Facebook

SPECIAL

Tot ce scriu poate fi folosit împotriva mea

Publicat

pe

„Sînt destule lucruri care îmi plac în România, o să le scriu cu iuțeală maximă!”, mi-am spus, comod nevoie mare, înainte de a inaugura documentul Word dedicat agrementelor mele neaoșiste. Și totuși, cînd dau să pun în pagină acele destule lucruri care îmi plac în România, mă impacientez: nu prea știu cum să încep și de unde să încep. Parcă m-aș afla în fața maldărului de cursuri de Fonetică, una dintre traumele și restanțele studenției mele, cu palatale, africate și alte bizarerii, cu desene care îmi păreau asemănătoare planșelor stomatologice. Nu mai zic de hieroglifele transcrierilor fonetice, ale căror rosturi încă mă intrigă. Nu știam de unde să încep și cum să încep toceala. Descumpănit, excedat, am și abandonat-o. Dar trag hoțește de timp și, pe deasupra, mă mai fac și de rîs pomenindu-mi amatorismul într-ale Foneticii. Nu strică, totuși, să trag de timp. Pentru că pe lîngă handicapul de a nu ști cum să încep și de unde să încep, s-a mai ivit o incertitudine: nu știu nici dacă să încep. Acele lucruri aparțin unui „canon” intim, pe care, bag seama, nu sînt foarte hotărît să îl împărtășesc public. N-ar fi oare mai prudent să păstrez discreția în privința bucuriilor mele? De ce să le răspîndesc benevol prin lume? Mă leg la cap fără să mă doară… Enumerarea lor va alcătui, inevitabil, și un soi de portret al subsemnatului. Situație deloc confortabilă. De obicei, oglinzile mă intimidează, mă stînjenesc, mă supără. Iar acum sînt nevoit să întîrzii taman în fața unei oglinzi. Mă tem că îndeletnicirea asta ar putea scoate la iveală oareșce grozăvii… Introspecțiile – un cuvînt simandicos, nu găsesc altul – sînt o afacere privată, de uz intern. Nu mai zic că, dacă nu-l stăpînești cum trebuie, scrisul te și fură, te duce în ispita de a împrăștia, păgubos, vrute și nevrute. De nevrutele astea mi-e frică. Nu ca să cresc vreun suspans printre cei care n-au avut de lucru și s-au apucat să citească bazaconiile mele mai teoretizez un pic. (Pînă la urmă, o să scriu despre lucrurile care îmi plac în România. Cît despre suspans, pariez că deja am alungat cititori cu întortocherile de mai sus. Pe Internet, timpul de lectură e vitezist. Două minute valorează cît o oră la bibliotecă.) Hai să teoretizez! În mod sigur, după ce textul va fi pe site, îmi voi aminti alte și alte lucruri care îmi plac în România și pe care, uituc, le-am sărit din schemă. Oricum, canonul e în continuă prefacere, în continuă modelare. La cheremul capriciilor și al memoriei. Cu dus și-ntors, ce mai!

Încep nătîng. (Nu că voi părăsi pe parcurs această condiție.) Așadar, îmi place stadionul din Petroșani. E adevărat, îmi plăcea mai mult cînd tribunele lui aveau bănci de lemn în loc de scaune. De asta cîrteam în introducere că mă leg la cap fără să mă doară: risc, de pildă, ca, pornind de la un fleac, cum ar fi băncile de odinioară de pe stadionul din Petroșani, să mă înfățișez nostalgic… Deși n-aș zice că-i neapărat rău să te bîntuie nostalgii. Însă presimt reacții demascatoare. Dacă-i bal, bal să fie! „Ăsta trăiește în trecut, nu-i plac scaunele de pe stadionul din Petroșani, e un înapoiat, vrea bănci de lemn…” Așa e, vreau bănci de lemn! Cînd am fost întîia oară pe stadionul Jiul, cu vreo 15 ani în urmă, erau bănci de lemn. Și zău dacă nu aveau farmecul lor băncile de lemn. Ce să fac, trăiesc în trecut. (Asta nu-i nimic, mai am un teanc de nostalgii care-și așteaptă nerăbdătoare rîndul la rînduri!) Apoi, Jiul a promovat și Liga a cerut să fie scaune. Și s-au pus scaune. Îmi place și echipa Jiul. De care am prins drag în clasa a IV-a, ascultînd emisiunea radiofonică Fotbal minut cu minut. Jiul Petroșani era atunci codașa Diviziei A, pierdea mai mereu, se știa deja după primele etape că e pe ducă și mi se părea elegant să-i arăt compasiune și solidaritate. I-am arătat. Mi-a furnizat și Jiul nițică satisfacție: a bătut pe FCM Bacău cu 3-2, pe Farul Constanța cu 1-0, pe Sportul Studențescu cu 1-0 și a remizat cu CSM Reșița, 1-1. (Ce zmeu aș fi fost dacă ținerea de minte mi-ar funcționa tot atît de prosper și în domenii mai acătării! Dar de mine se lipesc insisent mărunțișuri. Cîți kilometri sînt pe calea ferată între Anina și Oravița, data cînd a concertat Yngwie J. Malmsteen la București, desenul „Schema vagonului” dintr-un accelerat, desen peste care cineva a scris cu carioca „Asta e o schiță. Pînă la schemă e cale lungă”, piesele de pe vinilul Iris I – în ordine, nu așa, la întîmplare –, faptul că Pucioasa e înfrățită cu orașul portughez Cartaxo, de unde și numele pieței centrale a urbei/stațiunii dîmbovițene. Din astea.) Toate isprăvile de mai sus ale Jiului s-au petrecut acasă, la Petroșani. În rest, 30 de înfrîngeri. Cele mai multe, la scoruri de pomină… Am dezvoltat un atașament cam masochist. O evaluare psihanalitică mi-ar surprinde, neîndoielnic, dispoziții depresive de mic. „Ei, nici chiar așa, damblaua asta cu Jiul e doar un infantilism.” Oare? Cînd am mai crescut, în clasa a X-a, m-am dus la Petroșani, să văd un meci al Jiului. În Divizia B, cu Olimpia Satu Mare. De atunci, mi-a căzut cu tronc Valea Jiului. Îmi plac orașele din Valea Jiului. Mă simt bine acolo. N-aș putea spune de ce. Cu niște ani în urmă nu m-aș fi abținut să nu etalez savantlîcuri de genul „impulsuri excentrice” și alte aiureli. Acum, îmi vin în minte instantanee. Poate ele să elucideze ce și cum. Iată unul. Eram, într-o vacanță de vară, cu doi prieteni în Valea Jiului. Doi ortaci, ca să mă sincronizez semantic cu spațiul mineresc în care se petrece narațiunea. Ortac însemnînd prieten. Aveam cort, aveam minge de fotbal, aveam table, aveam tranzistor, aveam ornic, aveam pînă și o șurubelniță (nici pînă în ziua de azi n-am priceput de ce). Aveam superputeri. („Atenție la neatenție!”) Și ne îndreptam spre barajul Valea de Pești. Ca să ajungem la baraj, trebuia să luăm un autobuz din Uricani. L-am luat. I-am zis șoferului, un tip mustăcios, care purta un tricou cu Real Madrid, că mergem la Valea de Pești. Nu i-am zis însă de baraj. Care e mai departe decît stația Valea de Pești. Cînd ne-a picat fisa, am scotocit prin buzunare după alte fise, ca să nu rămînem datori. Căci plătisem doar pînă la Valea de Pești, nu pînă la baraj. Șoferul ne-a cinstit cu cîțiva kilometri. Și ne-a zis: „Noi, în Valea Jiului, sîntem oameni necăjiți, dar avem suflet mare…”. Presimt o afurisenie. „I-auzi! Și cînd cafteau prin Piața Universității tot cu suflet mare erau oamenii ăștia necăjiți din Valea Jiului? Nu cumva în iunie ’90 le-ai fi aplaudat și tu, Alexandru Dumitriu, sufletul mare cu care au tăbărît pe nefericiții din Piață?!” Unde dai și unde crapă… Nu-i tocmai inspirată expresia asta aici. Alt instantaneu. Bodega din gara Lupeni într-o noapte sticloasă – să zicem că de la ger – de început de ianuarie. În geamuri, o instalație de brad. Cu luminițe verzui, albastre, roz pîlpîind trist. Fețe de masă în carouri alb-roșii, îngăbenite din loc în loc de fum de țigară. Cîțiva clienți de-ai casei, care tăifăsuiau avînd în față coniac și bere. La un moment dat, de la radio-casetofonul de pe bar, piesa Nothing compares 2 u cîntată de Sinead O’Connor. Nu mi-a plăcut niciodată cum mi-a plăcut atunci, în bodega din gara Lupeni. Am cunoscut atunci, în acea noapte, un personaj pe care, dacă aș dispune de niște talent, l-aș duce într-o proză. Obligatoriu scurtă. Cum nu mă văd dispunînd de talent, nu-i pot oferi, cu părere de rău, decît această modestă improvizație. Personajul pe care l-am cunoscut în bodega din gara Lupeni într-o noapte sticloasă – să zicem de la ger – de început de ianuarie se numește Zorba Nelu. Cu schepsis. Așa se numește printr-o anagramă. Pe care n-a scornit-o autorul acestei improvizații. Zorba Nelu umbla singur cu ficțiunea după el. Am spus doar că am cunoscut un personaj. Zorba Nelu era – sper că încă este – depanator radio-tv. Avea – sper că mai are – părul lung, blond, prins în coadă. Și avea vreo 40-45 de ani. Asta acum mai bine de 10 ani. Purta un pardesiu care aducea cu trenciul detectivului-locotenent Colombo. Avea șarm. Știa și el că are. Cine nu se știe înzestrat cu șarm n-ar flirta cu femeia de la bar. Zorba Nelu flirta cu femeia de la bar. A luat-o și la dans. Femeia de la bar rîdea. Cum să nu rîdă? Zorba Nelu nu era un fitecine. Zorba Nelu avea șarm. Și, cînd scriu aceste lucruri, este personajul meu preferat. Canonul e în continuă prefacere. Do you remember? M-am împrietenit cu Zorba Nelu. M-a chemat la masa lui. Cînd nu flirta cu femeia de la bar și cînd n-o dansa, Zorba Nelu stătea la masă. Unde mai erau „Garrincha”, cu degetele lui noduroase, domnul Eugen, tăcut, și amărîtul de Toma, care era pulbere… I-am spus lui Zorba Nelu că am de gînd să scriu cîndva despre noaptea aia. A scris-o el însuși. În agenda mea. Două pagini. Țin minte începutul. „Numele meu, anagramat, este Zorba Nelu. Sînt depanator radio-tv.” Apoi, despre Valea Jiului. Despre niște nevoiași din Valea Jiului. Mai țin minte doar atît: „Copiii lor mănîncă pîine întinsă în ulei”. „Întinsă” sau „încinsă”? Am uitat. Am pierdut cele două pagini scrise de Zorba Nelu în agenda mea într-o noapte sticloasă – să zicem de la ger – de început de ianuarie. Am pierdut și urma lui. I-am trimis, prin poștă, ce scrisesem despre noaptea aia. Plicul s-a întors la București.

