanțat în întregime de stat, iar ăsta e un lucru extraordinar. Datorită acestui fapt se pot face multe lucruri bune. Nu se fac totdeauna lucruri bune. Adesea se risipesc banii. Dar faptul că teatrele sau filarmonicile sînt finanțate integral din bugetul de stat și, după părerea mea, îndestulător, acesta este un lucru care îmi place. Am lucrat și în străinătate, e mult, mult mai greu să se obțină finanțări pentru spectacole. Sînt și multe lucruri care nu-mi plac. Și în teatrul românesc, și în viața socială și politică a României, dar nu asta e tema discuției noastre.

Îmi place să mă plimb prin țara asta atît de frumoasă. De multe ori, îmi place – de ce să mint? – să sufăr și să lupt împotriva a ceea ce mă face să sufăr. Aici mă simt mai viu decît oriunde în altă parte (și am fost în toată lumea, pe toate continentele). Cred că aici este locul meu. Și de asta îmi place să trăiesc și să mor aici.


 

Dacă avem un conducător sau oameni politici care nu ne plac, nu înseamnă că trebuie să urîm România

Mie, în general, îmi place România! M-am născut în România, am crescut în dragostea pentru istoria și în special literatura română și nu văd de ce nu mi-ar plăcea România. Iubesc și literatura altor țări, de pildă literatura franceză a fost foarte importantă pentru mine, la fel literatura rusă, dar tot atît de important este pentru mine ce se întîmplă în România. Mi se pare că în România s-a scris o literatură foarte interesantă. Nu mai sînt la curent acum chiar cu tot ce apare. Am fost foarte apropiată de scriitorii importanți ai generației mele: Buzura, Breban, D.R. Popescu, Al. George, ca să dau numai cîteva nume.

În orice țară sînt lucruri care îți plac și lucruri care nu îți plac, că așa este viața. De pildă, acum, nu tuturor americanilor le place Trump. Dar asta nu înseamnă că americanii trebuie să urască America pentru că nu le place Trump. Ca și noi: dacă avem un conducător sau cîțiva oameni politici care nu ne plac, nu înseamnă că trebuie să urîm România. Astea sînt lucruri trecătoare. România este ceva care va rămîne veșnic pentru noi. Cel puțin pentru mine acesta este lucrul important. Cred că asta ține și de – cum să spun? – faptul că am studiat cu atenție istoria și cultura acestei țări și am fost foarte legată de ea. Și atunci sigur că iubești acel lucru de care ești foarte legat. Iar eu am fost foarte legată de istoria și cultura românească. De ce să fiu rușinată de faptul că iubesc țara cum au iubit-o marii scriitori români? Să-mi fie rușine că iubesc România cînd știu că a iubit-o un om ca Eminescu? Nu mi-e rușine! Îmi pare rău, nu pot să-l ascult pe Lucian Boia. Eu îi ascult pe Eminescu, N. Iorga și ceilalți! După părerea mea, ceea ce face Lucian Boia este să denatureze sensul evenimentelor istorice ale României. Președintele Academiei, istoricul Ioan-Aurel Pop, a spus foarte clar că Lucian Boia e, într-un fel, în afara istoriei României. E adevărat însă că ceea ce face el îi face pe istoricii români să fie mai activi și să explice mai pe larg sensul evenimentelor care au avut loc în România.

Există la ora actuală un fel de dorință de a vorbi rău despre tot ce se întîmplă în România, începînd cu străzile și terminînd cu oamenii politici. Nu văd de ce nu mi-ar plăcea Bucureștiul. Îmi plac parcurile din București, Herăstrău, Parcul Carol și altele. Nu am în București străzi cu valoare sentimentală, pentru că nu sînt bucureșteancă. Am făcut liceul la Craiova și pentru mine străzile cu o încărcătură emoțională sînt cele din Craiova. Acolo am copilărit, acolo mi-am petrecut adolescența, acolo am făcut liceul și tot ce este legat de adolescența mea – care, după mine, este perioada cea mai importantă din viața unui om – s-a petrecut la Craiova. Prin urmare, Craiova rămîne tot ce este mai important în aducerile mele aminte. În Craiova mă bucură foarte mult Parcul Romanescu, care este unul dintre cele mai frumoase parcuri din Europa. În al doilea rînd, sînt străzile centrale, locurile de pe lîngă liceul „Elena Cuza”, unde am mers eu, în fața clădirii este statuia lui Ion Maiorescu… După aceea Muzeul de Artă, care este unul dintre cele frumoase muzee din țară. În general, orașul Craiova. Prima parte a copilăriei mele, pînă la 7 ani, mi-am petrecut-o la țară, la bunici. M-a adus mama la Craiova cînd am început clasa I. Eu zic că aparțin României, dar cred că aparțin în egală măsură Craiovei și Bucureștilor. La București mi-am făcut facultatea și, în ciuda vremurilor care au fost cum au fost, am avut profesori excepționali. I-aș aminti numai pe Vianu, pe Iorgu Iordan, pe Al. Rosetti… Sînt foarte legată de București prin anii studenției și, după aceea, prin anii mei de editor. Gîndiți-vă că din 1963 pînă în 1970 am fost redactor la Editura pentru Literatură (care înainte s-a numit E.S.P.L.A.), din 1970 pînă în 1984 la Cartea Românească, de unde am fost dată afară… Asta a fost! N-am avut niciodată reacția asta, că dacă mie mi s-a întîmplat ceva rău să pun pe seama României toate dezastrele mele personale. Am fost apărată atunci, în ’84, de foarte mulți intelectuali. Ceea ce a făcut să nu fiu pusă complet pe liber. Am fost transferată la Editura Științifică și Enciclopedică. Din 1984 pînă în 1990, am fost redactor la Editura Științifică și Enciclopedică, unde multă vreme n-am făcut mai nimic, pentru că nu mi se dădea nici o carte să redactez. Pînă cînd istoricul Ioan Opriș m-a chemat la Secția de Istorie și mi-a zis: „Doamna Dimisianu, ajutați-ne aici!”. Așadar, am avut șansa să mă ocup de partea de istorie, care a fost benefică, pentru că în 1990, cînd Pleșu m-a chemat la editura Albatros, unde am fost directoare pînă în 2006, am inițiat o colecție de istorie care a fost foarte importantă. După 2006, am făcut timp de șase ani reviste de istorie. Trei ani am fost redactor-șef la Historia, pe urmă am făcut Istorie și civilizație, despre care istoricii spun că a fost una dintre cele mai bune reviste de istorie.