Alt instantaneu: depoul de locomotive al minei Lonea în ninsoare. De la mina Lonea pînă la Preparația Petrila, cale de vreo 5 kilometri, este o linie ferată industrială. Cu ecartament îngust, de mocăniță. Pe care circula – o mai circula? – „cărbunarul”. Trenulețe cu cărbune. Cu locomotive fabricate la „Faur”. Albastre. Ar trebui să le diminutivez. Nu sînt chiar locomotive. Locomotivuțe? Locomotivișoare? Locomotivicioare? Pe lîngă depou erau cîteva „epave” de locomotive. Cît mi-ar fi plăcut, în copilărie, să am o asemenea „epavă” de locomotivă prin preajmă! Și alte și alte instantanee. De ce îmi place Valea Jiului? O incomprehensibilă atracție spre marginal și marginalitate. Deși, geografic vorbind, Valea Jiului e marginală doar într-o cartografie a provinciilor. Și a fost marginală cînd aparținea de Austro-Ungaria. Margine de imperiu. Acum, Valea Jiului e poate marginalizată. Asta-i altceva! Dar nu cred că merită să descîlcesc sentimentele astea.

Ce-mi mai place în România? Îmi plac fîntînile arteziene cinetice realizate de sculptorul Constantin Lucaci. Am văzut-o la fața locului doar pe cea din Reșița. Îmi place orașul Vaslui, pe care l-am vizitat astă-toamnă. E, într-o ierarhie afectivă, pe loc fruntaș, alături de Petroșani. E limpede, mă pasionează locurile marginalizate. Și în Vaslui e o fîntînă a lui Lucaci. Îmi place că la Vaslui se întîmplă, din 1970, Festivalul Internațional „Constantin Tănase”. O dată la doi ani. Anul acesta a fost a XXV-a ediție. Mi-a plăcut că nu mai erau bilete la spectacolele de la Casa de Cultură a Sindicatelor. Îmi place emisiunea Replay, o emisiune de istorie a fotbalului românesc, realizată de Marius Mitran (jos pălăria, maestre!) și Marian Olaianos. Îmi place linia Anina – Oravița. 33 de kilometri, 2 ore. Vagoane vechi, cu sobe…  Îmi place jingle-ul care anunță trenurile în gara Brașov, inspirat din opereta Crai nou. În Brașov a fost și premiera acesteia. Îmi plac comentariile pe teme social-politice din Observator cultural ale prozatorului Bedros Horasangian. (Rețineți, canonul e cu dus și-ntors…) Îmi plac, în același săptămînal, însemnările sportive și nu numai ale lui Valentin Protopopescu. (Cam rar, totuși, la vedere, de la un timp!) Îmi place Jurnalul cultural pe care îl „ține” Ion Bogdan Lefter în magazinul Reporter global, magazin apărut în vara acestui an. Îmi place jingle-ul feroviar din gara Craiova.

Îmi place berea Suceava. O bere blondă, de cursă lungă. Îmi plăcea cîndva și berea Hațegana. Era berea tradițională în Valea Jiului. Dar, de cînd a fost preluată de Heineken, Hațegana nu mai are savoarea de altădată. Nici măcar nu se mai fabrică la Hațeg… Aici se cam îngroașă gluma. „Cum adică de cînd a fost preluată de Heineken, berea Hațegana și-a pierdut savoarea? Nu cumva trădez o simptomatologie autohtonistă? Nu cumva mă bag și eu în hora asta cătrănită, cu strigături care denunță politici antiromânești? Nu cumva vrăjeala cu Hațegana e un soi de cripto-pesedism? Heineken e companie olandeză, Frans Timmermans e olandez, Olanda s-a tot opus ca România să fie primită în Schengen…” Recidivez. Mă leg la cap fără să mă doară. Dar știți ce bere faină era Hațegana? Îmi plac concertele de la Sala Radio. Nu-i chestie de snobism. Îmi place să mă scufund în fotoliu și acordurile orchestrei să-mi împingă gîndurile în toate zările.

Îmi place colecția Opere fundamentale pe care o coordonează Eugen Simion. Îmi place că în această colecție și-a aflat locul și Eugen Barbu. Vocea din off se repede să mă apostrofeze: „Păi nu știi tu ce netrebnicii a scris Eugen Barbu în Săptămîna lui și a Securității, nu știi tu ce canalie, ce șarlatan a fost Eugen Barbu, nu știi tu cît rău a făcut Eugen Barbu lumii literare, nu știi tu de furtișagul din Incognito?!” Știu, știu… „Și îți mai place Barbu?” Mă încăpățînez să-mi mai placă, da. Pe principii estetice. Bineînțeles, mă refer la acele scrieri ale sale în care pot încăpea principii estetice. „Vai de capul tău!” Vai. Mi-am trîntit în pagină și elanurile teribiliste! Îmi place foarte mult literatura lui Ion D. Sîrbu și a lui Livius Ciocârlie. În fine, îmi plac nenumărați autori români, din epoci diferite, cu stilistici diferite, cu orizonturi diferite, n-o să înșir aici un ditamai pomelnic. Îmi place numele filarmonicii din Timișoara: „Banatul”.

Îmi place emisiunea În premieră la Antena 3. „Cum să-ți placă o emisiune de la Antena 3?!  Antena 3 e nefrecventabilă, acolo se strînge propaganda pesedistă!” O fi, dar emisiunea asta e altceva. Îmi place Biblioteca Academiei Române din București. Îmi place să mă plimb pe aleile grădinii de la Academie. Îmi plac sertarele retro în care sînt aliniate cotele de pînă în 2000. Îmi plac plăcuțele albe de plastic pe care scrie Biblioteca Academiei R.S.R. Peste R.S.R., bandă izolir. Na, că acum pot fi suspectat și de nostalgii politice! Îmi plac vechile garnituri de metrou din București, cele „originale”, cu scaunele roșii, peste care s-au tot dat straturi de vopsea. Gata, sînt nostalgic sadea! Îmi plac și graffiti-urile care acoperă aceste vagoane. Cu asta mă reabilitez timid. Bun venit în postmodernitate! Culmea, îmi place Sala Majestic a Teatrului Odeon. Culmea, pentru că pînă acum mi-am întreținut – deloc ostentativ – o imagine oarecum proletară. Îmi place Muzeul locomotivelor, din Reșița. Îmi place că Michael Klein are statuie la Hunedoara. Îmi place că Oblemenco are statuie la Craiova. Îmi place că Dobrin are statuie la Pitești. Îmi place că Hîldan are statuie pe Dinamo. Îmi place că Titus Ozon are statuie în parcul Obor.

Îmi place Casa Scînteii. „Nu te-astîmperi?!” Nu. Îmi place și Casa Poporului. Chiar îmi place? Nu e un monument al faraonismului ceaușist, al megalomaniei ceaușiste, al paranoiei ceaușiste? Se poate. Oricum, nu mă oripilează. Asta este! Am trecut pe-acolo de curînd. Și am zărit un bătrîn care părea să o contemple. L-am întrebat dacă-i place. Îi plăcea. Mie nu-mi place?, m-a întrebat. Ce era să-i zic? Îmi place. Bătrînul venise de la Iași ca să participe la sfințirea catedralei din vecinătate. Îmi place taverna „Barock” din Petroșani. Îmi place colecția Ego.Proză a editurii Polirom. Îmi place parcul „Cetate” din Deva. Îmi place că trainspotting-ul e un hobby care a „prins”. Îmi place diorama de la Muzeul C.F.R. din Gara de Nord. Îmi plac frescele lui Miracovici, cu oțelari, din gara Hunedoarei. Nu îmi place însă că acele lucrări sînt cuprinse, ca și gara Hunedoarei, de paragină.

Îmi plac spectacolele pe care le săvîrșește Peluza Cătălin Hîldan (P.C.H.) în derby. Îmi mai place și fidelitatea suporterilor dinamoviști, care își însoțesc peste tot echipa în deplasări. Arde șoseaua, mii kilometri, timpul se-oprește, cîntă băieții! „Ce-i aiureala asta?!” Întrebați-l pe nea Nae! Nu personajul lui Cocea, altul, mai din zilele noastre: Nicu Galerie. Căpetenie în Nuova Guardia. Gruppo Storico. Nimic, nimic? „Cu ce derbedei umbli tu?!” Păi nu umblu, am auzit de el. Care-i problema? Într-o lume a atîtor imposturi și grosolănii la cele mai înalte niveluri, de ce m-aș feri să scriu despre Nicu Galerie? Deci, îmi place că suporterii dinamoviști sînt mereu pe drumuri. Fără a ține cont de locul din clasament al echipei lor – un loc dezolant de mulți ani –, fără a ține cont de prognoza meteorologică. Cînd unii dintre noi abia îndrăznesc să se aventureze pînă la non-stop-ul din colțul străzii pe ploaie, și atunci numai dacă rămînem în pană de țigări, băieții din P.C.H. și Sud întind pînzele de brigadă la Miercurea-Ciuc sau dau buzna la frigiderul cu bere dintr-o benzinărie în drum spre Botoșani… Bun, fac ei și destule nefăcute. Chiar multe nefăcute. Dar dincolo de nefăcute, țin în viață un fenomen, o pasiune. Și e mare lucru să mai vezi azi, pe stadioanele din România, la lucru această pasiune. Sigur, nu-s dinamoviștii buricul ultraseriei. Mai sînt și băieții de la Poli Timișoara, „U” Cluj, Petrolul sau Rapid. Numai că ei țin steagul sus în ligile de jos. Dinamo e în liga I. Apropo: ce se întîmplă cu stadionul Dinamo?

Îmi place Festivalul Internațional al Orchestrelor Radio. RadiRo. Care a debutat în 2012 și care se desfășoară o dată la doi ani. Cînd nu e Festivalul „Enescu”. Ediția a IV-a a fost între 18 și 25 noiembrie. Îmi place că am cîștigat, pe site-ul postului Radio România Muzical, două invitații la unul dintre concertele din festival. Îmi plac cofetăriile simple, în care pot găsi prăjiturile copilăriei mele: savariene, indiene, eclere, cremșnit, amandine, tort Diplomat. Îmi plac dulciurile de la Bucuria. Îmi place să pescuiesc pe rîul Motru, la țară, pe plaiuri gorjenești. Am noroc numai la „miniaturi”. Mă rog, nici nu prea sînt pești de palmares prin apele Motrului. Din cînd în cînd se mai agață în cîrlige și cîte-un păstrăv, cîte-un clean, cîte-o mreană. Desigur, nu în cîrligele mele. Îmi place să citesc Gazeta sporturilor. E, de altfel, singurul ziar pe care îl mai răsfoiesc fizic. Nu-mi place însă formatul tabloid. Mi-e dor de paginile „cearșaf” de altădată. Nostalgie, nostalgie… Îmi plac, în Gazeta sporturilor, mai ales editorialele lui Cristian Geambașu, ziarist pe care l-aș vedea în Dream Team-ul oricărei publicații. Îmi place Livada Poștei din Brașov. Îmi place strada Poiana Narciselor din București, unde e Conservatorul și unde poți auzi „plimbări” pe claviaturi, pe corzi, pe alămuri. Pentru a nu tulbura liniștea și așa încercată a rezidenților de pe strada Poiana Narciselor, secția de percuție s-a mutat spre Cișmigiu.

Îmi place să mănînc mici în piața din Petroșani. Tot la capitolul culinar, îmi plac covrigii musceleni, pe care i-am descoperit la Cîmpulung, cînd mergeam la un bun prieten al studenției mele. Și pentru că tot veni vorba despre Cîmpulung, îmi place, în acest oraș argeșean, bulevardul „Pardon-merci”.  Îmi place telescaunul de la Vatra Dornei. Îmi plăcea și telescaunul din Lupeni, care ducea, pe vremuri, în „stațiunea” Straja. În munții Vîlcan. Pe vremuri?! Pe vremuri, da. Am și eu „pe vremurile” mele. Prilej pentru alt instantaneu. Într-o toamnă tîrzie, cu ploaie deasă, funicularul transporta, pe lîngă cîțiva excursioniști, un butoi cu varză murată și un sac cu cartofi. Pentru aprovizionarea unei cabane. De vreo 6-7 ani, telescaunul de la Lupeni a devenit telegondolă.

Îmi place trenul „Prietenia”. Îmi place chitaristul Nuțu Olteanu, care trăiește în Suedia, la Stockholm, dar mai vine din cînd în cînd în țară, cu splendidul său Ibanez în bagaje, pentru „treburi” artistice. La concertele trupei Iris, pe care a întemeiat-o, prin 1975, alături de Emil Lechințeanu și Nelu Dumitrescu. Îmi place că liderul Irisului, bateristul Nelu Dumitrescu, a avut ambiția de a „trece” pe un set de tobe cu dublă pedală și alte minunății. Îmi place, de asemenea, sănătoasa direcție hard-rock pe care a pornit din nou la drum Nelu Dumitrescu, după ani întregi de stagnare a trupei în plictis și comercialism obosit.

Îmi place parcul Copou din Vaslui, pe care l-am descoperit de curînd. Nu e nici o confuzie. Și Vasluiul are un Copou. Foarte cochet chiar. Îmi plac hotelurile din Băile Felix, cu numele lor cu tot: Someș, Mureș, Poienița, Crișana, Nufărul… Îmi place grădina botanică din Craiova. Îmi place că am făcut trenul nostru. Îmi plac nopțile albe în care se pregătește trenul nostru. (Bine, îmi plac întotdeauna retrospectiv, nu pe durata lor!) Mi-a plăcut și această zi albă de 28 noiembrie, cînd a nins „ca în Frații Grimm” și cînd a trebui să ies în oraș pentru a primi un material. Mi-a plăcut mult, mult de tot întîlnirea pe care am avut-o. De-a dreptul reconfortantă. Cu sinceritate și încredere.

Îmi place să plec din București. Oriunde. La Iași sau la Oltenița, mi-e tot una. Îmi place să călătoresc cu trenurile de noapte. Nu la cușetă, nu-s încă la vîrsta boieriei. (Deși, după cronologia de îmbrățișat ideologii, pentru mine a cam apus epoca „inimoasă” și ar fi cazul să mă revizuiesc.) Îmi place să stau pe culoar, în picioare, sprijinit de ușa compartimentului, ascultînd muzică, sfidînd umbra din geam, lipindu-mă rar de ușă ca să-i fac loc controlorului sau cuiva care merge la toaletă, uitîndu-mă în golul nopții, cu neoanele anemice ale micilor gări, cu reverii din care mă dezmeticesc luminile îndepărtate ale unui oraș sau apariția fulgurantă a unui alt tren.

Îmi place că în acest număr al trenului nostru sînt atîtea texte mișto. Isprăvesc și eu, cu chiu cu vai, improvizația asta. Ba nu. Îmi place că m-ați acompaniat pînă aici.

Lăsați un comentariu

Lăsați un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Trending

SPECIAL

Ce ne place în România

Publicat

pe

Acest număr al trenului nostru apare în preajma Zilei Naționale a României. În 2018, Ziua Națională a României are și o semnficație rotundă. „Dodoloață”. În cifre. Se împlinesc, la 1 Decembrie, 100 de ani de la Marea Unire. Prilej cu care le propunem cititorilor un număr tematic. Un număr tematic care să surprindă ce ne place în România. Ce ne place nouă, redactorilor și colaboratorilor trenului nostru, și, de asemenea, ce le place unor oameni pe care îi apreciem. Ancheta Ce ne place în România este a acestora din urmă. Nu am gîndit prezentul demers în sensuri festiviste. Așa cum le-am spus și celor pe care i-am invitat să participe la anchetă, nu vrem să ascundem/ mușamalizăm/ dosim „diversionist” lucrurile care ne deranjează, care nu ne convin sau care ne indispun în România. Nu vrem nici să dezlănțuim o harnică și veselă propagandă patriotardă. Vrem pur și simplu să vedem dacă (mai) sînt lucruri care ne plac în România și care sînt ele. Discutînd mai mereu, uneori cu vehemență chiar, despre cele negative, fiind, de fapt, obligați să le discutăm, pentru că nu putem ignora realități politice, sociale, economice etc., riscăm – poate – să ne îndepărtăm și de lucrurile care ne bucură sau ne încurajează. Astfel, am adresat mai multe invitații. În final, am adunat și publicăm zece răspunsuri. Cei care au avut bunăvoința de a ni se alătura fac parte din generații diferite, din domenii diferite. Au – nu se putea altfel – abordări diferite. Au, totodată, diferite nuanțe. Le mulțumim și aici pentru amabilitatea pe care ne-au arătat-o. Ancheta este completată, cum notam, de texte ale redactorilor și colaboratorilor noștri. Și de un interviu „antitematic”. Iată-i, într-o distribuție alfabetică, pe cei care au răspuns, fie în scris, fie prin viu grai, invitație noastre: profesoara Cristina Bogdan, regizorul Mircea Cornișteanu, editoarea Georgeta Dimisianu, ziaristul Cristian Geambașu, profesorul Mircea Martin, poeta Cosmina Moroșan, criticul și istoricul literar George Neagoe, profesorul Eugen Simion, criticul de film Marian Țuțui și poetul Alex Văsieș. Lectură… plăcută!



 

Umbra peste care nu pot sări

Pare greu și aproape arogant ca, în mijlocul nefericirilor de tot soiul și din toate registrele – social, politic, interpersonal –, să te gândești să scrii despre motivele pentru care îți place să trăiești în România. Da, e vorba despre aceeași țară unde ieși (deja de ani!) în stradă la proteste, pentru că nu mai suporți mizeria morală a guvernanților și nedreptatea ridicată la rang de lege, despre același oraș, Bucureștiul, în care te enervezi zilnic din pricina timpului irosit în trafic, a aglomerației și murdăriei prin care înoți literalmente între casă și locul de muncă. Și, totuși, primul gând care mi-a răsărit în minte atunci când am primit invitația de a scrie despre motivele care mă fac să zâmbesc pentru că trăiesc în România a fost cel referitor la numărul de semne alocat, căci simțeam că aș putea așterne pe hârtie un roman-fluviu. Un roman despre toată istoria mea de aici, despre vârstele prin care am pășit ca peste niște praguri, despre oamenii și locurile care mi s-au scris tainic pe dinăuntru, altfel spus, vorba lui Constantin Noica, despre felul în care urma se-ntinde îndărăt și înainte în această lume curgătoare și umblătoare.