Cred că marea nefericire a României este bogăția ei. Asta face ca spre România să se repeadă absolut toți. Gîndiți-vă numai la resursele naturale pe care le are România, gîndiți-vă la ce au celelalte țări din zonă… Ungaria ce-are în afară de lacul Balaton?! Bulgaria nimic, țările din fosta Yugoslavie mai nimic. Or, România fiind bogată și mică, toți se reped spre ea. Avînd foarte mulți diverse interese, de-aici scena românească e, după părea mea, atît de stranie pentru un ochi din afară. Pentru că n-ar fi normal să fie o dezbinare atît de mare dacă n-ar fi interese diverse în România. Gîndiți-vă că România are petrol, aur, gaze, sare… Ceva de neînchipuit! Or, într-o zonă în care celelalte state n-au asemenea lucruri, sigur că România va interesa. Cînd o femeie e frumoasă, nu scapă de bîrfe niciodată, poate să fie ultra-cinstită! Așa e și cu România. Dacă o femeie e urîtă, nimeni nu se ocupă de ea! România este la ora asta ca o femeie frumoasă pe care toți vor să pună mîna. Poate că unii mă vor consideră adeptă a conspiraționismului. Mă rog, să mă considere cum vor! Dar ce spun se vede cu ochiul liber. Numai cine nu vrea să vadă lucrul ăsta nu vede. Cum s-au descoperit gazele astea în Marea Neagră s-au repezit toți! Așa este și cu aurul din Apuseni… Am înțeles că au dispărut dealuri întregi de acolo! Asta spune ceva. Cînd România va fi secătuită de toate bogățiile, atunci va fi și liniște în România. Realitatea este că există ceva care, din punctul meu de vedere, este rău: românii n-au destulă dragoste de țară. Dar asta e o discuție mult prea lungă și complicată. Repet, neșansa României este bogăția ei. Iar noi trăim un moment de zăpăceală. Poate că va veni o zi în care ne vom da seama sau poate nu ne vom da seama niciodată. Ceea ce se întîmplă cu România e un caz interesant. Nu seamănă cu nimic. Ce-o fi om vedea. Eu n-o să mai apuc.


 

Meseria care nu face casă bună cu modestia

Nu o să vă vină să credeţi, dar ani de zile presa sportivă a fost motorul presei din România. Dincolo de criza economică şi criza existenţială a presei în general.

Libertatea de a scrie despre orice îţi trece prin minte este cea mai mare constrângere. Oamenii care au avut iniţiativa anchetei „Ce ne place în România” au mai adăugat încă un obstacol. Tocmai subiectul anchetei. Sunt atâtea fapte, evenimente, persoane şi situaţii care nu doar că nu ne plac în România, dar care ne enervează, ne scot din minţi, ne disperă şi ne indignează, încât demersul acesta de a pescui perle într-un lac plin de gunoaie pare o nebunie. Este însă un act de luciditate.

Mă feresc să dau buzna pe teritorii necunoscute. Foarte posibil, lipseşte spiritul de aventură. Propun, în consecinţă, un subiect pe care cred că îl cunosc. O lume în care observ zi de zi că lucrurile funcţionează. Presa sportivă din România. Poate că presa în ansamblul ei este un organism viu, dar mă limitez la ce ştiu. Presa sportivă. Acea parte a presei despre care mai toată lumea crede că se ocupă cu numărat cornere, auturi, faulturi, maşini şi iubite ale fotbaliştilor. Ideea este că da, ne mai ocupăm şi cu asta.

Presa sportivă nu este o altfel de presă, aşa cum îşi închipuie destui. Mai de agrement, ca să zicem aşa. Chipurile, cei din zona politicului, a socialului şi a economicului sunt înşurubaţi pe chestiuni serioase, în vreme ce jurnalistul sportiv ţopăie nestingherit în zona foarte accesibil-populară a lumii stadioanelor. Mai o cronică de meci scrisă dacă nu din fotoliu, măcar din redacţie, mai un interviu sprinţar cu un personaj la modă, mai o plimbare pe la o mare competiţie. Trai, neneacă!

Dincolo de acest univers de locuri comune şi de idei preconcepute, este bine de ştiut că ziarele de sport au fost ani de zile motor pentru toată presa din România. Fondat de Ovidiu Ioaniţoaia în 1991, „Sportul românesc” era alternativa unei echipe tinere la „Gazeta Sporturilor”, cuprinsă de anchiloză şi de automulţumire. Pasul următor a fost apariţia „ProSport”, în 1997. Alături de Ovidiu Ioaniţoaia, director, şi Cătălin Tolontan, redactor şef, la „ProSport” a migrat/lucrat nucleul jurnaliştilor care se formaseră în anii petrecuţi la „Sportul românesc”. „ProSport” a însemnat o adevărată revoluţie editorială şi tehnologică.

Independenţa jurnalistică era, în sfârşit, o realitate palpabilă. Cei care au apucat să lucreze în presa dinainte de ’89 şi imediat după ’90 ştiu care era miza libertăţii ziaristului. Libertate de expresie care venea şi dintr-o decenţă a venitului, şi din racordarea la tehnologie. Laptopul, instrument SF acum mai bine de 20 de ani în presa românească, era unealtă comună în redacţia „ProSport”. La fel PC-ul. Într-o vreme în care ziariştii din România continuau să-şi scrie articolele la maşinile contemporane cu Cella Serghi şi Camil Petrescu şi îşi transmiteau corespondenţele la telefon sau prin nemuritorul fax, „ProSportul” acoperea marile evenimente cu materiale transmise în timp real în serverul redacţiei. Acum pare o banalitate, atunci era film de anticipaţie. Nu toţi au supravieţuit acestei schimbări.

Poveştile sportului spuse cu har trec dincolo de universul arenelor. Cele spuse cu curaj transcend domeniul mărginit al stadioanelor. „Dosarul transferurilor” a fost momentul în care echipa condusă de Tolontan a demonstrat că investigaţia jurnalistică nu are graniţe. Anchetele care au urmat – cazul Monica Ridzi, dosarul Elena Udrea, dezvăluirile dureroase despre sistemul de sănătate – au completat tabloul. Şi au completat mesajul. Presa este una singură. Bună sau proastă. Sinceră sau mincinoasă. Nu există cale de mijloc.

Neglijată constant la noi, probabil dintr-un snobism ieftin, cultura prin sport ca parte organică a lumii civilizate este încă un teritoriu de cucerit pentru presa sportivă. Iar dacă presa însăşi nu va pieri aşa cum profeţesc apostolii reţelelor de (de)socializare, înseamnă că mai avem pentru ce ne face meseria. Şi da, aţi băgat de seamă, modestia nu este un ingredient necesar al acestei profesii. De aceea, nu intrăm pe teren învinşi dinainte.

Hai, România!

Foto: http://blogsport.gsp.ro/geambasu/


 

În căutarea unui răspuns pozitiv

Felicitări pentru această curiozitate și pentru acest mod pozitiv de a întreba! Mă bucur că întrebarea vine din partea unor tineri tocmai fiindcă impresia generală este că tinerii sînt, de regulă, negativiști, atunci cînd nu sînt indiferenți. Pe de altă parte, e adevărat că, privind în jurul nostru, tentația, tendința, impulsul, pulsiunea sînt de a răspunde negativ, chiar radical negativ. Și probabil că cei mai mulți dintre români ar răspunde în acest fel. Pentru că sînt puși, pentru că sîntem puși prea des și de prea multă vreme în fața unor situații inacceptabile, a unor lucruri impardonabile și chiar a unor oameni nefrecventabili pe care, totuși, sîntem obligați să-i privim, pe care televiziunile ni-i vîră în priviri, oameni care intră în casele noastre, în intimitatea noastră, deși sînt, de fapt, insuportabili și au provocat un rău imens. Îi am în vedere, desigur, pe oamenii politici, pe aceia care au ajuns să aibă acces la putere. Nu neapărat întreaga clasă politică, dar aș spune chiar în cea mai mare parte. Oameni politici care au distrus țara, au furat-o, au trădat-o, au vîndut-o. Aceste lucruri se întîmplă de mult, de 30 de ani, și sînt uimit că lumea nu reacționează. Reacționează la o ordonanță de urgență – foarte bine! Dar sînt lucruri mult mai grave care s-au petrecut și care au rămas fără o reacție de revoltă spontană masivă. Dacă ne gîndim numai la defrișarea pădurilor, la vînzarea pămîntului arabil fără nici un fel de condiții – condiții care există în orice altă țară de la Vest de noi –, dacă ne gîndim la vînzarea a ceea ce se află în subsol sau pe fundul Mării Negre… Am cîștigat acele zăcăminte din Marea Neagră la Haga ca să le ia alții, ca să le folosească alții. Sînt lucruri care refuz să cred că ni se întîmplă, atît sînt de grave! Și, totuși, am impresia că ele nu emoționează pe nimeni sau pe foarte puțini. Asta mi se pare foarte ciudat. L-am văzut recent la TV pe acel ministru maghiar care, referindu-se la gazul extras din Marea Neagră, întreba cu un dispreț enorm, retoric și provocator în același timp: „Ce vreți să faceți cu el, un foc mare?”. Întrebarea se adresa unei țări ai cărei conducători au distrus sau vîndut prin privatizări realizate împotriva interesului național o industrie petrolieră înfloritoare pînă în 1989. Poate fi ceva mai scandalos decît să ajungi în situația de a construi o conductă care să transporte gazul extras din Marea Neagră românească în Ungaria, ca să primim de acolo produse prelucrate, în vreme ce muncitorii de la fostele rafinării din Onești și Borzești, deveniți șomeri, au ajuns culegători pe cîmpuri din Spania și Marea Britanie?