E greu să nu iubești orașul în care te-ai îndrăgostit, pe străduțele căruia ai hoinărit abia atingându-ți în treacăt mâna de palma celuilalt, reflectându-te grăbit în ferestrele caselor vechi de pe aleile întortocheate din jurul liceului. Plimbărilor de atunci le-au urmat altele, pe arterele cu nume de doctori ale Cotrocenilor, în anotimpuri care au așternut peste mine vălul miresei și acoperământul mamei. Parcursă în ritm de îmbrățișare sau la pas domol, cu spinarea aplecată deasupra creștetului de copil ce atinge pământul mai mult pe vârfuri, strada Doctor Lister, de pildă, și-a schimbat mereu dimensiunile, propunând alte durate ale străbaterii ei și moduri diferite de a o înțelege. Pe cărarea aceasta ce leagă Parcul Romniceanu de biserica dedicată Sfântului Elefterie, mi-am așternut pașii peste cei ai mamei mele, mergând grăbită către Liceul „Gheorghe Lazăr”, unde-a învățat cândva, sau peste cei ai bunicului, care-și făcea zilnic plimbarea prin cartier, salutând cu un gest elegant, de scurtă ridicare a pălăriei, toate personajele ce îi ieșeau în cale. Privind înspre strada dantelată cu șiruri de tei, nu știu dacă întrezăresc amintirile lor sau ale mele, dar îmi este bine în căușul acestei confuzii ce ne ține laolaltă.

Nu pot să nu iubesc țara în miezul căreia se-ascunde un sat de ciobani, răsfirat pe câțiva kilometri de dealuri, numai bun pentru hălăduit în vacanțele de vară, când creierul se lichefiază de la oboseala adunată și când mă-ncearcă un soi de anxietate socială, care mă-ndeamnă să caut singurătatea, într-un colț cât mai retras de lume. Dacă România urbană poate fi contrasă la măsura unui cartier bucureștean (Cotroceniul), atunci chipul rural al aceleiași entități poartă, în mintea mea, numele satului Șirnea. Privind deopotrivă înspre Piatra Craiului și Bucegi, așezarea aceasta de la răscrucea dintre Țara Românească și Transilvania, acoperită mai bine de o jumătate de an cu zăpadă și îndemnând la cosit în iulie și august, pare decupată dintr-un timp încremenit, egal cu el însuși. Gesturile localnicilor reiau, la nesfârșit, gesturile mai vechi ale celor ce nu mai sunt. Iar repetiția aceasta pare a ajuta lumea să meargă mai departe, astrele să-și urmeze cursul și raporturile dintre viață și moarte să fie la fel de tensionate și de firești ca întotdeauna.

Mi-ar fi imposibil să nu îndrăgesc teritoriile din Sudul României, prin care am călătorit în ultimele două decenii pe urmele unei idei, cea referitoare la felul în care românii din trecut se raportau la marea trecere, pe care am încercat în fel și chip să o cartografiez și să o aștern în cuvinte. Am coborât dintre filele manuscriselor și ale tipăriturilor pentru a străbate la pas tărâmurile în care urmele Morții mai puteau fi descifrate pe pereții interiori sau pe zidurile exterioare ale edificiilor cultice. Am întâlnit preoți, diaconi, dascăli, învățători, clopotari, femei care îngrijesc biserica, odrasle ale celor enumerați mai sus – toți extrem de importanți, întrucât aveau în grijă obiectul miraculos – cheia bisericii – capabil să-mi asigure intrarea în spațiul dorit. Timpul cercetărilor de teren a fost ritmat de căutarea omului cu cheia (aflat la muncile câmpului, pe prispa casei lui sau a vecinului, la taifas într-o grădină sau la cârciuma satului, la vreo nuntă sau înmormântare), de pofta lui de vorbă, de dorința de a-și împărtăși cunoștințele sau, dimpotrivă, de a afla mai multe de la străinul ajuns până în cătunul lui. Cercetarea iconografică a fost dublată de o anchetă antropologică, dat fiind că imaginile își multiplicau contururile cu ajutorul poveștilor țesute în jurul lor, căci Moartea nu este un personaj oarecare, menit să-i lase indiferenți pe privitori. Nicăieri nu mi-au fost la fel de dragi potecile care mă puteau călăuzi până la bisericuțele despre care citisem sau auzisem că ar putea păstra o astfel de reprezentare.

În țara aceasta coruptă, poluată, murdară, distrugătoare de vieți, există oaze de frumusețe pe care nu le-am regăsit niciunde în lume, pentru că niciunde nu am fost atât de acasă. Aici am simțit, într-un amfiteatru al Literelor bucureștene, că se așterne amurgul peste studenți și peste mine, cea de la catedră (dar mai mult printre bănci, în continuă preumblare), și că timpul curge invers, înspre izvor, precum Amazonul în fenomenul Pororoca. Aici dialogurile începute la cafeaua de dimineață și-au țesut pânza de-a lungul mai multor zile și nopți, pentru că prietenii nu măsoară timpul cu ceasul și nici măcar cu deadline-urile pe care viața sau profesia le impun. Aici locurile au putut fi simultan familiare și necunoscute, în funcție de umărul lângă care le-am parcurs. Aici pământul ține pe dedesubt viață și nu moarte, pentru că cei plecați dincolo rămân, mai departe, prezenți. Aici, mai ales, granițele lumii mele au fost cele ale limbajului meu, iar în partea mea de cer s-a tăcut și s-a visat în limba română. Numai aici mi-am petrecut ore târzii din noapte la poarta unei mănăstiri, așteptând să-ntâlnesc un Bătrân, ca să întâmpin apoi răsăritul soarelui cu un alt fel de surâs. Aici am învățat să privesc, să adulmec, să aud, să ating, să gust lumea. Oriunde m-aș duce, acest învățat rămâne cu mine.

Am o listă foarte lungă de motive (zilnic reînnoite și nuanțate) pentru care a trăi în România nu este o bucurie, ba chiar e frecvent un chin, o iritare, o corvoadă. Și, totuși, zâmbesc de fiecare dată când avionul aterizează la București și aud mesajul standard de bun venit. Nu știu dacă România constituie pentru mine o alegere, dar sigur reprezintă o necesitate. Este umbra peste care nu pot sări și fără de care nu aș ști că s-a luminat, iarăși, de ziuă.

Foto: Mircea Georgescu


 

Mai viu decît oriunde în altă parte

Sînt destule lucruri care îmi plac în România. Unul dintre motivele pentru care mă aflu încă în România este că îmi place să trăiesc aici. Cu toate neplăcerile la care am fost prezent sau de care am fost afectat sau în miezul cărora am fost, cred că aici este locul meu, ca om de cultură. Îmi place țara, îmi plac adesea oamenii, care îmi și displac adesea. Îmi place că aici pot să mă înțeleg și să mă fac înțeles, să mă exprim cel mai bine, în limba mea. Aflîndu-mă în teatru, limba este principalul instrument de comunicare.

În teatrul românesc al acestui an, 2018, nu poate să-mi placă ceva mai mult decît în teatrul românesc al anului trecut, de exemplu! În teatrul românesc, în general, nu poate să-mi placă ceva mai mult într-un an. Pot să-mi placă anumite spectacole în acel an dar nu știu dacă mai mult decît spectacolele văzute în cele patru-cinci decenii de cînd tot văd teatru. Îmi place că, din fericire, teatrul profesionist e finanțat în întregime de stat, iar ăsta e un lucru extraordinar. Datorită acestui fapt se pot face multe lucruri bune. Nu se fac totdeauna lucruri bune. Adesea se risipesc banii. Dar faptul că teatrele sau filarmonicile sînt finanțate integral din bugetul de stat și, după părerea mea, îndestulător, acesta este un lucru care îmi place. Am lucrat și în străinătate, e mult, mult mai greu să se obțină finanțări pentru spectacole. Sînt și multe lucruri care nu-mi plac. Și în teatrul românesc, și în viața socială și politică a României, dar nu asta e tema discuției noastre.

Îmi place să mă plimb prin țara asta atît de frumoasă. De multe ori, îmi place – de ce să mint? – să sufăr și să lupt împotriva a ceea ce mă face să sufăr. Aici mă simt mai viu decît oriunde în altă parte (și am fost în toată lumea, pe toate continentele). Cred că aici este locul meu. Și de asta îmi place să trăiesc și să mor aici.


 

Dacă avem un conducător sau oameni politici care nu ne plac, nu înseamnă că trebuie să urîm România

Mie, în general, îmi place România! M-am născut în România, am crescut în dragostea pentru istoria și în special literatura română și nu văd de ce nu mi-ar plăcea România. Iubesc și literatura altor țări, de pildă literatura franceză a fost foarte importantă pentru mine, la fel literatura rusă, dar tot atît de important este pentru mine ce se întîmplă în România. Mi se pare că în România s-a scris o literatură foarte interesantă. Nu mai sînt la curent acum chiar cu tot ce apare. Am fost foarte apropiată de scriitorii importanți ai generației mele: Buzura, Breban, D.R. Popescu, Al. George, ca să dau numai cîteva nume.

În orice țară sînt lucruri care îți plac și lucruri care nu îți plac, că așa este viața. De pildă, acum, nu tuturor americanilor le place Trump. Dar asta nu înseamnă că americanii trebuie să urască America pentru că nu le place Trump. Ca și noi: dacă avem un conducător sau cîțiva oameni politici care nu ne plac, nu înseamnă că trebuie să urîm România. Astea sînt lucruri trecătoare. România este ceva care va rămîne veșnic pentru noi. Cel puțin pentru mine acesta este lucrul important. Cred că asta ține și de – cum să spun? – faptul că am studiat cu atenție istoria și cultura acestei țări și am fost foarte legată de ea. Și atunci sigur că iubești acel lucru de care ești foarte legat. Iar eu am fost foarte legată de istoria și cultura românească. De ce să fiu rușinată de faptul că iubesc țara cum au iubit-o marii scriitori români? Să-mi fie rușine că iubesc România cînd știu că a iubit-o un om ca Eminescu? Nu mi-e rușine! Îmi pare rău, nu pot să-l ascult pe Lucian Boia. Eu îi ascult pe Eminescu, N. Iorga și ceilalți! După părerea mea, ceea ce face Lucian Boia este să denatureze sensul evenimentelor istorice ale României. Președintele Academiei, istoricul Ioan-Aurel Pop, a spus foarte clar că Lucian Boia e, într-un fel, în afara istoriei României. E adevărat însă că ceea ce face el îi face pe istoricii români să fie mai activi și să explice mai pe larg sensul evenimentelor care au avut loc în România.