Revenind la întrebare și privind dinlăuntru, dintr-un lăuntru asumat, ce se întîmplă în jurul nostru, îmi dau seama că un răspuns pozitiv nu poate fi, în nici un caz, unul integral sau pur, ci, din păcate, amestecat, foarte amestecat. Un răspuns pe care dacă îl vrei pozitiv trebuie să dai la o parte foarte-foarte multe lucruri neplăcute și grave. Mi-aș dori, îmi doresc un „Da!” plin, deplin, după 30 de ani de așteptare… O așteptare mereu și mereu frustrată, cu fiecare nou guvern, cu fiecare șef de instituție ș.a.m.d. Mi-aș dori să pot tranșa în favoarea noastră, a țării noastre, comparațiile inevitabile pe care le facem cu situația din țările vecine. Și atunci, ce să fac? Mă consolez cu darurile pe care ni le face natura. Munții, dealurile, rîurile, pădurile… Numai că pădurea se taie iresponsabil, rîurile au devenit, sînt – și vedem asta de cîte ori ajungem pe malurile lor – depozite de gunoaie. Așa ceva nu se întîmplă niciunde, dar absolut niciunde în Europa! De aceea, salut orice inițiativă ecologică și sigur că m-am bucurat că tinerii au fost primii care au avut-o și au purtat-o. Mă întorc la munți, să rămîn, totuși, în pozitivitate. Mă întorc la munți, la trecătorile din Carpați, la frumusețile naturii românești. Nu neapărat inegalabile, dar comparabile cu tot ce poate fi mai frumos, ca peisaj, pe lumea asta. Am umblat prin munții României, în Retezat mai cu seamă, dar și în Apuseni, în munții Coziei, în munții Rodnei, în Hășmașu Mare, în Bucegi, în multe alte locuri. Știu locuri în Banatul Montan care forțează, la rîndul lor, superlativul: Cheile Nerei, Cheile Carașului… Și cîte și mai cîte!

Acum, Bucureștiul. Bucureștiul este un oraș plăcut. Plăcut mai ales în mai, iunie, dar și în septembrie, octombrie și, iată, chiar în noiembrie. E un oraș în care e plăcut să trăiești. Eu, unul, am fost un pieton toată viața, un pieton care a fost deranjat de poluarea sonoră și, ca să zic așa, odoră a orașului. Dar îmi place o anumită arhitectură, eclectismul ei foarte imaginativ din cartierele zise rezidențiale, îmi place mireasma de tei care inundă străzile în mai, iunie… Mi-ar plăcea să fie mai multă politețe, mai puțină grosolănie. Din acest punct de vedere, orașele din Vestul țării sînt net superioare. Dincolo de agresivitatea spontană, injurioasă și, uneori, chiar contondentă a șoferilor bucureșteni, decurgînd, evident, din lipsă de educație civică, de educație în genere, mă bucur, totuși, că Bucureștiul este încă o capitală calmă, fără crime la comandă, fără atacuri banditești pe străzi, cum se întîmplă în atîtea alte capitale. Îmi place jovialitatea bucureșteanului autentic, deosebită de încrîncenarea proaspeților sosiți din Bărăgan, îmi plac replicile pline de umor, îmi place și chiar admir bunul-simț al omului simplu, care rostește deseori judecăți de care destui intelectuali, sofisticați altfel, nu sînt în stare. Îmi place un anumit tip de inteligență românească, valahă aș zice, o inteligență rapidă, care măsoară dimensiunea lucrurilor și a ideilor, o inteligență susceptibilă, foarte susceptibilă și excesiv de atentă la riscul căderii în ridicol. Această sensibilitate la ridicol e greu de întîlnit la alții…

M-ați întrebat dacă îmi place Tîrgul „Gaudeamus”. Îmi place. Acum, aici s-ar putea să fiu subiectiv, pentru că, în sfîrșit, din ’90 fiind ce-am fost, directorul celei mai importante – pe atunci – edituri din România [editura Univers, n.r.], am fost tot timpul prezent, am fost implicat din multe puncte de vedere, am fost și președintele Asociației Editorilor Români [între 1991 și 2000, n.r.]. Deci, sînt un insider. Dar dincolo de asta, omenește vorbind, cred că e o atmosferă plăcută, oamenii devin parcă mai fiabili, mai surîzători, deși uneori e multă aglomerație. Se fac gesturi într-un fel compensatoare: în sensul că librăriile sînt goale, mult mai goale decît s-ar cădea să fie, dar sute de oameni, mii de oameni pleacă de la aceste tîrguri cu pungi pline de cărți. Desigur că de acest tip de atenție și de cumpărare profită în primul rînd marile edituri, fiindcă ele, bucurîndu-se de publicitate, de faptul că sînt cunoscute, fac „plinul” acelor pungi. Dar rămîne loc de mici satisfacții și pentru micii editori. Dincolo de aspectul comercial, ce e interesant și amuzant în egală măsură este această insistență în a produce lansări, lansări peste lansări. Programul Tîrgului este plin de lansări. Puține edituri renunță la aceste evenimente. Ele n-au nici un efect comercial, după părerea mea; sau foarte puțin și tot la editurile mari. Ceea ce se spune nu se aude, pentru că există discursuri paralele foarte apropiate, deci se produce o concurență permanentă, fonică și nu numai, publicul este dispersat, de multe ori – și asta e amuzant – între cei care sînt invitați să vorbească despre carte se încing conversații private… Prin urmare, aceste lansări nu cred că au nici eficiență comercială, nici una morală sau intelectuală, deși foarte mulți vorbitori se străduiesc să fie inteligenți, să servească autorul care i-a invitat, uneori chiar abuzînd de răbdarea grupului de ascultători, însă persistența în a produce astfel de evenimente este, în ultimă instanță, admirabilă prin gratuitatea actului în sine. Și, oricum, nu se întîlnește la alte tîrguri. Acolo, acest fenomen este mult mai redus, are loc în săli special amenajate, nu în fața standurilor, cu un public care deseori plătește pentru a asculta prezentările respective.

N-aș vrea să omit să pomenesc printre plăcerile pe care mi le oferă viața în București și în România faptul că pot să deschid în fiecare dimineață radioul fixat pe România Muzical și să mă las cuprins, pătruns, străbătut de armoniile marilor compozitori. E o binecuvîntare, un privilegiu, un sprijin de ordin moral, un mod de a trece peste contrarietățile și frustrările zilei…


 

Plăcerea în RO

Plăcerea pare instrumentul nobil al (strict) supraviețuirii în proiectul Terra, e cât de cât imediată, chiar dacă de cele mai multe ori depinde de condiții materiale. Alteori ajunge și juisarea așa-zis mentală, abstractă, mereu „prea puțin abstractă”, care e altceva, poate o bucurie mai densă, spirituală, ambiguă. Mai mult mă interesează cel de-al doilea concept, recunosc, de aceea nu voi trata foarte asumat subiectul „Ce ne place în Ro”, punctând, mai degrabă, elementele de șansă date de contextul acestui spațiu sălbatic („muzeu deschis” după cum l-a numit la un mom. dat Leac, într-o plimbare haotică) de catalizare a unei exaltări pe cât de senzoriale, pe atât de imposibil de localizat carnal.

Bipolară (ca și mine — mutată de viață din Moldova-Bucovina-Cluj până la București acum, cu câteva interludii prin alte țări vestice, sigure), România dă avantajul unei surprize perpetue. Geografii caricaturale, hibrizi arhitecturali, orașe brutalisto-rustice prăjite, vegetație letargică, munți semi-chei (iresponsabilitatea mutilării), păduri proaspete. Doamne mândre, gospodine/ supraviețuitoare dulci, violentați și violenți, mizerie și penibil, rușine, extaz al submisivității, sarmale și glitter. Mă enervează oscilația „m-aș muta, nu m-aș muta” pentru că eu nu gândesc în proiecții și alte fascinații pe cincinale, lucrurile se developează aici pe o nișă temporală destul de subțire, însă puternică în intensitatea ei — asemenea unei fulgurații în camera de developare. Deocamdată, se pare că e plăcut aici, ca dovadă iată ce scriam acum o lună: „Ca să înviem total, am luat o cameră la curte, cu chicinetă și baie expuse la soare; practic treci pragul și dai în grădină, printre pisici suspicioase și plante prietenoase. Lucrăm cu ardoare (Dolto ♥), mă bazez și pe mașină pentru explorări dincolo de perimetrul so called familiar. Suferind de un pic alergie (compasivă…) la normopați – vă invit(ăm) în vizită oricând, fără program prestabilit. Se găsesc mereu: coniac ucrainian, și idei stranii-vesele.”


 

O formă de mîngîiere a dezamăgirilor?

A face o declaraţie sinceră ar fi un act de patetism. Or, astăzi, „patetismul” şi „etosul” stau deasupra ciurului cu valori, care concede mutaţii tot mai accelerate. Aş exagera susţinând că nu mai avem astăzi repere. Aş fi diplomat afirmând că, de vreo două decenii, ne raportăm la criterii proteice. Ancheta revistei on-line trenul nostru e binevenită la Centenarul Marii Uniri, deoarece putem verifica nişte perechi de termeni: „tradiţie” şi „inovaţie”; „continuităţi” şi „rupturi”; „proiect” (de ţară) şi „arderea etapelor”; „reformă” şi „adamism”. Desigur, aici apar nuanţele, iar cuvintele devin, după caz, oportune/ oportuniste.

Să considerăm, de pildă, binomul „receptivitate” – „rigiditate” relevant pentru intervenţia mea. Pe de o parte, îmbrăţişăm foarte uşor, la nivel public (în mass-media), discursul proeuropean, dar nu ştim, după mai bine de 10 ani de la aderare, ce presupune integrarea propriu-zisă, adică nu ne-am acomodat cu setul de valori promovate de Uniunea Europeană. Aparent, suntem deschişi. În fapt, ne lipseşte codul de accedere. Pe de altă parte, în spaţiul restrâns (cu şanse reduse de popularizare), adoptăm poziţia patriotică, alunecând în iubire iraţională, de tip naţionalist. La primă vedere, ţinem la solidaritatea turmei mici. În realitate, bucuria de a fi în România rămâne una personală, ba chiar solitară, în opoziţie cu anumite percepţii asupra macrosistemului.

Este dragostea pentru ţară o formă de mângâiere a dezamăgirilor?

Mă gândesc la ţara mea care, după două războaie mondiale, a rămas pe hartă. După această constatare, se cuvine să adaug: slavă lui Dumnezeu pentru toate!