Există la ora actuală un fel de dorință de a vorbi rău despre tot ce se întîmplă în România, începînd cu străzile și terminînd cu oamenii politici. Nu văd de ce nu mi-ar plăcea Bucureștiul. Îmi plac parcurile din București, Herăstrău, Parcul Carol și altele. Nu am în București străzi cu valoare sentimentală, pentru că nu sînt bucureșteancă. Am făcut liceul la Craiova și pentru mine străzile cu o încărcătură emoțională sînt cele din Craiova. Acolo am copilărit, acolo mi-am petrecut adolescența, acolo am făcut liceul și tot ce este legat de adolescența mea – care, după mine, este perioada cea mai importantă din viața unui om – s-a petrecut la Craiova. Prin urmare, Craiova rămîne tot ce este mai important în aducerile mele aminte. În Craiova mă bucură foarte mult Parcul Romanescu, care este unul dintre cele mai frumoase parcuri din Europa. În al doilea rînd, sînt străzile centrale, locurile de pe lîngă liceul „Elena Cuza”, unde am mers eu, în fața clădirii este statuia lui Ion Maiorescu… După aceea Muzeul de Artă, care este unul dintre cele frumoase muzee din țară. În general, orașul Craiova. Prima parte a copilăriei mele, pînă la 7 ani, mi-am petrecut-o la țară, la bunici. M-a adus mama la Craiova cînd am început clasa I. Eu zic că aparțin României, dar cred că aparțin în egală măsură Craiovei și Bucureștilor. La București mi-am făcut facultatea și, în ciuda vremurilor care au fost cum au fost, am avut profesori excepționali. I-aș aminti numai pe Vianu, pe Iorgu Iordan, pe Al. Rosetti… Sînt foarte legată de București prin anii studenției și, după aceea, prin anii mei de editor. Gîndiți-vă că din 1963 pînă în 1970 am fost redactor la Editura pentru Literatură (care înainte s-a numit E.S.P.L.A.), din 1970 pînă în 1984 la Cartea Românească, de unde am fost dată afară… Asta a fost! N-am avut niciodată reacția asta, că dacă mie mi s-a întîmplat ceva rău să pun pe seama României toate dezastrele mele personale. Am fost apărată atunci, în ’84, de foarte mulți intelectuali. Ceea ce a făcut să nu fiu pusă complet pe liber. Am fost transferată la Editura Științifică și Enciclopedică. Din 1984 pînă în 1990, am fost redactor la Editura Științifică și Enciclopedică, unde multă vreme n-am făcut mai nimic, pentru că nu mi se dădea nici o carte să redactez. Pînă cînd istoricul Ioan Opriș m-a chemat la Secția de Istorie și mi-a zis: „Doamna Dimisianu, ajutați-ne aici!”. Așadar, am avut șansa să mă ocup de partea de istorie, care a fost benefică, pentru că în 1990, cînd Pleșu m-a chemat la editura Albatros, unde am fost directoare pînă în 2006, am inițiat o colecție de istorie care a fost foarte importantă. După 2006, am făcut timp de șase ani reviste de istorie. Trei ani am fost redactor-șef la Historia, pe urmă am făcut Istorie și civilizație, despre care istoricii spun că a fost una dintre cele mai bune reviste de istorie.

Cred că marea nefericire a României este bogăția ei. Asta face ca spre România să se repeadă absolut toți. Gîndiți-vă numai la resursele naturale pe care le are România, gîndiți-vă la ce au celelalte țări din zonă… Ungaria ce-are în afară de lacul Balaton?! Bulgaria nimic, țările din fosta Yugoslavie mai nimic. Or, România fiind bogată și mică, toți se reped spre ea. Avînd foarte mulți diverse interese, de-aici scena românească e, după părea mea, atît de stranie pentru un ochi din afară. Pentru că n-ar fi normal să fie o dezbinare atît de mare dacă n-ar fi interese diverse în România. Gîndiți-vă că România are petrol, aur, gaze, sare… Ceva de neînchipuit! Or, într-o zonă în care celelalte state n-au asemenea lucruri, sigur că România va interesa. Cînd o femeie e frumoasă, nu scapă de bîrfe niciodată, poate să fie ultra-cinstită! Așa e și cu România. Dacă o femeie e urîtă, nimeni nu se ocupă de ea! România este la ora asta ca o femeie frumoasă pe care toți vor să pună mîna. Poate că unii mă vor consideră adeptă a conspiraționismului. Mă rog, să mă considere cum vor! Dar ce spun se vede cu ochiul liber. Numai cine nu vrea să vadă lucrul ăsta nu vede. Cum s-au descoperit gazele astea în Marea Neagră s-au repezit toți! Așa este și cu aurul din Apuseni… Am înțeles că au dispărut dealuri întregi de acolo! Asta spune ceva. Cînd România va fi secătuită de toate bogățiile, atunci va fi și liniște în România. Realitatea este că există ceva care, din punctul meu de vedere, este rău: românii n-au destulă dragoste de țară. Dar asta e o discuție mult prea lungă și complicată. Repet, neșansa României este bogăția ei. Iar noi trăim un moment de zăpăceală. Poate că va veni o zi în care ne vom da seama sau poate nu ne vom da seama niciodată. Ceea ce se întîmplă cu România e un caz interesant. Nu seamănă cu nimic. Ce-o fi om vedea. Eu n-o să mai apuc.


 

Meseria care nu face casă bună cu modestia

Nu o să vă vină să credeţi, dar ani de zile presa sportivă a fost motorul presei din România. Dincolo de criza economică şi criza existenţială a presei în general.

Libertatea de a scrie despre orice îţi trece prin minte este cea mai mare constrângere. Oamenii care au avut iniţiativa anchetei „Ce ne place în România” au mai adăugat încă un obstacol. Tocmai subiectul anchetei. Sunt atâtea fapte, evenimente, persoane şi situaţii care nu doar că nu ne plac în România, dar care ne enervează, ne scot din minţi, ne disperă şi ne indignează, încât demersul acesta de a pescui perle într-un lac plin de gunoaie pare o nebunie. Este însă un act de luciditate.

Mă feresc să dau buzna pe teritorii necunoscute. Foarte posibil, lipseşte spiritul de aventură. Propun, în consecinţă, un subiect pe care cred că îl cunosc. O lume în care observ zi de zi că lucrurile funcţionează. Presa sportivă din România. Poate că presa în ansamblul ei este un organism viu, dar mă limitez la ce ştiu. Presa sportivă. Acea parte a presei despre care mai toată lumea crede că se ocupă cu numărat cornere, auturi, faulturi, maşini şi iubite ale fotbaliştilor. Ideea este că da, ne mai ocupăm şi cu asta.

Presa sportivă nu este o altfel de presă, aşa cum îşi închipuie destui. Mai de agrement, ca să zicem aşa. Chipurile, cei din zona politicului, a socialului şi a economicului sunt înşurubaţi pe chestiuni serioase, în vreme ce jurnalistul sportiv ţopăie nestingherit în zona foarte accesibil-populară a lumii stadioanelor. Mai o cronică de meci scrisă dacă nu din fotoliu, măcar din redacţie, mai un interviu sprinţar cu un personaj la modă, mai o plimbare pe la o mare competiţie. Trai, neneacă!

Dincolo de acest univers de locuri comune şi de idei preconcepute, este bine de ştiut că ziarele de sport au fost ani de zile motor pentru toată presa din România. Fondat de Ovidiu Ioaniţoaia în 1991, „Sportul românesc” era alternativa unei echipe tinere la „Gazeta Sporturilor”, cuprinsă de anchiloză şi de automulţumire. Pasul următor a fost apariţia „ProSport”, în 1997. Alături de Ovidiu Ioaniţoaia, director, şi Cătălin Tolontan, redactor şef, la „ProSport” a migrat/lucrat nucleul jurnaliştilor care se formaseră în anii petrecuţi la „Sportul românesc”. „ProSport” a însemnat o adevărată revoluţie editorială şi tehnologică.

Independenţa jurnalistică era, în sfârşit, o realitate palpabilă. Cei care au apucat să lucreze în presa dinainte de ’89 şi imediat după ’90 ştiu care era miza libertăţii ziaristului. Libertate de expresie care venea şi dintr-o decenţă a venitului, şi din racordarea la tehnologie. Laptopul, instrument SF acum mai bine de 20 de ani în presa românească, era unealtă comună în redacţia „ProSport”. La fel PC-ul. Într-o vreme în care ziariştii din România continuau să-şi scrie articolele la maşinile contemporane cu Cella Serghi şi Camil Petrescu şi îşi transmiteau corespondenţele la telefon sau prin nemuritorul fax, „ProSportul” acoperea marile evenimente cu materiale transmise în timp real în serverul redacţiei. Acum pare o banalitate, atunci era film de anticipaţie. Nu toţi au supravieţuit acestei schimbări.

Poveştile sportului spuse cu har trec dincolo de universul arenelor. Cele spuse cu curaj transcend domeniul mărginit al stadioanelor. „Dosarul transferurilor” a fost momentul în care echipa condusă de Tolontan a demonstrat că investigaţia jurnalistică nu are graniţe. Anchetele care au urmat – cazul Monica Ridzi, dosarul Elena Udrea, dezvăluirile dureroase despre sistemul de sănătate – au completat tabloul. Şi au completat mesajul. Presa este una singură. Bună sau proastă. Sinceră sau mincinoasă. Nu există cale de mijloc.

Neglijată constant la noi, probabil dintr-un snobism ieftin, cultura prin sport ca parte organică a lumii civilizate este încă un teritoriu de cucerit pentru presa sportivă. Iar dacă presa însăşi nu va pieri aşa cum profeţesc apostolii reţelelor de (de)socializare, înseamnă că mai avem pentru ce ne face meseria. Şi da, aţi băgat de seamă, modestia nu este un ingredient necesar al acestei profesii. De aceea, nu intrăm pe teren învinşi dinainte.

Hai, România!