 

Ce-mi place, ce nu-mi place

Intrigat de Roland Barthes, care publicase, prin anii ’70, lista „gusturilor și dezgusturilor sale”, am încercat, la rândul meu, să determin ce-mi place și ce nu-mi place în lumea în care trăiam atunci, adică prin anii 1985-1992. Un joc al spiritului pe care l-am tipărit, apoi, la începutul unei cărți de mici eseuri și scene de viață (Moartea lui Mercuțio, 1993). Îmi amintesc că, printre altele, spuneam că-mi plac câinii și că detest pisicile pentru infidelitățile lor. Mărturisirea mea, inoportună, a trezit reacții în rândul iubitorilor de pisici, surprinși de preferința mea. Un tânăr scriitor s-a arătat chiar iritat și a scris un articol, protestând… M-am reabilitat sau nu în ochii lui, nu mai știu bine, scriind un alt articol despre un pisoi, pe numele de Fuxi, care a apărut între timp în casa mea de vacanță și mi-a schimbat opinia despre pisici.

Îmi solicitați, acum, să spun ce-mi place în România. Ca să rămân consecvent cu mine, vă răspund notând în grabă ce-mi place, dar și ceea ce nu-mi place.

În privința plăcerilor, încep chiar cu spațiul românesc și cu omul românesc. Îmi place Valahia în care m-am născut și am copilărit (zona subcarpatică prahoveană), loc bine așezat, cu oameni ce aveau (atunci, în copilăria mea) rostul lor și morala lor. Îmi place spațiul dintre Sibiu și Alba Iulia (amfiteatrul Transilvaniei), spațiu magnific, o matrice a spiritului românesc. De aici au pornit Octavian Goga, Emil Cioran, Lucian Blaga, D.D. Roșca, Andrei Oțetea. Un sat de oieri (Siliștea Sibiului) a dat, el singur, 9 membri ai Academiei Române. Nu-i unicul loc care-mi place în spațiul românesc, dar este cel de care îmi aduc mai des aminte când vine vorba de geografia mea literară. Poate și pentru că în ultima vreme am publicat scrierile românești ale lui Cioran și am scris o carte despre el și „Coasta Boacii” sale…

Ce-mi place? Îmi plac toamnele bucureștene și, deși sunt, prin rădăcinile mele, un om de munte, m-am adaptat și mă simt bine în acest oraș de câmpie asaltat vara de o verdeață abundentă. În cartierul în care locuiesc se aud, seara, câinii lătrând ca la o imensă stână carpatică…

Îmi place, ziceam mai înainte, omul românesc care nu s-a lepădat încă de modul lui tradițional de-a fi, nu se vaită de nenorocul de a fi român și, dacă este intelectual, nu așteaptă cu sufletul la gură, ca personajul lui Caragiale, să se vaite de condiția lui de român („Ce vrei? Așa-s românii! Ce să mai vorbim, suntem în România…” etc.). Condiția de român nu-i mai rea, nici mai bună decât a oricărui alt european de azi. Depinde ce facem cu ea…

Îmi place femeia româncă pentru că, în afară că este, de regulă, frumoasă, are caracter și, când se apucă de ceva, duce lucrurile la capăt. O femeie deșteaptă și hotărâtă își apără familia, naște și crește copii, fără să se plângă prea mult de destinul ei. În fine, dacă citești cronicile noastre și rapoartele făcute de misionarii catolici care ne-au vizitat în trecut, remarci faptul că ei laudă frumusețea și statornicia femeii românce… Am sentimentul că nu s-au înșelat…

Îmi plac poeții români. Poeții și moraliștii români. Mulți și buni. Uneori mari. În privința Moraliștilor, avem multe de recunoscut (în critica literară) și de scris despre ei.

Nu-mi plac ideologii inflamați, pustietori și, mai ales, politicienii români. Nu toți, dar aproape toți. Banul și puterea i-au corupt. Au devenit, aproape toți, levantini, retorici, oameni de vorbe, cum îi numeau cei vechi.

Nu-mi place faptul că, după 1990, scriitorii români n-au dat nicio capodoperă. Și, mai ales, nu-mi place deloc că elitiștii români (cum își zic ei între ei!) s-au lepădat și se leapădă de spiritul românesc pe motiv că el ne-ar ține departe de Europa și, în genere, de mersul lumii. Mersul lumii (adică globalismul) nu trebuie însă să ne distrugă identitatea și, în consecință, valorile umanismului nostru…

Îmi plac oamenii credincioși și-i respect, indiferent de religia în care ei cred. Religia creștină este pentru noi (și trebuie să rămână ca atare) o morală comună. Ideea de toleranță activă ne poate încă salva…

Mi-a plăcut enorm să fiu profesor și, cu grația lui Dumnezeu, am predat timp de aproape 50 de ani la Universitatea din București. Am aflat, de curând, că nu mai există Catedra de Istoria Literaturii Române (Catedra lui G. Călinescu) și nici Catedra de Literatură Comparată la care a oficiat, decenii de-a rândul, Tudor Vianu. Ne globalizăm, ne globalizăm…

Sunt bucuros că există telefonul mobil, dar în fiecare zi, după ora 11:00, îmi vine să-l arunc pe geam. O calamitate…

Vorbind despre omul românesc (Mircea Vulcănescu îl vedea, în anii ’30, determinat de 10 „ispite”), trebuie să mărturisesc că mie îmi place omul care construiește ceva, omul care, începând un lucru, îl duce la capăt. Detest eșecul și, mai mult, detest pe omul care se abandonează în eșec, cu filosofia că „așa a fost să fie”. Sensul vieții mi se pare altul: am făcut tot ce-mi este în putere ca „să fie așa cum ar trebui să fie”. Deplin și frumos.