Foto: http://blogsport.gsp.ro/geambasu/


 

În căutarea unui răspuns pozitiv

Felicitări pentru această curiozitate și pentru acest mod pozitiv de a întreba! Mă bucur că întrebarea vine din partea unor tineri tocmai fiindcă impresia generală este că tinerii sînt, de regulă, negativiști, atunci cînd nu sînt indiferenți. Pe de altă parte, e adevărat că, privind în jurul nostru, tentația, tendința, impulsul, pulsiunea sînt de a răspunde negativ, chiar radical negativ. Și probabil că cei mai mulți dintre români ar răspunde în acest fel. Pentru că sînt puși, pentru că sîntem puși prea des și de prea multă vreme în fața unor situații inacceptabile, a unor lucruri impardonabile și chiar a unor oameni nefrecventabili pe care, totuși, sîntem obligați să-i privim, pe care televiziunile ni-i vîră în priviri, oameni care intră în casele noastre, în intimitatea noastră, deși sînt, de fapt, insuportabili și au provocat un rău imens. Îi am în vedere, desigur, pe oamenii politici, pe aceia care au ajuns să aibă acces la putere. Nu neapărat întreaga clasă politică, dar aș spune chiar în cea mai mare parte. Oameni politici care au distrus țara, au furat-o, au trădat-o, au vîndut-o. Aceste lucruri se întîmplă de mult, de 30 de ani, și sînt uimit că lumea nu reacționează. Reacționează la o ordonanță de urgență – foarte bine! Dar sînt lucruri mult mai grave care s-au petrecut și care au rămas fără o reacție de revoltă spontană masivă. Dacă ne gîndim numai la defrișarea pădurilor, la vînzarea pămîntului arabil fără nici un fel de condiții – condiții care există în orice altă țară de la Vest de noi –, dacă ne gîndim la vînzarea a ceea ce se află în subsol sau pe fundul Mării Negre… Am cîștigat acele zăcăminte din Marea Neagră la Haga ca să le ia alții, ca să le folosească alții. Sînt lucruri care refuz să cred că ni se întîmplă, atît sînt de grave! Și, totuși, am impresia că ele nu emoționează pe nimeni sau pe foarte puțini. Asta mi se pare foarte ciudat. L-am văzut recent la TV pe acel ministru maghiar care, referindu-se la gazul extras din Marea Neagră, întreba cu un dispreț enorm, retoric și provocator în același timp: „Ce vreți să faceți cu el, un foc mare?”. Întrebarea se adresa unei țări ai cărei conducători au distrus sau vîndut prin privatizări realizate împotriva interesului național o industrie petrolieră înfloritoare pînă în 1989. Poate fi ceva mai scandalos decît să ajungi în situația de a construi o conductă care să transporte gazul extras din Marea Neagră românească în Ungaria, ca să primim de acolo produse prelucrate, în vreme ce muncitorii de la fostele rafinării din Onești și Borzești, deveniți șomeri, au ajuns culegători pe cîmpuri din Spania și Marea Britanie?

Revenind la întrebare și privind dinlăuntru, dintr-un lăuntru asumat, ce se întîmplă în jurul nostru, îmi dau seama că un răspuns pozitiv nu poate fi, în nici un caz, unul integral sau pur, ci, din păcate, amestecat, foarte amestecat. Un răspuns pe care dacă îl vrei pozitiv trebuie să dai la o parte foarte-foarte multe lucruri neplăcute și grave. Mi-aș dori, îmi doresc un „Da!” plin, deplin, după 30 de ani de așteptare… O așteptare mereu și mereu frustrată, cu fiecare nou guvern, cu fiecare șef de instituție ș.a.m.d. Mi-aș dori să pot tranșa în favoarea noastră, a țării noastre, comparațiile inevitabile pe care le facem cu situația din țările vecine. Și atunci, ce să fac? Mă consolez cu darurile pe care ni le face natura. Munții, dealurile, rîurile, pădurile… Numai că pădurea se taie iresponsabil, rîurile au devenit, sînt – și vedem asta de cîte ori ajungem pe malurile lor – depozite de gunoaie. Așa ceva nu se întîmplă niciunde, dar absolut niciunde în Europa! De aceea, salut orice inițiativă ecologică și sigur că m-am bucurat că tinerii au fost primii care au avut-o și au purtat-o. Mă întorc la munți, să rămîn, totuși, în pozitivitate. Mă întorc la munți, la trecătorile din Carpați, la frumusețile naturii românești. Nu neapărat inegalabile, dar comparabile cu tot ce poate fi mai frumos, ca peisaj, pe lumea asta. Am umblat prin munții României, în Retezat mai cu seamă, dar și în Apuseni, în munții Coziei, în munții Rodnei, în Hășmașu Mare, în Bucegi, în multe alte locuri. Știu locuri în Banatul Montan care forțează, la rîndul lor, superlativul: Cheile Nerei, Cheile Carașului… Și cîte și mai cîte!

Acum, Bucureștiul. Bucureștiul este un oraș plăcut. Plăcut mai ales în mai, iunie, dar și în septembrie, octombrie și, iată, chiar în noiembrie. E un oraș în care e plăcut să trăiești. Eu, unul, am fost un pieton toată viața, un pieton care a fost deranjat de poluarea sonoră și, ca să zic așa, odoră a orașului. Dar îmi place o anumită arhitectură, eclectismul ei foarte imaginativ din cartierele zise rezidențiale, îmi place mireasma de tei care inundă străzile în mai, iunie… Mi-ar plăcea să fie mai multă politețe, mai puțină grosolănie. Din acest punct de vedere, orașele din Vestul țării sînt net superioare. Dincolo de agresivitatea spontană, injurioasă și, uneori, chiar contondentă a șoferilor bucureșteni, decurgînd, evident, din lipsă de educație civică, de educație în genere, mă bucur, totuși, că Bucureștiul este încă o capitală calmă, fără crime la comandă, fără atacuri banditești pe străzi, cum se întîmplă în atîtea alte capitale. Îmi place jovialitatea bucureșteanului autentic, deosebită de încrîncenarea proaspeților sosiți din Bărăgan, îmi plac replicile pline de umor, îmi place și chiar admir bunul-simț al omului simplu, care rostește deseori judecăți de care destui intelectuali, sofisticați altfel, nu sînt în stare. Îmi place un anumit tip de inteligență românească, valahă aș zice, o inteligență rapidă, care măsoară dimensiunea lucrurilor și a ideilor, o inteligență susceptibilă, foarte susceptibilă și excesiv de atentă la riscul căderii în ridicol. Această sensibilitate la ridicol e greu de întîlnit la alții…

M-ați întrebat dacă îmi place Tîrgul „Gaudeamus”. Îmi place. Acum, aici s-ar putea să fiu subiectiv, pentru că, în sfîrșit, din ’90 fiind ce-am fost, directorul celei mai importante – pe atunci – edituri din România [editura Univers, n.r.], am fost tot timpul prezent, am fost implicat din multe puncte de vedere, am fost și președintele Asociației Editorilor Români [între 1991 și 2000, n.r.]. Deci, sînt un insider. Dar dincolo de asta, omenește vorbind, cred că e o atmosferă plăcută, oamenii devin parcă mai fiabili, mai surîzători, deși uneori e multă aglomerație. Se fac gesturi într-un fel compensatoare: în sensul că librăriile sînt goale, mult mai goale decît s-ar cădea să fie, dar sute de oameni, mii de oameni pleacă de la aceste tîrguri cu pungi pline de cărți. Desigur că de acest tip de atenție și de cumpărare profită în primul rînd marile edituri, fiindcă ele, bucurîndu-se de publicitate, de faptul că sînt cunoscute, fac „plinul” acelor pungi. Dar rămîne loc de mici satisfacții și pentru micii editori. Dincolo de aspectul comercial, ce e interesant și amuzant în egală măsură este această insistență în a produce lansări, lansări peste lansări. Programul Tîrgului este plin de lansări. Puține edituri renunță la aceste evenimente. Ele n-au nici un efect comercial, după părerea mea; sau foarte puțin și tot la editurile mari. Ceea ce se spune nu se aude, pentru că există discursuri paralele foarte apropiate, deci se produce o concurență permanentă, fonică și nu numai, publicul este dispersat, de multe ori – și asta e amuzant – între cei care sînt invitați să vorbească despre carte se încing conversații private… Prin urmare, aceste lansări nu cred că au nici eficiență comercială, nici una morală sau intelectuală, deși foarte mulți vorbitori se străduiesc să fie inteligenți, să servească autorul care i-a invitat, uneori chiar abuzînd de răbdarea grupului de ascultători, însă persistența în a produce astfel de evenimente este, în ultimă instanță, admirabilă prin gratuitatea actului în sine. Și, oricum, nu se întîlnește la alte tîrguri. Acolo, acest fenomen este mult mai redus, are loc în săli special amenajate, nu în fața standurilor, cu un public care deseori plătește pentru a asculta prezentările respective.

N-aș vrea să omit să pomenesc printre plăcerile pe care mi le oferă viața în București și în România faptul că pot să deschid în fiecare dimineață radioul fixat pe România Muzical și să mă las cuprins, pătruns, străbătut de armoniile marilor compozitori. E o binecuvîntare, un privilegiu, un sprijin de ordin moral, un mod de a trece peste contrarietățile și frustrările zilei…


 

Plăcerea în RO

Plăcerea pare instrumentul nobil al (strict) supraviețuirii în proiectul Terra, e cât de cât imediată, chiar dacă de cele mai multe ori depinde de condiții materiale. Alteori ajunge și juisarea așa-zis mentală, abstractă, mereu „prea puțin abstractă”, care e altceva, poate o bucurie mai densă, spirituală, ambiguă. Mai mult mă interesează cel de-al doilea concept, recunosc, de aceea nu voi trata foarte asumat subiectul „Ce ne place în Ro”, punctând, mai degrabă, elementele de șansă date de contextul acestui spațiu sălbatic („muzeu deschis” după cum l-a numit la un mom. dat Leac, într-o plimbare haotică) de catalizare a unei exaltări pe cât de senzoriale, pe atât de imposibil de localizat carnal.

Bipolară (ca și mine — mutată de viață din Moldova-Bucovina-Cluj până la București acum, cu câteva interludii prin alte țări vestice, sigure), România dă avantajul unei surprize perpetue. Geografii caricaturale, hibrizi arhitecturali, orașe brutalisto-rustice prăjite, vegetație letargică, munți semi-chei (iresponsabilitatea mutilării), păduri proaspete. Doamne mândre, gospodine/ supraviețuitoare dulci, violentați și violenți, mizerie și penibil, rușine, extaz al submisivității, sarmale și glitter. Mă enervează oscilația „m-aș muta, nu m-aș muta” pentru că eu nu gândesc în proiecții și alte fascinații pe cincinale, lucrurile se developează aici pe o nișă temporală destul de subțire, însă puternică în intensitatea ei — asemenea unei fulgurații în camera de developare. Deocamdată, se pare că e plăcut aici, ca dovadă iată ce scriam acum o lună: „Ca să înviem total, am luat o cameră la curte, cu chicinetă și baie expuse la soare; practic treci pragul și dai în grădină, printre pisici suspicioase și plante prietenoase. Lucrăm cu ardoare (Dolto ♥), mă bazez și pe mașină pentru explorări dincolo de perimetrul so called familiar. Suferind de un pic alergie (compasivă…) la normopați – vă invit(ăm) în vizită oricând, fără program prestabilit. Se găsesc mereu: coniac ucrainian, și idei stranii-vesele.”


 

O formă de mîngîiere a dezamăgirilor?

A face o declaraţie sinceră ar fi un act de patetism. Or, astăzi, „patetismul” şi „etosul” stau deasupra ciurului cu valori, care concede mutaţii tot mai accelerate. Aş exagera susţinând că nu mai avem astăzi repere. Aş fi diplomat afirmând că, de vreo două decenii, ne raportăm la criterii proteice. Ancheta revistei on-line trenul nostru e binevenită la Centenarul Marii Uniri, deoarece putem verifica nişte perechi de termeni: „tradiţie” şi „inovaţie”; „continuităţi” şi „rupturi”; „proiect” (de ţară) şi „arderea etapelor”; „reformă” şi „adamism”. Desigur, aici apar nuanţele, iar cuvintele devin, după caz, oportune/ oportuniste.

Să considerăm, de pildă, binomul „receptivitate” – „rigiditate” relevant pentru intervenţia mea. Pe de o parte, îmbrăţişăm foarte uşor, la nivel public (în mass-media), discursul proeuropean, dar nu ştim, după mai bine de 10 ani de la aderare, ce presupune integrarea propriu-zisă, adică nu ne-am acomodat cu setul de valori promovate de Uniunea Europeană. Aparent, suntem deschişi. În fapt, ne lipseşte codul de accedere. Pe de altă parte, în spaţiul restrâns (cu şanse reduse de popularizare), adoptăm poziţia patriotică, alunecând în iubire iraţională, de tip naţionalist. La primă vedere, ţinem la solidaritatea turmei mici. În realitate, bucuria de a fi în România rămâne una personală, ba chiar solitară, în opoziţie cu anumite percepţii asupra macrosistemului.

Este dragostea pentru ţară o formă de mângâiere a dezamăgirilor?

Mă gândesc la ţara mea care, după două războaie mondiale, a rămas pe hartă. După această constatare, se cuvine să adaug: slavă lui Dumnezeu pentru toate!


 

Ce-mi place, ce nu-mi place

Intrigat de Roland Barthes, care publicase, prin anii ’70, lista „gusturilor și dezgusturilor sale”, am încercat, la rândul meu, să determin ce-mi place și ce nu-mi place în lumea în care trăiam atunci, adică prin anii 1985-1992. Un joc al spiritului pe care l-am tipărit, apoi, la începutul unei cărți de mici eseuri și scene de viață (Moartea lui Mercuțio, 1993). Îmi amintesc că, printre altele, spuneam că-mi plac câinii și că detest pisicile pentru infidelitățile lor. Mărturisirea mea, inoportună, a trezit reacții în rândul iubitorilor de pisici, surprinși de preferința mea. Un tânăr scriitor s-a arătat chiar iritat și a scris un articol, protestând… M-am reabilitat sau nu în ochii lui, nu mai știu bine, scriind un alt articol despre un pisoi, pe numele de Fuxi, care a apărut între timp în casa mea de vacanță și mi-a schimbat opinia despre pisici.

Îmi solicitați, acum, să spun ce-mi place în România. Ca să rămân consecvent cu mine, vă răspund notând în grabă ce-mi place, dar și ceea ce nu-mi place.

În privința plăcerilor, încep chiar cu spațiul românesc și cu omul românesc. Îmi place Valahia în care m-am născut și am copilărit (zona subcarpatică prahoveană), loc bine așezat, cu oameni ce aveau (atunci, în copilăria mea) rostul lor și morala lor. Îmi place spațiul dintre Sibiu și Alba Iulia (amfiteatrul Transilvaniei), spațiu magnific, o matrice a spiritului românesc. De aici au pornit Octavian Goga, Emil Cioran, Lucian Blaga, D.D. Roșca, Andrei Oțetea. Un sat de oieri (Siliștea Sibiului) a dat, el singur, 9 membri ai Academiei Române. Nu-i unicul loc care-mi place în spațiul românesc, dar este cel de care îmi aduc mai des aminte când vine vorba de geografia mea literară. Poate și pentru că în ultima vreme am publicat scrierile românești ale lui Cioran și am scris o carte despre el și „Coasta Boacii” sale…

Ce-mi place? Îmi plac toamnele bucureștene și, deși sunt, prin rădăcinile mele, un om de munte, m-am adaptat și mă simt bine în acest oraș de câmpie asaltat vara de o verdeață abundentă. În cartierul în care locuiesc se aud, seara, câinii lătrând ca la o imensă stână carpatică…

Îmi place, ziceam mai înainte, omul românesc care nu s-a lepădat încă de modul lui tradițional de-a fi, nu se vaită de nenorocul de a fi român și, dacă este intelectual, nu așteaptă cu sufletul la gură, ca personajul lui Caragiale, să se vaite de condiția lui de român („Ce vrei? Așa-s românii! Ce să mai vorbim, suntem în România…” etc.). Condiția de român nu-i mai rea, nici mai bună decât a oricărui alt european de azi. Depinde ce facem cu ea…

Îmi place femeia româncă pentru că, în afară că este, de regulă, frumoasă, are caracter și, când se apucă de ceva, duce lucrurile la capăt. O femeie deșteaptă și hotărâtă își apără familia, naște și crește copii, fără să se plângă prea mult de destinul ei. În fine, dacă citești cronicile noastre și rapoartele făcute de misionarii catolici care ne-au vizitat în trecut, remarci faptul că ei laudă frumusețea și statornicia femeii românce… Am sentimentul că nu s-au înșelat…

Îmi plac poeții români. Poeții și moraliștii români. Mulți și buni. Uneori mari. În privința Moraliștilor, avem multe de recunoscut (în critica literară) și de scris despre ei.

Nu-mi plac ideologii inflamați, pustietori și, mai ales, politicienii români. Nu toți, dar aproape toți. Banul și puterea i-au corupt. Au devenit, aproape toți, levantini, retorici, oameni de vorbe, cum îi numeau cei vechi.

Nu-mi place faptul că, după 1990, scriitorii români n-au dat nicio capodoperă. Și, mai ales, nu-mi place deloc că elitiștii români (cum își zic ei între ei!) s-au lepădat și se leapădă de spiritul românesc pe motiv că el ne-ar ține departe de Europa și, în genere, de mersul lumii. Mersul lumii (adică globalismul) nu trebuie însă să ne distrugă identitatea și, în consecință, valorile umanismului nostru…

Îmi plac oamenii credincioși și-i respect, indiferent de religia în care ei cred. Religia creștină este pentru noi (și trebuie să rămână ca atare) o morală comună. Ideea de toleranță activă ne poate încă salva…

Mi-a plăcut enorm să fiu profesor și, cu grația lui Dumnezeu, am predat timp de aproape 50 de ani la Universitatea din București. Am aflat, de curând, că nu mai există Catedra de Istoria Literaturii Române (Catedra lui G. Călinescu) și nici Catedra de Literatură Comparată la care a oficiat, decenii de-a rândul, Tudor Vianu. Ne globalizăm, ne globalizăm…

Sunt bucuros că există telefonul mobil, dar în fiecare zi, după ora 11:00, îmi vine să-l arunc pe geam. O calamitate…

Vorbind despre omul românesc (Mircea Vulcănescu îl vedea, în anii ’30, determinat de 10 „ispite”), trebuie să mărturisesc că mie îmi place omul care construiește ceva, omul care, începând un lucru, îl duce la capăt. Detest eșecul și, mai mult, detest pe omul care se abandonează în eșec, cu filosofia că „așa a fost să fie”. Sensul vieții mi se pare altul: am făcut tot ce-mi este în putere ca „să fie așa cum ar trebui să fie”. Deplin și frumos.

Nu-mi plac scepticii de serviciu. Aceștia domină, am impresia, media românească. Un bocet general străbate azi lumea românească. Politologii, publiciștii daco-romani din zilele noastre au devenit, toți, cioranieni. O singură excepție mă consolează: Cioran. Nihilismul lui este creator. Am încercat să dovedesc acest fapt în cartea de care aminteam mai înainte: Mitologia nedesăvârșirii. Creația, carevasăzică, poate salva încă lumea…

Mulți cred că gena românească este pe ducă. Nu cred în această nenorocire. Cred însă că românii trebuie să-și regăsească suflul și spiritul de chibzuință (pe care l-au avut până acum) și să pună capăt învrăjbirii în care trăiesc de câteva decenii. Este bizar că libertatea întârzie să ne împace cu noi înșine. Învrăjbiți, suntem vulnerabili. Cred încă în înțelepciunea românească și nu cred că totul este pierdut pentru nația noastră.