Nu-mi plac scepticii de serviciu. Aceștia domină, am impresia, media românească. Un bocet general străbate azi lumea românească. Politologii, publiciștii daco-romani din zilele noastre au devenit, toți, cioranieni. O singură excepție mă consolează: Cioran. Nihilismul lui este creator. Am încercat să dovedesc acest fapt în cartea de care aminteam mai înainte: Mitologia nedesăvârșirii. Creația, carevasăzică, poate salva încă lumea…

Mulți cred că gena românească este pe ducă. Nu cred în această nenorocire. Cred însă că românii trebuie să-și regăsească suflul și spiritul de chibzuință (pe care l-au avut până acum) și să pună capăt învrăjbirii în care trăiesc de câteva decenii. Este bizar că libertatea întârzie să ne împace cu noi înșine. Învrăjbiți, suntem vulnerabili. Cred încă în înțelepciunea românească și nu cred că totul este pierdut pentru nația noastră.

București, 16 noiembrie 2018


 

De ce am ajuns patriot balcanic

Ca orice consumator de sport, am constatat cu durere că în ultima vreme deopotrivă sportul și fotbalul românesc au decăzut dincolo de orice previziune, astfel încât s-au împlinit 20 de ani de când nu ne-am mai calificat la campionatul mondial de fotbal sau ba chiar este foarte posibil ca la următoarele jocuri olimpice să nu obținem nici o medalie! Incredibil dar adevărat: gimnastica nu mai aduce nici o medalie, ba chiar nu ne-am mai putut califica la marile competiții! Sporturile de echipă sunt la pământ, cu excepția handbalului feminin. Pentru unii poate părea un aspect futil însă ei greșesc căci începând, din secolul 20, sportul și unele arte furnizează galeria de eroi și modele necesare mitologiei moderne.

Am suferit, apoi am început să mă adaptez și am început să sociologizez astfel încât am ajuns să adaug discuției despre sport gladiatorii, trecutul colonial al marilor puteri occidentale, brain drain-ul, mondializarea, evoluția sportului de la amatorism la profesionism, propaganda etc. și am ajuns să prețuiesc mai mult rezultatele reprezentanților unor țări mici și sărace decât performanțele sportive în sine. De fapt, într-o anume măsură asta făceam și mai demult și face orice suporter, adoptând un patriotism local și ajungând astfel să urmărească cu mai multă pasiune decât pe Messi sau pe Cristiano Ronaldo un fotbalist care locuiește în țara sa, pe raza orașului său, de multe ori indiferent de naționalitatea sau rasa acestuia. Iar sponsorii și patronii fac un lucru asemănător. Ceea ce a adus nou adaptarea mea a fost faptul că am resimțit mai acut o solidaritate cu alte țări mici și necăjite și mi-am extins simpatia spre alte națiuni, mai ales balcanice, astfel încât am devenit un suporter al sportului balcanic. În felul acesta nu am putut resimți atât de acut criza de valori, căci am devenit suporter al lui Novak Đjoković la tenis, al lui Luka Modrić și al croaților la fotbal, al grecilor la baschet, al unor echipe turcești de fotbal fiindcă la ele activau fotbaliști și antrenori români etc.

Mulți români suferă de o mulțime de complexe precum cel al „ultimei fortărețe creștine”. În 1940, într-un articol din Neamul Românesc, N. Iorga deplângea destinul vitreg al românilor, însă ne izola considerând vecinii barbari și făcându-ne să plângem după neamurile latine îndepărtate: „Neam părăsit la răscrucea furtunilor care bat aici din veac şi vor bate totdeauna în aceste locuri de ispititor belşug şi trecere a oştilor. Copii ai Romei pierduţi în pustiul, veşnic înnoit, al barbarilor. Aşa puţini între aşa de mulţi. Cu frați la celălalt capăt al Europei şi cu străinii de noi în toate părţile. Apţi pentru cea mai înaltă civilizaţie şi siliţi a trăi de la o bejenie la alta. Oricare alţii s-ar fi risipit în lume”.

Peste mai bine de un deceniu, în 1953, Mircea Eliade resimte și el, în „Destinul culturii româneşti”, „complexul ultimei fortărețe creștine” însă înțelege că avem multe în comun cu vecinii și, de aceea, nu trebuie să-i disprețuim: „De la apariţia turcilor otomani în orizontul istoriei româneşti, românii împreună cu vecinii lor, sârbii, ungurii şi polonezii, dar mai mult ca ei, pentru că se aflau chiar în drumul turcilor – românii au fost confiscaţi, timp de aproape patru secole, de ingrata misiune de a  rezista, a hărţui şi a istovi puternicele armate otomane. Lupta aceasta necontenită şi fără glorie – pentru că dacă nu se află decât rareori în Occident – a echivalat cu o înspăimântătoare hemoragie. Fără îndoială că rezistenţa românilor şi a vecinilor lor dunăreni a făcut posibilă salvarea Occidentului… Este suficient să amintim în liniile ei mari istoria României pentru a înţelege de ce românii n-au putut face cultură în înţelesul occidental al cuvântului; de ce, adică, n-au putut înălţa catedrale masive şi numeroase, de ce n-au zidit burguri de piatră, de ce n-au adunat comori de artă, n-au scris cărţi şi n-au colaborat, alături de Occident, la progresul ştiinţelor şi al filozofiei”.