București, 16 noiembrie 2018


 

De ce am ajuns patriot balcanic

Ca orice consumator de sport, am constatat cu durere că în ultima vreme deopotrivă sportul și fotbalul românesc au decăzut dincolo de orice previziune, astfel încât s-au împlinit 20 de ani de când nu ne-am mai calificat la campionatul mondial de fotbal sau ba chiar este foarte posibil ca la următoarele jocuri olimpice să nu obținem nici o medalie! Incredibil dar adevărat: gimnastica nu mai aduce nici o medalie, ba chiar nu ne-am mai putut califica la marile competiții! Sporturile de echipă sunt la pământ, cu excepția handbalului feminin. Pentru unii poate părea un aspect futil însă ei greșesc căci începând, din secolul 20, sportul și unele arte furnizează galeria de eroi și modele necesare mitologiei moderne.

Am suferit, apoi am început să mă adaptez și am început să sociologizez astfel încât am ajuns să adaug discuției despre sport gladiatorii, trecutul colonial al marilor puteri occidentale, brain drain-ul, mondializarea, evoluția sportului de la amatorism la profesionism, propaganda etc. și am ajuns să prețuiesc mai mult rezultatele reprezentanților unor țări mici și sărace decât performanțele sportive în sine. De fapt, într-o anume măsură asta făceam și mai demult și face orice suporter, adoptând un patriotism local și ajungând astfel să urmărească cu mai multă pasiune decât pe Messi sau pe Cristiano Ronaldo un fotbalist care locuiește în țara sa, pe raza orașului său, de multe ori indiferent de naționalitatea sau rasa acestuia. Iar sponsorii și patronii fac un lucru asemănător. Ceea ce a adus nou adaptarea mea a fost faptul că am resimțit mai acut o solidaritate cu alte țări mici și necăjite și mi-am extins simpatia spre alte națiuni, mai ales balcanice, astfel încât am devenit un suporter al sportului balcanic. În felul acesta nu am putut resimți atât de acut criza de valori, căci am devenit suporter al lui Novak Đjoković la tenis, al lui Luka Modrić și al croaților la fotbal, al grecilor la baschet, al unor echipe turcești de fotbal fiindcă la ele activau fotbaliști și antrenori români etc.

Mulți români suferă de o mulțime de complexe precum cel al „ultimei fortărețe creștine”. În 1940, într-un articol din Neamul Românesc, N. Iorga deplângea destinul vitreg al românilor, însă ne izola considerând vecinii barbari și făcându-ne să plângem după neamurile latine îndepărtate: „Neam părăsit la răscrucea furtunilor care bat aici din veac şi vor bate totdeauna în aceste locuri de ispititor belşug şi trecere a oştilor. Copii ai Romei pierduţi în pustiul, veşnic înnoit, al barbarilor. Aşa puţini între aşa de mulţi. Cu frați la celălalt capăt al Europei şi cu străinii de noi în toate părţile. Apţi pentru cea mai înaltă civilizaţie şi siliţi a trăi de la o bejenie la alta. Oricare alţii s-ar fi risipit în lume”.

Peste mai bine de un deceniu, în 1953, Mircea Eliade resimte și el, în „Destinul culturii româneşti”, „complexul ultimei fortărețe creștine” însă înțelege că avem multe în comun cu vecinii și, de aceea, nu trebuie să-i disprețuim: „De la apariţia turcilor otomani în orizontul istoriei româneşti, românii împreună cu vecinii lor, sârbii, ungurii şi polonezii, dar mai mult ca ei, pentru că se aflau chiar în drumul turcilor – românii au fost confiscaţi, timp de aproape patru secole, de ingrata misiune de a  rezista, a hărţui şi a istovi puternicele armate otomane. Lupta aceasta necontenită şi fără glorie – pentru că dacă nu se află decât rareori în Occident – a echivalat cu o înspăimântătoare hemoragie. Fără îndoială că rezistenţa românilor şi a vecinilor lor dunăreni a făcut posibilă salvarea Occidentului… Este suficient să amintim în liniile ei mari istoria României pentru a înţelege de ce românii n-au putut face cultură în înţelesul occidental al cuvântului; de ce, adică, n-au putut înălţa catedrale masive şi numeroase, de ce n-au zidit burguri de piatră, de ce n-au adunat comori de artă, n-au scris cărţi şi n-au colaborat, alături de Occident, la progresul ştiinţelor şi al filozofiei”.

Nu este vorba, deci, doar despre sport și putem transla discuția destul de fertil spre artă și știință. Astfel, în cinema, pe lângă reprezentanții „noului val românesc”, marile festivaluri de film sunt dominate de regizori turci precum Nuri Bilge Ceylan și Semih Kaplanoğlu, sârbi precum Emir Kusturica, greci precum Yorgos Lanthimos (nominalizat în 2011 și 2017 la Oscar pentru cel mai bun film străin cu Dogtooth, respectiv pentru scenariu pentru Lobster), bosnieci precum Danis Tanović (deținător al unui Oscar în 2002 pentru cel mai bun film străin cu No Mans Land) și Jasmila Žbanić ș.a. Să nu-l uităm pe cipriotul Michael Cacoyannis, cu Zorba grecul (1964). De curând am putut afla că un dandy sârb, Duško Popov, a fost modelul lui Ian Fleming pentru superagentul James Bond.

Dacă ne referim la literatură putem suferi în continuare că nici un român nu a obținut premiul Nobel sau putem să ne însușim într-o anumită măsură pe poeții greci Seferis şi Elytis, pe prozatori precum grecul Kazantzakis și bosniacul Ivo Andrić, pe evreul Elias Canetti din Ruse şi pe turcul Orhan Pamuk. Putem să ne mândrim și cu croații Meštrović şi Tesla, cu sârbul Milrad Pavić, cu bulgarul Tzvetan Todorov, și chiar cu albanezii Maica Tereza şi Ismail Kadaré.

Balcanii oferă și peisaje extraordinare de la Coasta Dalmată și insulele croate și grecești, la defileul Dunării, Capul Caliacra și stâncile de la Belogradcik în nord-vestul Bulgariei, de la peștera Postojna din Slovenia, la lacurile și cascadele de la Plitvice în Croația, la paradisurile acvatice reprezentate de Delta Dunării și de râul Ropotamo din Bulgaria, lacurile Bled din Slovenia și Ohrid între Macedonia și Albania etc. Voltaire, în Candide (1759), își imagina fericirea cultivând o grădină lângă Istanbul, însă două sute de ani mai târziu Lawrence Durrell chiar a încercat să se stabilească în Balcani, locuind mulţi ani în Corfu (1935- 1937), la Atena (1939), Belgrad (1947- 1952), dar și în Rodos (1945) și Cipru (1952-1956).

Am suferit și eu cândva de complexul de a fi reprezentantul unui neam situat în Balcani. A început să-mi treacă atunci când am călătorit prima dată în străinătate, ba chiar într-o anumită măsură încă de la versurile unei poezii patriotice, „Inscripție pe piatra de hotar” a lui Geo Dumitrescu, care apărea în manualele de literatură prin anii `70. Iată versurile care mi-au rămas în minte:

„Slav aș fi fost, de nu eram latin,

latin aș fi, de n-aș fi fost și dac –

dar a ieșit asa: să fiu român,

și eu cu soarta asta mă împac !

 

Mi-au dat și alții sânge și cuvinte –

nisipuri galbene trecură-n zbor,

purtate-n vântul Asiei, fierbinte,

să-ngrașe primitorul meu ogor.”


 

Cu brațele deschise. Ce îmi place

Clima. E ceva în imprevizibil, în posibilitatea permanentă să înceapă o ninsoare la mijlocul lui martie, să ți se usuce gura la mijlocul lui noiembrie. Îmi place toamna apăsătoare și în același timp luminoasă a Clujului. Vântul care are doar jumătate din intensitatea și vuietul unui vânt pe care l-am simțit acum câteva zile, pe coasta de est a Italiei.

Banii. Textura, materialitatea lor. Și zic de bancnote, pe care nu le-aș schimba niciodată cu euro. Felul în care îți aluneca pe degete și cum aproape că ți se scurg din mână. Reflexia lor pe masă, vara, când te ridici să pleci de la terasă.

Salata de vinete. Sunt, acum, pentru prima dată plecat din țară pentru mai mult de o săptămână. Se poate face și aici? Se poate. Dar nu se compară cu momentul în care o faci tu și, pe geam, de undeva din apropiere, intră mirosul vinetelor care se coc mai jos, chiar între blocuri.

Și mai e un anumit tip de orășel de provincie, pe care nu l-am întâlnit altundeva. O așezare care, în prezent, și-a pierdut (cândva puternica) aură industrială. Dej, Zalău, Turda, Bistrița, îmi vin ușor în minte, dar ar mai fi lejer, astea-s doar din Ardeal. Și ce vreau să zic despre ele, ce le face pentru mine atât de speciale? Pierzându-și puterea industrială, ajung într-un fel să își justifice existența și magia (în mintea mea) prin capital simbolic, aproape ezoteric. În Bistrița, după cum bine se știe, există un număr neobișnuit de mare de poeți raportat la numărul de locuitori. Nu mai dau cifre, aș spune doar de un detaliu care încearcă să explice fenomenul: o emanație de uraniu pe munții din jurul orașului. În Dej, unde am avut șansa să-mi petrec, în copilărie, săptămâni nesfârșite în vacanțele de vară, există o pădure, Bungăr îi zice, fost lagăr în Al Doilea Război Mondial. Sincer, când eram mic și intram în pădurea aia parcă se strângea tot aerul în jurul meu și dacă nu ieșeam în câteva minute cred că nu mai eram normal acum. Și nu eram singurul, ieșeam în șir indian câte douăzeci de copii; practic suprasensibilii, copiii, nu puteau rămâne în locul ăla. Și chiar dacă, după cum se înțelege, puterea locului e negativă, pentru mintea mea de copil care nici nu știa să citească a rămas doar ceva magic. Și oricum, Dejul are un ștrand foarte plăcut, unde vara trecută am mers de mai multe ori, și unde am stat pe apă sărată cu brațele deschise.

Foto: Anda Roșu

Trending

Copyright © 2017 trenul nostru