Nu este vorba, deci, doar despre sport și putem transla discuția destul de fertil spre artă și știință. Astfel, în cinema, pe lângă reprezentanții „noului val românesc”, marile festivaluri de film sunt dominate de regizori turci precum Nuri Bilge Ceylan și Semih Kaplanoğlu, sârbi precum Emir Kusturica, greci precum Yorgos Lanthimos (nominalizat în 2011 și 2017 la Oscar pentru cel mai bun film străin cu Dogtooth, respectiv pentru scenariu pentru Lobster), bosnieci precum Danis Tanović (deținător al unui Oscar în 2002 pentru cel mai bun film străin cu No Mans Land) și Jasmila Žbanić ș.a. Să nu-l uităm pe cipriotul Michael Cacoyannis, cu Zorba grecul (1964). De curând am putut afla că un dandy sârb, Duško Popov, a fost modelul lui Ian Fleming pentru superagentul James Bond.

Dacă ne referim la literatură putem suferi în continuare că nici un român nu a obținut premiul Nobel sau putem să ne însușim într-o anumită măsură pe poeții greci Seferis şi Elytis, pe prozatori precum grecul Kazantzakis și bosniacul Ivo Andrić, pe evreul Elias Canetti din Ruse şi pe turcul Orhan Pamuk. Putem să ne mândrim și cu croații Meštrović şi Tesla, cu sârbul Milrad Pavić, cu bulgarul Tzvetan Todorov, și chiar cu albanezii Maica Tereza şi Ismail Kadaré.

Balcanii oferă și peisaje extraordinare de la Coasta Dalmată și insulele croate și grecești, la defileul Dunării, Capul Caliacra și stâncile de la Belogradcik în nord-vestul Bulgariei, de la peștera Postojna din Slovenia, la lacurile și cascadele de la Plitvice în Croația, la paradisurile acvatice reprezentate de Delta Dunării și de râul Ropotamo din Bulgaria, lacurile Bled din Slovenia și Ohrid între Macedonia și Albania etc. Voltaire, în Candide (1759), își imagina fericirea cultivând o grădină lângă Istanbul, însă două sute de ani mai târziu Lawrence Durrell chiar a încercat să se stabilească în Balcani, locuind mulţi ani în Corfu (1935- 1937), la Atena (1939), Belgrad (1947- 1952), dar și în Rodos (1945) și Cipru (1952-1956).

Am suferit și eu cândva de complexul de a fi reprezentantul unui neam situat în Balcani. A început să-mi treacă atunci când am călătorit prima dată în străinătate, ba chiar într-o anumită măsură încă de la versurile unei poezii patriotice, „Inscripție pe piatra de hotar” a lui Geo Dumitrescu, care apărea în manualele de literatură prin anii `70. Iată versurile care mi-au rămas în minte:

„Slav aș fi fost, de nu eram latin,

latin aș fi, de n-aș fi fost și dac –

dar a ieșit asa: să fiu român,

și eu cu soarta asta mă împac !

 

Mi-au dat și alții sânge și cuvinte –

nisipuri galbene trecură-n zbor,

purtate-n vântul Asiei, fierbinte,

să-ngrașe primitorul meu ogor.”


 

Cu brațele deschise. Ce îmi place

Clima. E ceva în imprevizibil, în posibilitatea permanentă să înceapă o ninsoare la mijlocul lui martie, să ți se usuce gura la mijlocul lui noiembrie. Îmi place toamna apăsătoare și în același timp luminoasă a Clujului. Vântul care are doar jumătate din intensitatea și vuietul unui vânt pe care l-am simțit acum câteva zile, pe coasta de est a Italiei.

Banii. Textura, materialitatea lor. Și zic de bancnote, pe care nu le-aș schimba niciodată cu euro. Felul în care îți aluneca pe degete și cum aproape că ți se scurg din mână. Reflexia lor pe masă, vara, când te ridici să pleci de la terasă.

Salata de vinete. Sunt, acum, pentru prima dată plecat din țară pentru mai mult de o săptămână. Se poate face și aici? Se poate. Dar nu se compară cu momentul în care o faci tu și, pe geam, de undeva din apropiere, intră mirosul vinetelor care se coc mai jos, chiar între blocuri.

Și mai e un anumit tip de orășel de provincie, pe care nu l-am întâlnit altundeva. O așezare care, în prezent, și-a pierdut (cândva puternica) aură industrială. Dej, Zalău, Turda, Bistrița, îmi vin ușor în minte, dar ar mai fi lejer, astea-s doar din Ardeal. Și ce vreau să zic despre ele, ce le face pentru mine atât de speciale? Pierzându-și puterea industrială, ajung într-un fel să își justifice existența și magia (în mintea mea) prin capital simbolic, aproape ezoteric. În Bistrița, după cum bine se știe, există un număr neobișnuit de mare de poeți raportat la numărul de locuitori. Nu mai dau cifre, aș spune doar de un detaliu care încearcă să explice fenomenul: o emanație de uraniu pe munții din jurul orașului. În Dej, unde am avut șansa să-mi petrec, în copilărie, săptămâni nesfârșite în vacanțele de vară, există o pădure, Bungăr îi zice, fost lagăr în Al Doilea Război Mondial. Sincer, când eram mic și intram în pădurea aia parcă se strângea tot aerul în jurul meu și dacă nu ieșeam în câteva minute cred că nu mai eram normal acum. Și nu eram singurul, ieșeam în șir indian câte douăzeci de copii; practic suprasensibilii, copiii, nu puteau rămâne în locul ăla. Și chiar dacă, după cum se înțelege, puterea locului e negativă, pentru mintea mea de copil care nici nu știa să citească a rămas doar ceva magic. Și oricum, Dejul are un ștrand foarte plăcut, unde vara trecută am mers de mai multe ori, și unde am stat pe apă sărată cu brațele deschise.

Foto: Anda Roșu

Trending

Copyright © 2017 trenul nostru